celui care...

Tu crezi in pasiune? Eu nu mai cred… cred ca pasiunea e trecatoare. Mai cred ca ea ne face viata tumultoasa, seamana cu aventura si daca nici mie nu-mi mai place aventura, nu stiu cui altcuiva…
E deja un cliseu la mine sa spun ca eu cred in oameni. Cred si in sentimente, imi place sa cred si ca exista iubire. Cred chiar si in compromis.
Sunt doua ipostaze in care mai cred: cea a strangerii de mana, a degetelor tremurande, a stomacului care se strange pana devine dureros, a atingerii usoare, atat de usoare incat ajungi sa te intrebi daca a avut loc sau nu. A sarutului usor.
Si ipostaza doi, cea trecatoare, poate de multe ori mai frumoasa decat prima. Cea a gestului aproape violent, a strangerii in brate pana la durere, cand simti ca buza iti va sangera, cand lucrurile se precipita si totul se grabeste intr-un mod incontrolabil. Hehehe… ce tineri eram odata. Nu ma simt mai batrana, desi deja numar zilele pana la 24 de ani.
Crezi in tine? Nu! Nici eu in mine, stai linistit. Dar e bine sa minti ca e asa. Nesiguranta mascata de o aparenta siguranta. Jocul de cuvinte. Jocul in sine. E frumos.
Scriam acum mai mult timp pe aici de iubirea aia oarba in care nu conteaza altceva decat fericirea celui pe care il iubesti, indiferent de durerea insuportabila pe care ti-o provoaca. Nu mai cred in asta, astea sunt vise de adolescent de 16 ani.
Un necunoscut ma sfatuia ieri sa gasesc adevarata intrebare care ma macina. Nu trebuie sa o gasesc, o stiu. Stiu si ce ma doare, e ce m-a durut dintotdeauna. Am ascuns atunci, ascund si acum si am sa ascund asta toata viata. Pentru ca nu mai e vorba doar de mine. Nu pot si nu am dreptul sa mai fac rau si altuia.
Mai cred si in egoism. Am vrut sa cred si in razbunare. Inca imi mai doresc sa pot. Nu am sa reusesc, o stiu bine.
Uneori te simt mai aproape pe tine, cel fara nume, fara data de nastere, fara personalitate si fara chip. Alteori stiu cat esti de departe. Mi-am imaginat de multe ori clipa intalnirii, sau de ce nu, a reintalnirii. Stiu ca poate n-o sa vina niciodata. Stiu si ca, daca va avea loc, nu va fi cum mi-o imaginez.
Si pana la urma… nici nu imi doresc mult. Si am si dreptul sa visez, am si dreptul sa traiesc. Trebuie sa ma dezleg. Odata pentru totdeauna.

and at christmas you tell the truth

A nins in sfarsit azi. Adevarul e ca asa trebuia sa fie. Sa fie Monica mea langa mine cand ninge, sa bea Osu cu Iuli doua sticle de vin si eu cu Dani sa fim singurii lucizi.
Ma gandeam in seara asta. Ca uneori sunt foarte fraiera.
Ca sunt in jurul meu cativa oameni care ma iubesc foarte mult. Si pe care ii iubesc. Poate nu la fel de mult, poate mai mult, depinde. Si cu toate astea, eu alerg dupa cai morti. Cu toate astea investesc mereu in alti oameni care nu merita. Care stiu si eu si stiu si ei ca nu merita. Si totusi, la ei visez. Si totusi imi doresc ca si ei sa simta la fel, sau macar pe aproape, sa respecte ce simt eu.
Sunt oameni care ma iubesc mult. In ultimii ani am invatat sa-mi arat si eu afectiunea. Am invatat sa spun te iubesc, am invatat sa tin oamenii de mana, sa imbratisez des, sa sarut din inima. Asta ma face putin poate prea sensibila.
Imi place sa traiesc si aventura, recunosc. Sa ma joc cu clipa, sa traiesc momentul fara implicatii. Ma joc cu mine uneori, recunosc.
Imi pare rau ca nu am invatat mai de mica sa spun te iubesc. A fost o vreme in care simteam asta mai mult decat simt acum. Si totusi n-am avut niciodata curajul sa spun tare: Te iubesc. Nici macar ca raspuns. Daca regret ceva cu adevarat din tot, e ca nu am spus-o. Da, iubeam... Doar ca eu n-am avut niciodata curaj.
Nu am nici acum. Nici macar sa-mi zic nu-mi pasa.
Iar pentru acel imi pare rau care astazi am curaj sa-l zic... imaginile de mai jos!

Si tot mai des incepe sa mi se spuna Moni... oare daca invatam sa spun mai de mult te iubesc mi se zicea de mai mult timp? Moni ma face mai vulnerabila...

Home

Si sa accentuez ceea ce deja am scris...

The same...

So good to be home.
Pentru ca aici, in ciuda schimbarilor care au loc in oraselul meu mic si frumos de pe malul Dunarii, nimic nu ma poate lua prin surprindere.E totul previzibil si totusi frumos. Stiam dinainte ca voi veni, ca pe drumul spre Tulcea voi primi un telefon de la Dani.
Ca voi ajunge, imi voi lasa bagajul si Dani va parca masina in fata blocului, ma va suna si voi iesi cu o mica intarziere, cat sa isi aprinda o tigara si sa n-aiba timp sa o fumeze pana ma urc eu in partea dreapta. Sa ma intrebe unde vreau sa merg, eu sa o fac pe-a mironosita, sa zic ca e gazda si trebuie sa aleaga el. Sa facem o tura prin oras sa vad eu ce s-a mai schimbat de la ultima vizita, si apoi sa ne oprim in unul din cele doua baruri in care oricum stim ca o sa mergem pana la urma.
Stiam ca azi, adica a doua zi dupa sosire, am sa plec cu soramea pana la piata. Ca o sa intram in acelasi magazin de unde nu plecam niciodata cu mana goala.
Ca azi, pe seara, Dani o sa sune sa iesim iar, de data asta o sa intarzie el, de obicei din cauza lu Osu (aici am gresit, Osu nu iese azi).
Stiu ca voi merge sa-mi vad finii si voi avea o conversatie cu Iulica despre Scooby Doo, ca il voi bate la cap pe Alex cu facultatea, ca o sa o chinui pe Luana, ca o sa fac o plimbare pe faleza si o sa ma napadeasca tot felul de amintiri.
O sa vina Iulia la mine cand o sa ajunga si ea acasa, dar o sa fie mereu pe fuga. O sa dam intr-o noapte o fuga la Gelu la Babadag si o sa il strang tare in brate. Sau intr-o seara la Carmen la Isaccea, sa mancam cozonac bun.
Mama lui Dani o sa faca probabil cozonac si Dani o sa-mi aduca si mie o bucata, de casa.
O sa vina Moni acasa. Si o sa ne vedem in fiedcare seara aproape, si o sa vorbim toate tampeniile alea de fete de o sa se cruceasca astia de la masa si o sa repete incontinuu... "fetele astea". O sa ne vedem si cu Lusu care o sa faca cateva glume, o sa ne amintim de cand eram noi mici si furam jucarii din bazar.
O sa vad figuri cunoscute prin oras, o sa inclin des capul in semn de salut, o sa ma prefac bucuroasa sau suparata, o sa evit sa ma uit intr-o directie, o sa evit unele intalniri si o sa provoc altele. O sa ma fac ca nu mai cunosc unele figuri desi imi doresc poate undeva, sa nu fie asa.
Pana atunci, e abia a doua zi. Astept sa soseasca Iuli in Tulcea (cica mai are o ora) si sa apara Dani la mine. Sa il asteptam si sa fugim in oras. In unul din cele doua baruri. Sau poate in altul, asa sa inteleg ca mereu e loc de nou si de mai bine.

vaca bou

O vaca a iubit un bou
Vaca bou, vaca bou
Frumosul bou de bibelou
Vaca bou, vaca bou
Dar bou-i bou si ce sa-i faci
Vaca bou, vaca bou
El mai iubea si alte vaci
Vaca bou, vaca bou...

Incearca-incearca-incearcana, ochii ei... ma incearcana

E o prostie sa crezi ca ai sa uiti. Ca nu o sa-ti mai pese de loc intr-o zi.
E o prostie sa te minti ca ai trecut peste. Niciodata n-am sa trec cu adevarat. Intotdeauna va mai exista ceva acolo si intotdeauna, cand am sa ma astept mai putin, va aparea. Ca o fantoma, ca o prezenta.
I still hold your hand, sometimes... feel it?



Barbatii sunt niste fiinte mai simple ca noi. Macar ei au curaj sa recunoasca ca nu pot trai singuri. Noi o facem pe-a cele puternice. Ne prefacem ca nu ne pasa. Uneori chiar nu ne pasa. Suntem mai rele. Nu am sa zic ca ei sunt buni. Sunt niste copii, marea lor majoritate. Dar poate ca e mai bine sa fii copil.
Noi, cand suferim ca nu ne iubeste, sau ca ne-a parasit, o pastram pentru noi. Cel mult si una, doua persoane apropiate. Lor nu le e frica sa ascunda asta.
Am zis eu ca vreau sa fiu barbat!

Cu taxiul prin Bucuresti

M-am gandit de multe ori ca as putea scrie o carte de glume legata numai de "aventurile" mele cu taximetristii. Serios, sunt o adevarata poveste oamenii astia si de fiecare data mi se intampla lucruri dubioase, desi unele le-am uitat deja.
Nevoita de orele tarzii la care raman la munca, merg destul de des cu taxiul in Bucuresti. Si am diferite conversatii, desi, de cele mai multe ori, as prefera sa nu-mi zica nimic, eu sa nu raspund nimic.

De exemplu, n-am sa uit niciodata taximetristul care timp de 20 de minute (de pe Bulevardul Dacia pana pe Brancoveanu, la ora 1.00 noaptea) mi-a povestit cum, de cand s-a lasat el de fumat, este mai potent. Ca cei care fumeaza ca el, de la 17 ani, nu au cum sa-si dea seama de diferenta pana cand nu renunta la fumat. Ca el este mult mai capabil de cand s-a lasat, desi s-a chinuit mult, cum prietena lui este mai fericita si el incearca sa o convinga si pe ea sa renunte la fumat.

Taximetristul de azi mi s-a plans ca "gagicile din bucuresti" nu se lasa agatate. "Incerci si tu o vrajeala, o intrebi ce faci puiule sau cum ii spui tu, dar ele se intorc cu spatele. Alea de la tara sunt mai miso, cu alea poti sa stai la o vrajeala, ceva". Cred si eu ca nu-i merge. Pana la Iancului a scos de doua ori capul pe geam sa le intrebe pe cate una: hei frumoaso, ce asculti acolo? Apoi mi-a zis ca el e urat (adevarul e ca avea 3 dinti in gura si aia negri si era si nebarbierit de vreo saptamana probabil) dar cand vede cate una mai urata ca el, se bucura. Da are bani! Face si el un profit de un milion jumate pe zi, la 3 zile isi permite sa agate una in mall sa ii cumpere o bluza. E... acuma puteam sa-l contrazic pe om?

Am mai mers o data cu unu de la Cristina din Balta Alba. M-a dus cu o viteza de 120 la ora pe varianta pe strazi dubioase. Si am ascultat pana acasa 3 melodii, toate manele (una de doua ori). Si avea o Dacie. Tunata, pardon! Mi-a zis sa nu ma sperii ca o ia pe acolo, ca el a mai dus o data o fata asa frumoasa si tanara ca mine pe acolo, si aia s-a speriat, a zis ca i-a pus gand rau.

Mai e taximetristul nebun cu care am fost cu Laura la Baneasa. Care mergea numai pe contrasens cu o viteza uimitoare. Si daca il clacsona cineva injura de toti sfintii, mortii si organele (nu cele de politie). De vreo cateva ori a tinut sa ne demonstreze cat e el de barbat si a scos si capul pe geam sa mai dea cate o flegma cuiva din trafic care il incurca (adica mergea regulamentar pe sensul lui si nu vroia sa ne faca noua loc).

Unu, o data, a zis ca el ar vrea sa ma ia de nevasta. Ca nu-i vine a crede ca s-a urcat in taxi cu el o femeie care nu se baga in seama, care nu vorbeste mult si prost. Si ca daca ar fi toate femeile ca mine...

Taximetristul amuzant care m-a dus saptamana trecuta la cinemateca... Mai e si taximetristul din Sibiu care mi-a zis sa ma tin bine la curbe, ca el a mai dat clientii cu capul de geam...

Si cred ca mai sunt , dar astia imi vin acum in minte.

Once upon a December

oameni din alt film

Oamenii sunt cel mai bun lucru creat de Univers. Sau de Dumnezeu, sau cine i-a creat. Fiecare cu opinia lui, nu dezbat asta aici.
O sa imi insirati acum carcateristicile taranului idiot si o sa vreti sa imi demonstrati ca gresesc si ca eu cred prea usor in oameni. O sa imi reprosati, asa cum multi dintre voi ati facut-o de multe ori ca am asteptari prea mari din partea oamenilor.
Ca ma atasez prea repede de unii din ei si ca de asta sunt atat de usor de ranit. Dragii mei, va anunt ca nu va contrazic. Si ca sufar des din cauza oamenilor. Si ca ma atasez, poate, prea repede de unii dintre ei. Si ca uneori confund sentimentele din prea mult entuziasm (care, la fel, poate e prea rapid la mine).
Dar cred cu maximum de resurse ca oamenii sunt cel mai frumos lucru. Ca e minunat sa cunosti caldura sufleteasca ce porneste din oameni diferiti. Ca e extraordinar sa te vezi in ochii celorlalti.
Ca fiecare om care-ti intra in suflet poate vei intra si tu vreodata in sufletul lui si o vei simti inzecit.
E atat de bine sa fii inconjurat de oameni care te fac sa te simti mai bine. Oameni care te fac sa te simti ca esti cineva. Ca esti iubit. Ca exista cineva caruia ii pasa de tine.
Genul de oameni care iti aduc aminte de ce merita sa treci peste toate kkturile, de ce trebuie sa le traiesti. Genul de oameni alaturi de care te simti un om mai frumos decat poate esti. Care te fac sa te simti mai destept decat esti. Mai bun. Mai iubit,mai optimist. Langa care stii ca totul va fi bine, ca merita, ca, ca, ca.
E atat de frumos sa-ti zica cineva din 5 in 5 minute ca te iubeste (ati observat ca oamenii au uitat sa-si zica mai des te iubesc? sau ca n-au stiut niciodata sa o spuna?), chiar daca stii ca o face pentru ca si el trece printr-o perioada grea.
E frumos sa fie altcineva care sa stie cand sa vina si sa te stranga de mana cu un zambet incurajator pe figura ca sa stii ca exista cineva caruia ii pasa.
Ca altcineva te imbratiseaza gratis oricum, oricand.
Ca altcineva te suna la 1 noaptea sa vorbeasca in paralel cu tine la telefon si cu cineva pe net si sa iti citeasca de pe mail chestii dubioase trimise tot de tine (vreo jumatate de ora asa).
Ca cineva iti aduce bomboane care le poti imparti cu restul.
Ca cineva iti aduce vin fiert pe masa fara sa ceri.
Ca ai cu cine fugi sa bei un ceai faorte bun cu gust de mere.
Ca ai cu cine vorbi ore intregi despre cercei.
Ca exista cineva care te ia usor de dupa umeri, iti mangaie fata si incearca sa te convinga sa stingi tigara... pentru ca faci rau.
Ca exista cineva care iti zice... lasa, Moni, ca le stim noi.
Ca altcineva iti aduce mereu pe masa Cappy Junior. Ca ai de la cine sa inveti sa bati la table.

Ca exista Puuuuuuiiiiiiuuuuuu care le stie pe toate si zambeste strengareste.
Ca cineva striga in gura mare ca el are nevoie sa fie iubit (alcoolul asta ce scoate din oameni), ca cineva are grija sa ajungi cu bine acasa, sa te sune dimineata altcineva sa te intrebe daca ai dormit bine, altcineva sa te duca la Bucuresti pana la bloc ca te-a "luat pe semnatura" si pentru ca ploua, ca cineva iti infasoara fularul de dupa gat, ca te suna cel putin 2-3 persoane sa vada daca ai ajuns bine, ca vezi figuri triste la gandul ca pleci (si nu e doar figura ta), ca auzi numai ganduri de incurajare reciproca de genul "hai ca nu mai e mult, ne revedem noi".
Si ca exista acea strangere in brate. care o ofera fiecare. Si tu stii ce inseamna asta. Si nu mai ai nevoie de altceva.
Ca sa nu mai o lungesc ca ar fi multe alte lucruri. Acesti oameni sunt extraordinari. Si stiu ca e atat de bine ca exista. Fiecare in parte si fiecare separat.
Sunt multe de zis dar ma gandesc sa inchei postul asta pentru ca o sa va plictisiti si n-o sa-l mai cititi pana la final. Si pentru ca e ora 1 jumatate noaptea si imi e greu sa scriu si sa vorbesc in acelasi timp la telefon (de vreo ora si ceva incontinuu cu unu din acesti oameni). (hai possa, mai stai mult la buda?)

Mircea Baniciu - Cu tine in gand

Conexiuni-Mai ramai putin

Am reascultat melodia asta dua vreo 6 ani... si mi-am adus aminte de anii de liceu. Care, asa cum povesteam mai de mult, i-am petrcut inafara liceului. Vai ce adolescenta frumoasa am mai avut. Nu-mi place sa recunosc ca trebuie sa-i multumesc cel mai tare unui om... unul anume.

de ce-uri

Sunt o gramada de lucruri mai mult sau mai putin cretine care ma preocupa:
De exemplu, de ce femeile urate (nu ma refer acum la fizic, ci la caracter) au mai usor relatii stabile decat cele frumoase.
De ce barbatii chei sunt mai doriti decat cei cu parul frumos (nu e o presupunere, e dovedit).
De ce majoritatea oamenilor destepti sunt saraci.
De ce negam lucruri care stim ca ar fi mai bine sa le recunoastem (bine, aici vorbesc despre mine).
de ce pierd mereu metroul la Victoriei dimineata (bine, nici asta nu va intereseaza)
De ce nu ne ajunge niciodata timpul.
Si in final, ca aici cred ca vroiam sa ajung... de ce nu eu? de ce nici acum?

Sunt... monica

Imi zice Monica mea sambata: auzi, acu daca nu mai esti euforica/fericita, inseamna ca o sa scrii mai des pe blog?
Da, am zis ca nu pot scrie cand mi-e prea bine si acu ar trebui sa pot. Totusi, de sambata stau cu blogspotul deschis si incerc sa scriu ceva. am inceput vreo 3 posturi, n-am reusit sa scriu nici unul.
Ce simt? Cum imi e? Nu stiu! Am avut stare de depresie cu mancat multe dulciuri, tampenii, mult alcool sambata (dans, tipetele lui alex in urechea mea, oameni frumosi, deci misto pana la urma), mult Greys Anatomy (ooo, Mc Dreamy...).
Acum? Acu incerc sa-mi revin la viata normala. Sa invat sa ma trezesc din nou la 8 si maxim la 10 sa plec de acasa. Azi nu mi-a reusit, dar sper ca pana la sfarsitul saptamanii voi putea face asta. Sa ajung cu toate la zi (aseara am incropit un proiect si niste articole, deci e un inceput). Sa ma vad mai des cu prietenii. Mi-e dor de Carmenutza. Si de Paula. Mooama ce nesimtita sunt. N-am mai vizitat-o sau vazut-o p Paula de vreo 5 luni.
Cum ma simt cu adevarat? Ma simt in alt corp. Ma simt in hainele altcuiva. E cam greu de explicat. As vrea sa evadez din mine, sa ma duc in altcineva. Sa nu ma stie nimeni. Eu nu prea stiu sa tin secrete sau sa ascund lucruri. Si totusi nimeni, dar nimeni nu stie cu adevarat niciodata ce e cu mine. Pentru ca nici eu nu stiu.
Vorbesc serios. O sa imi iau alte haine, o sa imi fac suvite blonde (oricum imi doream asta, chiar daca Iulia mi-a zis ca n-o sa mai vorbeasca cu mine), o sa ascult alta muzica si clar tre sa imi schimb serialul :D. Asta daca termin mai repede Greys anatomy si daca Mc Dreamy nu mai zambeste asa de frumos.
Da, urasc sarbatorile astea "de familie" desi abia astept sa vina Craciunul. Urasc ca n-am fost acasa de Sf Nicolae desi zic mereu ca nu-mi place cand se aduna oameni multi in casa, cand tre sa gatesc pentru musafiri si se aduna multe vase de spalat. Si eu vreau sa ma duc mai repede in oras sa ma intalnesc cu Dani si cu Osu. Vai, cat de dor imi e si de Dani!
Astept Craciunul pentru ca mi-a promis Iuli ca vine la Tulcea. Si ca sper sa il vad pe Gelu. Nici pe el nu l-am vazut de un an. Si sa ciocnesc o sarma cu Bibi, doar am promis.
In rest... nu prea am chef de socializat. Si nici sa ma intrebe lumea daca imi e bine. Nu, nu imi e. Dar, asa cum zicea Laura. O sa trec repede peste asta. Sunt... monica.

La multi ani Laurici!

Am o sora. Pentru cei ce nu stiau deja asta. Si chiar daca noi am fost mereu mai reci una cu alta, eu o iubesc mult. Cred ca i-am zis asta o data intr-un sms. Chiar daca eram cam ametita de alcool. Cred ca si acum suntputin. Un concert Karma si 3 Cuba Libre. Si un shot care nu stiu exact ce continea.
Sora mea este un om bun si ambitios. Stiu ca nu m-a inteles intotdeauna si nu a inteles alegerile mele. Sincer, de multe ori, nici eu pe ale ei. Dar asta nu inseamna ca nu o iubesc. Astra nu inseamna ca nu e singura persoana pe care o numesc familie din tot sufletul. E singurul punct de sprijin, singurul lucru care stiu ca e acolo.
Deci... la multi ani Laurici, imi doresc mult sa fii fericita candva din toate puctele de vedere. Sa ai tot ce iti doresti. Sa poti striga cand vrei ceva, sa poti spune in gura mare ce iubesti.
La multi ani si sper ca intr-o zi sa-mi ierti toate cuvintele spuse la nervi. Stiu ca si tu ma iubesti mult, poate intr-o zi nu ne vom mai ascunde dupa degete si vom putea recunoaste asta. Ne avem una pe alta si atat. E cel mai important.

I'm back. And i'm free.

Pentru cei interesati si pentru cei putini care au vazut/inteles asta, gata, anunt important: am trecut peste depresie. S-a dus momentul critic. I'm back, i'm on the road again!
Si stiti de ce? Ca n-a iesit bine, ca n-o sa iasa bine. In general ma sperie finalurile fericite mai rau decat cele nefericite. Deci... i'm free. M-am mintit eu cateva zile ca as putea sa.
Acum sunt bine, mi-am revenit, sunt pregatia, m-am impacat cu mine, cum zice Sim... am invatat s-o iubesc pe mama ranitilor. Daca nu eu, atunci cine?
Sunt multe lucruri frumoase n viata. Trebuie doar sa vrei sa le descoperi. Nu ma mai agat atat de oameni. Cand m-am agatat ultima oara a fost un dezastru total. Cred ca abia acum inteleg ce-mi spunea o data, de mult Cristi: niciodata sa nu te legi de un om, sa nu depinzi doar de el. Pentru ca atunci cand va disparea va lua cu el tot. Iar tu vei ramane singur, dezorientat, pustiit. Nimic din ceea ce era candva acu nu mai exista, nimic din ce credeam nu mai cred, nimic din ceea ce visam nu mai visez.
Uite asa am vrut eu sa scriu un post optimist, pentru ca, sincer, sunt foarte bine acum, si mi-a iesit unul depresiv, de taiat vene.
Stati calmi. Afara e soare. E timp de alergat. De imbratisari. De flori. De saruturi. De cadouri, de iarna, de zapada.
I'm back. and i'm free.

And never regret anything that made you smile

I don't care if you lick windows, take the special bus or occasionally pee on yourself..
You hang in there sunshine, you're friggin' special :P

Every sixty seconds you spend angry, upset or mad, is a fullminute of happiness you'll never get back.

Life is short, Break the rules, Forgive quickly, Kiss slowly, Love truly, Laugh uncontrollably, And never regret anything that made you smile.

Life may not be the party we hoped for, but while we're here we should dance.

Somethimes...

Milow - You Don't Know

F frumoasa piesa. Imi aduce aminte de multe. Din trecut si din prezent. Am vrut doar o sansa. Ai crezut ca stii mai bine decat mine, iti aduci aminte? Nu... abia daca imi mai amintesc eu, tu sigur ai uitat. Ar fi putut fi totul. N-a fost nimic. Poate e mai bine asa. N-ai sa stii niciodata cum ar fi fost daca... nu ai avut niciodata tot ce as fi putut da. Eu stiu cum ar fi fost daca. Probabil de asta m-a durut mai mult.
Dar gata! E o poveste prea veche. Si incheiata.

pentru ca

pentru ca de data asta imi pasa. chiar imi pasa.
pentru ca m-am saturat sa vad oameni nefericiti.
pentru ca m-am saturat ca cei ce nu merita sa fie iubiti sa fie iubiti cel mai mult. Pentru ca m-am saturat ca cei care merita cu adevarat sa nu aiba parte sau sa ajunga sa nu cunoasca niciodata aceste sentimente (si nici macar nu stiu daca ma inscriu in aceasta categorie).
pentru ca dupa mult timp nu-mi mai e teama sa recunosc
pentru ca pentru prima data am sa strig si eu ca vrea
pentru ca imi doresc si eu ceea ce am crezut ca doar altii pot avea
pentru ca viata e atat de frumoasa si ata de scurta
pentru ca e totul mult prea scurt si nu avem timp de intrebari
pentru ca nu avem timp nici macar de explicatii
pentru ca vreau sa traiesc fiecare clipa ca si cand ar fi ultima
pentru ca vreau sa fac lucruri frumoase
pentru ca AM DE OFERIT
pentru ca pot mai mult
pentru ca am nevoie, pentru ca imi doresc
si pentru ca imi pasa.

Ma mut in Alaska

Asa m-a apucat o stare de ploaie... de aia trista rau. De n-as vrea sa vad mai pe nimeni (nu zic NIMENI ca sunt oameni pe care ii iubesc si m-ar certa foarte tare).
Vine weekendul si asa n-as vrea sa vina... macar in timpul saptamanii ma iau cu munca, si lucrurile par mai usoare. mai face Mihai o gluma in birou, mai radem putin, il mai ia pe Cristi la un vals, mai zice Mimi o tampenie de-a ei... e frumos.
Dar in weekend, mai ales acu cand toti pleaca, ca de.. e 1 decembrie (kkm-as eu in el 1 decembrie) e naspa. Tre sa raman eu cu mine, sa fiu realista, sa-mi dau 3 palme si sa ma trezesc. Ma pun fata in fata. Adica imi cumpar oglinda.
In fine, una peste alta: vreau o viata NORMALAAAaaa!!!! pe bune, cer atat de mult? As vrea sa scap de chestia asta cu mama ranitilor, desi stiu ca e imposibila, o am in sange,traiesc din asta...
Nu cred in vise. Sau daca incep sa cred in ele imi dau peste mana, imi zic ca nu sunt de mine. De prea multe ori mi-am luat-o in freza. Merit si eu mai mult.
Sau poate nu... cine stie. Totul se intampla dintr-o cauza si in mod necesar (cum mi-ar zice acum Dan).
O sa ma duc in Alaska. Sa ma apuc de crosetat. Asta ar fi mai simplu, nu?

4 (patru)

Incerc sa ma adun. Simt nevoia sa scriu. Nu stiu de unde sa incep si cu ce sa termin.
ce e cu mine? Nu stiu. Iar daca eu nu stiu nu pot sa va zic nici voua. Pot sa zic doar ca mi-e bine. Ca ma bucur din orice nimic. Si despre asta e vorba in viata nu? Sa inveti sa te bucuri de lucrurile simple si mici. Pot sa zic ca mi-e si rau ca ma cuprind tot mai des emotii puternice. Si ca imi pun intrebari.
Incerc sa evit asta. Nu vreau intrebari, nu vreau nici planuri. Nu vreau sa ma gandesc la ce va fi daca... Vreau doar sa ma bucur. Sa pot oferi. Daca o sa regret randurile astea in scurt timp is o fraiera. Sa imi aduceti aminte ca am zis asta.
Sunt vesela. Colorata (ar trebui sa vedeti ce background mi-am pus pe hi5 :)) da, am hi5, nu sunt f mandra de asta). Sunt putin nebuna. Imprastiata. Si imi place mult sentimentul asta.
Anul asta cred ca m-am indragostit de vreo 3 ori. A fost f scurt de fiecare data (va dati seama ca nu a fost indragostit in adevaratul sens al cuvantului). A... si de 3 persoane diferite :D.
Acum sunt bine. Sper sa fiu din ce in ce mai bine. Nu depinde doar de mine

back from London

Mi-e rusine de mine si promit ca o sa imi dau o palma, dar nu acum. N-am mai scris de o saptamana. Am fost trasa de urechi, certata. Deci, dragii mei, imi pare rau.
Observ ca e foarte dificil sa scrii cand lucrurile merg bine. Mereu am fost de parere ca e mult mai usor sa scrii despre nefericiri decat despre fericiri. Sau poate doar mie imi este asa.
Nu am scris si pentru ca mi-e frica sa ma analizez, am fost cam euforica in ultimul timp. Cred ca incepe sa-mi fie drag de cineva. Si sper sa-mi treaca repede, de obicei la mine e cu final nefericit. Da, stiu o sa imi ziceti sa nu generalizez. Si nu, nu generalizez. Stiu bine ce fac. Sau asa sper. Si cred ca n-am mai scris si de frica de a nu recunoaste. Cred in faptul ca devii pierdut in momentul in care recunosti chiar si fata de o singura persoana. Dar asta am facut-o deja asa ca... pe'aci ti-e drumul.
Hai, stiu ca nu despre asta vreti sa cititi aici. Vreti sa cititi despre cum a fost la Londra.
In rezumat... a fost scurt, frumos, altfel...
In amanunt: cred ca e extraordinar sa traiesti acolo. Oamenii aia sunt foarte in lumea lor, fara complexe, cu tabieturi care si le respecta cu sfintenie. Sunt eleganti si diplomati, vorbesc tare fara sa devina suparatori sau enervanti. Stationeaza doar pe partea dreapta pe treptele de la metrou. Sunt caraghiosi cu masinile lor cu volanul pe dreapta, la asta simt ca nu m-as putea adapta. Imi place mirosul de pe strazi, chiar daca este a mancare. Mirosul e mancare este mirosul specific al orasului, pentru ca la fiecare colt e un loc unde se poate manca.
In Londra nu te poti rataci, desi eram panicata rau. Sunt oameni care iti explica tot ce vrei, sunt harti si indicatoare.
Imi place mirosul de ceai negru din magazine, cafeaua in cani mari, cutiile cu cookies, tigarile de foi, fularele barbatesti, paltoanele si umbrelele.

Ploaie

A zis Axi azi una tare de tot la munca si am promis ca o public.
Deci: "Bucurestenii cred ca au ajuns sa confunde umbrela cu masina".
Cum ploua putin, cum toti ies cu masinile pe strada!

Ceauseasca imbatranise. Ea frumoasa nu fusese niciodata, dar cine sa-i fi spus?

Nu am mai ras atat de foarte mult timp... Am citi postul asta, intamplator, pe un blog.
Se numeste "vorbe de duh petcuciene" si sunt cateva din replicile care ne-au facut anii de facultate mai frumosi. Amintesc din ele:
- Sigur ca n-ati auzit, voi sunteti la clasa de flaut
- Despre cenzura ce sa va mai zic eu sa cititi, ca eu va zic si voi tot nu cititi
- Norocul vostru e ca nu cititi, ca scapati de anumite disconforturi
- Aveti niste priviri pierdute… Macar dati si voi din cand in cand din cap
- iti dau o palma de nu te vezi, ca nu e nici vecinul Basescu acasa sa te prinda
- Ca de obicei, nu aveti intrebari. Copii consecventi, nu asa, nu va schimbati voi de pe azi pe maine
- Ceauseasca imbatranise. Ea frumoasa nu fusese niciodata, dar cine sa-i fi spus?
- Sa va dau un reper cultural. Biblioteca Academiei e vis-a-vis de cazinoul Victoria (castigatoare la puncte replica asta, dupa parerea mea).
Ii multumesc domnului Marian Petcu pentru asta, mi-a facut viata mai frumoasa. Restul aici. Si-i mai multumesc si proprietarei blogului, nu am cont pe wordpress ca i-as fi multumit personal.
As adauga la tot ce a scris ea aia cu
- "fetito, nu mai fi indecenta in fata barbatilor"
sau momentul cand Petcu deseneaza linii si "X" pe tabla:
- "Stiti bai derbedeilor ce e asta? E biblioteca bah! Iar X-ul asta e raftul de comunicare! Nu l-ati vazut niciodata, asa-i?"
Sau replicile alea multe de genu
- "N-ati auzit de cartea aia, ca doar nu se vinde acolo unde beti voi bere!".

Tu nu ai timp, tu nu ai lacrimi

... nimic din tine n-ai sa-mi dai.
Nimic din tot ce te framanta, nimic din serile de mai.

Simt si gandesc multe. Unele poate utile pentru cei din jur, si mai multe pentru mine. Cu toate astea, nu stiu sa le exprim. In ciudata multor cuvinte care imi vin in minte, in ciuda faptului ca vorbesc al naibii de mult si cunosc 1000 de oameni, nu pot sa ma exprim.
Exprim de multe ori stari gresite, nu pot sa urlu ce vreau si cand vreau, mi-as dori sa fiu o persoana directa si nu imi reuseste intotdeauna, asta pentru ca ma gandesc - poate prea mult - la reactiile celorlalti si la ce o sa creada despre mine. Defect dobandit in copilarie dintr-o mentalitate de genul "ce-o sa zica lumea", cred. Nu stiu, de fapt. Nu am fost niciodata genul care sa ma intereseze foarte tare ce zice lumea. Dar m-a interesat ce cred cei la care tin. Si defectul meu cel mai mare este si va ramane acela ca ma atasez prea usor de unii oameni. Ca am asteptari de la ei cand n-am nici un drept sa pretind asta.
Am ajuns iar la starea in care mi-e mereu frig si nu-mi doresc decat da fiu lasata in pace, sa ma ascund sub o plapuma mare, groasa si pufoasa, sa miroase totul a proaspat si a curat, a iarna si a zapada, sa ma ghemuiesc si sa stau asa. Ma gandesc acum si la cineva care sa ma tina de mana fara sa intrebe nimic, dar poate e mai bine sa fiu lasata in pace. Sa fiu singura, sa nu trebuiasca sa vorbesc cu nimeni, sa nu mi se puna intrebari si sa nu trebuiasca sa gasesc raspunsuri care sa nu raneasca pe nimeni.

nebuna, nebuna de tot!!!

Am avut o seara (noapte, in fine) foarte foarte misto. A venit Dan de la Cluj. S-au reintalnit Alex cu Dan (dupa 7 ani, adevarat). parca nici macar nu au trecut anii astia, erau ca doua floricele. Asta ne-a distrat foarte tare pe mine si pe Iela.
N-am mai ras atat de foarte mult timp. Vreo ora intreaga nici macar nu ne-am oprit din ras in Tico al Iuliei care a fost asa de draguta incat ni l-a imprumutat sa plecam la 12 noaptea la mare sa o vedem pe Monica. N-am ajuns decat pana la inceputul autostrazii, adevarat, ca apoi ne-am razgandit. Dupa jumatate de ora in care am stat langa o pompa in benzinarie. care cica era si inchisa.
Am baut bere. Am ras iar. Ne-am amintit de tot felul de chestii dubioase. Am ajuns si in Piranhia. Dan ne-a facut cu cunostintele muzicale, stie si melodiile de la Andre pe de rost, asta e, am pierdut!
Am inebunit-o pe Monica cu telefoanele si mesajele. Sper ca s-a bucurat.
I-am facut pe fraierii din trafic cu Tico. Pentru ca e super Tico. Nimeni nu mai era ca noi, chiar daca n-am ajuns la Constanta, data viitoare ajungem noi. Poate cu o masina adevarata, ca sa avem timp.
De mult nu m-am simtit atat de bine si de natural. Am mai zis, de prea multe ori deja, ca familia Pompilicescu rules!
A!!! si mi-am luat Haribo si Heidi cu alune de padure! Ole!!!
A! si vreau suvite blonde, m-am hotarat!

Ce mai faci, tinerete?

Asa ma intreaba mereu Prof'.
Si are mare dreptate. habar nu avem noi cat de mult trebuie sa profitam de perioada asta a vietii noastre.
Habar nu am de ce ne facem griji pentru tot felul de lucruri care apar. Ca ne iubeste sau nu ne iubeste, ca avem sau nu bani, ca vine ziua de chirie sau ca nu iese nu stiu ce la munca. Ca ne streseaza sefiin sau colegii, ca nu ne place lumea.
Doamen ce dor o sa ne fie candva de grijile astea! De momentele astea... Asa cum imi e dor acu de adolescenta, de anii de liceu, de viata in Tulcea. Asa o sa plang probabil peste 5 sau 10 ani de anii astia.
Asa ca... si ce daca nu ma iubeste? Si ce daca nici macar el nu m-a iubit? Si ce daca nu ma iubesc toti oamenii care as vrea? Si ce daca nu ma plac toti? Si ce daca am probleme? Si ce daca nu am bani, ma enerveaza sa muncesc si nu ma plimb pe cat de mult mi-as dori?
Sunt fericita, am prieteni, se va gasi cineva care sa ma iubeasca, poate intr-o zi voi avea suficienti bani incat sa-mi fac toate poftele, poate intr-o zi nu voi mai sta cu chirie... Am multi prieteni extraordinari, sunt sanatoasa si tanara...
Chiar... ce faci, tinerete?

Katie Melua - Nine Million Bicycles

La multi ani, Monica mea!

Monica mea este o poveste. Chiar asa o cheama, sa stiti, Poveste. Cineva zicea candva ca e cel mai frumos nume de familie care il stie. E cea mai draga prietena a mea, cu rscul de a le supara acum pe celelalte. Pentru ca e speciala si directa, sincera si realista. Cand am cunoscut-o pe Monica nu o suportam. Ziceam ca e rea si increzuta. Ma enervau pantalonii ei mov si gri metalizat. Apoi am inceput sa o indragesc din ce in ce mai tare. In timp a renuntat si la pantalonii metalizati. Am ajuns la momentele in care mergeam prin tot felul de locuri si ne prezentam: "Noi suntem Monica". Unii ne placeau, altii ne urau. Dar Monica mea este speciala.
Si pentru ca e speciala, are doua zile de nastere. Azi si maine. Intr-una e nascuta, in una e trecuta in acte. Deci, azi si maine o sarbatoresc pe ea.
la multi ani, Monica mea draga, stii ca te iubesc tare de tot, mi-e dor de tine si inca sper sa vii la rezidentiat in Bucuresti.

Printre ce a fost Tulcea...

La mine la Tulcea e frumos... e cer si sunt stele. Sunt Dani si Osu. Sunt ai mei (tata cu ale lui faze vesnic sursa de amuzament si Laura). E faleza. Sunt amintirile mele la orice pas, pe bancile de pe faleza, in parcul de langa blocul meu, pe scaunele din baruri, in mirosul de apa si Delta, in vantul de pe faleza, pe scari, in dealul de la Monument, pe curbele si dealul de la Bididia, in fumul de tigara din ceea ce a fost candva Carul cu Bere, in berea de pe masa din Istru, pe scarile in spirala de la palatul Copiilor, in peretii ce erau alta data pictati colorat, dupa usa din geam a lu' profu, dupa usa de la eco (cercul condus acum de Oana, a caruit tata ne-a indreptat pasii si ne-a cultivat increderea in noi pe cand eram mici de tot). Tulcea INCA are in ea copilaria si adolescenta mea.
Am plecat sambata de dimineata sa visez sub apa... adica la pas pe faleza. Am vazut 2 fete, cam de 14-15 ani plimbandu-se fara tinta. Cam cum faceam si eu. Fumau. Mai exact, pufaiau, ca nu stiau sa fumeze, dar aveau tigari aprinse. Cred ca la fel de caraghioasa eram si eu cand m-am apucat de fumat. Una din ele avea tricou negru si paruk in vant. Imi venea sa ma duc, sa o iau de guler si sa ii urlu: mi-ai furat adolescenta, viata. Tu esti eu!!! E viata mea, faleza mea, tigara mea, plimbarea mea... N-am facut-o. Si, oricum, era viata ei.
Am mers apoi la Palat. Sa-l vad pe domnul Dobrescu. Profu' sau prof' cum i-am zis mereu. A fost profesorul meu de speologie/astronomie si cel mai bun parinte adoptiv pe care l-as fi putut avea. Si l-am regasit asa cum il stiam. Cu copii in jurul lui, cu bratele deschise si mainile calde.
Mai imbatranit, mai multe fire de par alb. Cu aceeasi vorba calda si domoala. E omul care m-a invatat mereu ca sufletul e mai important decat orice alta valoare materiala. Omul care nu m-a intrebat nici cat castig la Bucuresti, nici care sunt salariile, nici daca vreau sa castig mai mult nici cat platesc chiria sau cum ma descurc. M-a intrebat in schimb de cateva ori (ca sa se asigure) daca sunt bine, daca am oameni care sa ma iubeasca in jurul meu, daca mi-e bine acolo departe si s-a bucurat pentru fiecare raspuns din inima pe care i l-am dat.
In rest... orasul s-a schimbat. Avem Mall, Deep 2 si 3, mai multe baruri/restaurante, mereu pline. Cei cu care imi petreceam eu timpul nu mai sunt in Tulcea, iar care au ramas au vietile lor. Nu mai iese lumea in oras sa bata strazile si sa bea vodka la monument. Acum ies cu masinile in oras si fac ture.
Am vazut si cateva fete cunoscute si dragi. Le-am regasit aproximativ cum mi le aminteam si m-am bucurat sa vad ca macar unele lucruri raman neschimbate. In rest... Osu la fel de pasionat de ale lui... singurul om care a crezut atat de mult in ceea ce face incat nu i-a pasat de nimic altceva.
Luana, copilul scump din perete e mare si frumoasa... mai inalta ca mine, desteapta. Sunt atat de mandra de ce a devenit copilul nascut prematul la un kg si ceva... inca mai sare in bratele mele cat e de lunga si se catara pe mijlocul meu ca intr-un palmier desi are ceva cm in plus fata de mine...
Iar Dani a ramas acelasi punct de sprijin, echilibru si siguranta de acasa. Omul catre care voi alerga de fiecare data, stiu ca mereu o va scoate la capat. Si ca, langa el, totul va fi bine.
Frumos la Tulcea... e inca acasa...

Oameni pentru care merita sa mori, merita sa traiesti

Deci... sunt anumiti oameni langa care te simti in siguranta.
Cand te tin in brate, sau te iau de mana, cand iti zambesc sau cand te injura sau se uita urat. Nu prea conteaza cand. Important e sentimentul ala.
In ultima saptamana l-am trait vizavi de cateva persoane din viata mea si a fost foarte bine. Si stiu ca saptamana nu s-a incheiat si ca il voi simti cel putin inca fata de macar o persoana.
E atat de bine. Stii ca totul va fi bine indiferent ce se intampla in jur, ca nimeni nu-ti poate face nimic rau atata timp cat persoana de langa tine e aici si nu pleaca. E suficienta o strangere de mana. Sau o imbratisare scurta. Sau o privire. Si lumea e brusc mai buna. Mai sincera. Mai sigura. Totul va fi bine, serios. Trebuie doar sa simti caldura. Sa dai voie sa ti se ofere caldura si sa vrei sa o simti cand ea ti se ofera.
Sunt oameni alaturi de care lumea e mai buna. Si langa care nimic nu e greu, totul va fi bine. Eu cunosc astfel de oameni. Si mi-e asa de drag de ei incat imi vine sa sar in sus de fiecare data cand imi zambesc.
Si in seara asta voi fi in Tulcea. Tulcea mea. Si acolo e cel putin un om (ba nu, mint, mai multi) care ma asteapta si care ma va strange de mana si totul va fi bine.
Si asta ma face sa ma gandesc la alte momente frumoase. Si sa cant: lalalalalalala life is wonderful, alalalalalala life is possible...

Super Moni

A... si uitasem. Stiti ca eu sunt... pe langa cea mai frumoasa din orasul acesta... SUPER MONI?
Asta se trage de la Oana si Ionut (care sunt f draguti de altfel)

Nebunia fructelor

Deci... iar nu am mai scris de mult.
Observ ca perioadele in care ma simt foarte bine sau sunt foarte linistita/fericita/bucuroasa, imi este mai greu sa scriu. Probabil ca este adevarata povestea ca este mult mai greu sa scrii despre lucruri frumoase sau bune decat despre cele mai grele.
Am fost la Sibiu. La ziua Puilor (Anca si Ovidiu adica). Si a fost foarte misto. Ce mai... "nebunia fructelor". Reteta unei petreceri reusite: se iau niste oameni misto, chef de distractie, ceva bautura, un gratar, o cabana in pustietate si de aici incolo... lucrurile vin de la sine! 12 ore de dansat aproape incontinuu, niste betii (pe cuvant de pionier, eu n-am baut decat foarte putin), 3 zile de febra musculara si 2 de somn dupa...
La Sibiu e frumos. Am zis asta de atat de multe ori incat am o strangere de inima cand repet. Sa nu devina ceva banal. Ba, chiar, mi-e frica sa merg foarte des acolo ca sa nu devina ceva obisnuit. Am mai cunoscut inca vreo cativa oameni fata de cei pe care deja ii iubeam si bineinteles ca mi-au placut mult si ei.
Nu stiu cum bucurestenii pot trai intr-un oras in care nu se vad stelele. La Rasinari era un cer minunat. Ovidiu vedea chiar si carul mijlociu, desi nu exista. Poate de la sticla aia draguta i se tragea.
Uof... nici nu stiu ce sa povestesc aici ca sa nu uit nimic si cand voi reciti sa am iar zambetul asta tamp care il am acum pe fata.
M-am intors de la Sibiu mai fericita, mai implinita, mai indragostita, mai linistita, mai buna si mai zambareata, mai dispusa sa socializez cu oameni noi si tot asa. Si cu ideea ca da, exista! Exista oameni misto mai multi de cei pe care ii cunosc deja, ca poti oricum gasi pe cineva, pe altcineva si tot asa.
Multumiri acestor oameni minunati.
Si La multi ani!

fara inspiratie

Nu-mi vine sa cred de cat de muta inspiratie duc lipsa in ultimul timp. In toate domeniile, nu doar in scris.
Ieri, de exemplu, mi-am dat seama la un moment dat ca nu sunt in stare sa comunic. Vroiam sa zic ceva unui om in autobuz (sa-mi composteze probabil biletul) si pur si simplu nu puteam deschide gura sa articulez niste cuvinte. Mi se parea foarte nenatural sa vorbesc... Eu... care oricum vorbesc prea repede si prea mult.
Pur si simplu simt ca nu mai pot comunica, ca nu exprim niciodata ce vreau cu adevarat, ca reactionez ca naiba la tot felul de gesturi...
Unde mai pui ca azi am umblat timp de o ora si ceva prin unirii sa caut niste cadouri si n-am gasit nimic! Adica aveam de unde alege... dar din parti inspiratie!
Is total in alta lume. Nici macar nu e una colorata!

Post scriptum

27 octombrie


Au fost ani in care ziua asta era una din cele mai frumoase din an. Cu multe corturi in jurul uneui foc, cu o pestera primitoare, cu coarde si cordeline intinse pe stanci, hamuri aruncate pe pietre si casti niciodata utilizate, desi ar fi trebuit. Au fost ani in care ziua asta o asteptam luni la rand, mi se umplea sufletul de bucurie si sarbatoream ce aveam eu mai drag.

Au fost ani in care ziua asta a fost cea mai dureroasa din an. Cu depresii, cu gesturi controlate, cu lungi si dese priviri spre telefon, cu mailuri scrise si niciodata trimise (pardon, o singura data, si ce greseala!!!). Cu amintiri si luna plina, cu cuvinte grele si dureroase. Si anul cu sticla de tuica... dar deja intru in alte povesti cu alte personaje...

Acum incerc sa fie o simpla zi. Dupa atatia ani (8-9? cine mai stie?!!) 27 octombrie este o zi oarecare. Fara bucurii, fara tristeti, doar cu niste amintiri. O zi pe care totusi nu o pot sari asa, oricum. Urarile le-am zis de atat de multe ori incat par prea expirate.

PS: La multi ani!

Sunt o persoana complexata

Trebuie sa marturisesc ceva:
Sunt o persoana complexata. Nu complexe in modul ala la care te-ai gandi la prima vedere. Complexata in sensul ca sunt nesigura. Am nevoia sa mi se zica bravo la fiecare lucru bun care il fac. Am nevoia sa fiu corectata, sa mi se zica unde si de ce gresesc. Nu sunt in nici un caz din categoria celor care sa se supere cand le atragi atentia, desi asa par de multe ori.
Faptul ca tu, prietene, ma tragi de maneca atunci cand gresesc, pentru mine inseamna mai mult decat orice felicitare.
Sunt nesigura pentru ca mereu interpretez prea mult atitudini. Iar daca sunt oameni care ma critica prea des, am mereu impresia ca gresesc fata de om, nu fata de ceea ce fac. Apoi ma supar. Ma supar pentru fiecare atitudine care mi se pare nelalocul ei, cu sau fara intentie (de cele mai multe ori varianta a doua).
Desi pare cel mai comod, nu-mi place sa mi se dea dreptate. Am un fel de dorinta sado-maso daca vreti de a ma contrazice si ii iubesc pe oamenii care imi pot inchide gura sau carora pur si simplu nu le pasa ca eu ma agit ca un pepsi cola. Care ma lasa in nebunia mea si apoi imi zambesc ca pana atunci, aducandu-si aminte de ce ma iubesc totusi.
De ce zic complexata si nu nesigura: Nu sunt si nici nu voi fi niciodata suficienta. Suficient de desteapta, suficient de frumoasa, nu sunt nici pe departe un om suficient de bun, frumos si linistit. Serios. Par din nou nebuna, nu? Nu sunt, serios. Ar fi simplu sa fiu.

rucsac si cort si izopren, sac de dormit si bocanci

Azi dimineata, cand am plecat spre munca, m-am intalnit la coltul blocului cu un baiat. Inalt, simpatic, cam de varsta mea.
Nu, nu m-am indragostit la prima vedere, nu cred in asa ceva si oricum daca l-as vedea maine imbracat altfel, nu l-as mai rcunoaste. Ce m-a frapat a fost faptul ca...
avea in spate un rucsac imens, mai inalt cu vreo 10 cm fata de inaltimea lui. Era plin, avea legat de el un izopren. M-am uitat in mod automat la picioare. Bocanci. Evident. Geaca groasa, verde inchis. Si un zambet cat toata fata.
Doamne cat de dor poate sa imi fie de vremurile cand imi aruncam si eu rucsacul in spate, ghetele in picioare si aveam zambetul tamp pe fata, imi venea sa cant pe strada pana in gara, alergam ca nebuna cu 10 kg in spate si nu simteam nimic.
M-am uitat socata dupa baiatul de azi si l-am invidiat din toti porii. Eu ma duceam la munca, aveam castile in urechi si geanta pe umar, gambele ma dor de la statul de ieri pe tocuri. Am alergat, dar dupa autobuz.
Weekendul asta ar fi trebuit si noi sa plecam. Cu rucsac si cort si izopren, sac de dormit si bocanci. Dar... asa cum s-a anuntat, "aparent, toata lumea are altceva de facut. e doar o amanare, o sa mergem candva".
Apoi, im metrou, am ascultat in casti melodia asta. Si pentru un moment am fost acolo. Doar unul, din pacate.

Sim

Sim cred ca e singura persoana din viata mea despre care stiu de ce o iubesc. In rest eu iubesc oamenii si nu stiu de ce.
Uite de asta:

Si din multe alte motive!

Melodrame

Uneori sunt cam patetica, nu e asa?
Oamenii zic ca am un blog cam trist sau cam depresiv.
Ciudat, eu nu simt asa. E un colt al meu care am acceptat sa-l impart cu cei din jur. Adevarat, asta ma opreste sa scriu despre unele lucruri (o fac, dar la modul ipotetic sau sub alte forme) sau despre anumite persoane.
M-am gandit sincer sa-mi fac un alt blog, sub anonimat, si despre care sa nu stie nimeni. Tot eu mi-am dovedit ca daca vrei totusi sa afli despre blogul cuiva, chiar daca, il ascunde, exista modalitati de a o face.
Nu, nu sunt depresiva. Nici macar trista. Am momente bune sau momente rele. Sunt un om rau de multe ori si insuportabil. Uneori sunt un om bun si daca pot ajuta pe cineva cu ceva, as face-o.
Nu mi-e frica de cuvinte mari. Sunt o persoana care stie sa fie fericita uneori, chiar daca stie ca va plati scump pentru asta, dar merita.
ma entuziasmez prea repede si ma desumflu la fel de repede. Dar ce conteaza?
Imi place asa.

Tu asta ar trebui sa faci! sa!

Stii ce e ciudat? Ca m-am gandit de multe ori sa fac cate un lucru pentru mine. Un lucru important, ca si cum m-as decide sa iau taurul de coarne.
Dar de fiecare data imi piere curajul inainte de a striga. Am si eu un vis nevinovat. Nu am sa-l scriu aici pentru ca, asa cum am spus, imi piere curajul inainte de a-l striga. E un vis ce se poate realiza, poate. Dar daca nu... Stiu, da, daca nu ai curaj sa incerci nu vei vedea niciodata daca se poate sau nu. Doar ca povestea sta in felul urmator: ar fi prea greu sa nu se indeplineasca. Asa e un vis care sper ca intr-o zi se va materializa. Exista doua variante, ambele urate:
1. Daca se indeplineste, ce vis as mai avea? Ce sa fac cu el? La ce mai visez, la ce mai sper. Ce mai faci cu un vis cand se indeplineste?
2. Daca nu se indeplineste si va trebui sa accept ca nu sunt capabila?

Dar... si aici am sa incep de fapt sa scriu ceea ce vroiam sa scriu din primul rand si bat campii... Mi-am auzit visul din gura altcuiva. Sau din sufletul altcuiva. Spunandu-mi: tu asta ar trebui sa faci! Asta sa faci!
Si m-am speriat.

Multumiri. Si atat.

E o senzatie.
Sau un sentiment.
Acela cand simti ca lucrurile se intampla toate foarte natural, firesc, ca totul e asa cum ar trebui sa fie. Nu gasesc exact cum sa o exprim in romana, in engleza ar fi acel "it feels so right".
Sentimentul asta l-am trait in ultimele zile. Dar acum a trecut, s-a dus. E bine sa cunosti oameni misto si e si mai bine sa ii ai in jurul tau. Citeam azi de dimineata sms-ul pe care mi l-a trimis vineri cristinica referitor la venirea celor din Sibiu la Bucuresti. Are mare dreptate, si eu aveam acelasi sentiment de calm la gandul asta. E ca si cum asa ar trebui sa fie, ca si cum totul e natural. In fine, ciudat sentiment, si greu, mult prea greu de exprimat, mai ales cand inca te simti coplesit de tot felul de... senzatii am sa le zic, nu-mi place sa le numesc sentimente.
Multumiri. Si atat.

O clipa de nebunie

Sunt la faza in care pun lucruri in balanta. Tot sper sa ma detasez de tot ce inseamna trecut si sa traiesc de-adevaratelea in prezent si pentru viitor. Sa iau decizii bune, reale, de viitor. Sa nu ma mai gandesc la ce a fost. Uneori pare imposibil, alteori pare foarte usor. Caut exemple pozitive si motive negative in jur. Asa da, asa nu. Si caut propria mea cale.
Am nevoie uneori de cineva care sa ma sustina, de un umar pe care sa plang sau de un zambet, sau o palma sa imi revin. De cineva care sa ma traga de maneca cand gresesc, sa ma impinga de la spate cand sunt pe drumul cel bun.
De asta nu ma pot desprinde de unii oameni de care uneori parca mi-as dori sa ii scot din viata mea. Nu prentru ca m-ar face rau, doar ca nu mai sunt oamenii pe care candva ii iubeam.
Suna ciudat, nu? Vreau sa le dau drumul, dar, intr-un mod cumva egoist, ii tin aproape. M-am invatat sa iau din fiecare om din jurul meu cate ceva. Calmul de la unii, puterea de la altii, afectiunea de la altii, etc. Fiecare om care strig eu ca il iubesc de fapt e un motiv de egoism. de fapt fur de la el. Uneori ma simt un hot in propria mea viata.
ma fur de multe ori pe mine, ma mint si zambedsc cu zambet fals. As vrea sa le zic tuturor ceea ce gandesc despre ei exact, in fata, fara sa-mi fie frica de nimic, fara sa-mi pese. Mi-ar placea sa ii zic unuia cat de prost poate fi si cat de mult ma folosesc de el si nici nu vede asta, altuia ca de fapt mereu l-am iubit si toate gesturile au fost facute din teama, altuia ca mereu l-am urat si de fapt m-am folosit de el ca aveam nevoie de ceva si tot asa.
oare cum as aparea daca as incepe de maine sa zic asta? Sa ma trezesc dimineata si in loc sa zic buna dimineata colegelor de apartament sa incep sa urlu ca m-am saturat sa ma trezeasca cu zgomotul lor in fiecare zi, sa ma urc in autobuz si sa urlu ca n-am abonament, niciodata n-am avut, sa vin la munca, sa-mi injur seful, sa ii zic ca urasc ungurii, sa urlu la colegii de birou, sa le zic ca toti se prefac ca muncesc, chiar si eu.
Sa nu mai raspund la telefon ca n-am chef, sa nu mai zambesc fals nimanui.
As parea nebuna, nu?
Da, poate chiar as fi nebuna.
Dar mi-ar placea asta foarte tare.

Punct

Nu am mai scris de cateva zile bune de emotie. Serios. Acesta este postul cu numarul 200. Si vroiam sa fie ceva special, pentru ca postul cu numarul 50 asa a fost, iar la cel cu numarul 100 am incercat.
Am zis ca o sa scriu dupa ce ma intorc de la Sibiu. Dar mai bine nu. Am sa zic simplu ca acesta este postul cu numarul 200 (scump, domn'le, scump) si am sa pun punct. A fost frumos la Sibiu, dar nu vreau sa simt presiunea unei cifre rotunde.
Deci punct.
.

Eu nu vreau sa ajung niciodata ca tine

Imi vine uneori sa ma uit in ochii unui om pe care il admir pentru cate ceva si il dezaprob pentru altele si sa ii zic: "Eu nu vreau sa ajung niciodata ca tine!".
Mi-a zis mai demult Cristina ca ma entuziasmez prea repede in fata unor oameni. Zic des despre cate cineva ca e un om foarte destept, sau ca stie atat de multe, sau ca e foarte tare, etc. S-ar putea sa aiba dreptate.
Ma fascineaza oamenii, asta e. Mereu m-au fascinat. De asta ajung sa ma bag neinvitata in viata unora, asa ajung ca unii sa ma iubeasca pentru asta si altii sa nu ma mai suporte. Ghinionul lor zic eu, desi ma intreb uneori daca nu cumva e norocul lor.
Imi place sa descopar laturi care stiu ca nu sunt la vedere, acele dedesupturi care nu te-ai astepta sa le gasesti la ei. Sa stiu ca si ei sunt umani, ca si ei simt, ca si ei sufera sau se bucura pentru altii, desi in aparenta sunt cei puternici, cei care au totul in maini sau la picioare.

Imi zic totusi ca ar trebui sa-mi vad de ale mele, sa imi traiesc un vis, pe care trebuie intai sa-l descopar. Poate mi-e frica sa caut de fapt ce vreau eu si sa imi dau seama ca nu am sa obtin asta. Sunt mai multe variante. M-a intrebat intr-o zi Sim unde si in ce circumstante ma vad fericita, cine e langa mine si de ce. I-am zis doar ca in acel moment vreau sa fug undeva departe, unde sa fiu singura, sa-mi fie frig si sa trag o patura groasa si moale pe mine. Hm... asta suna mai mult ca o stare acuta de depresie, nu un moment de fericire. Am cautat atunci si momentele fericite din viata mea, mereu era cineva daca nu mai multi oameni in jur.
In toate aceste momente nu eram aici. Si atunci... ce caut eu aici si de ce?
Nu am nici un moment macar aproape fericit de aici, din Bucuresti. Toate sunt ori acasa, la Tulcea, ori undeva intr-o padure la o grota (stim care), ori intr-un colt de Moldova mea draga, ori intr-alt colt de tara... Dar nu aici. Poate de aici ar trebui sa incep. Dar n-am curaj. Vreau sa plec intr-un oras mic si civilizat... si sa am acolo ce sa fac. Sa am ideea mea, visul meu in care sa cred.
Si totusi, eu nu vreau sa ajung niciodata ca tine. Am ras de tine cand ti-ai urmat visul, si am avut dreptate, desi am fost o idioata ca am facut asta. Nu esti fericit acolo, nu merge pentru ca nu crezi indeajuns de mult. Eu vreau sa am un vis in care sa cred, sa stiu pentru ce imi toc nervii aici. Ca intr-o zi sa fiu acolo, oriunde ar insemna acest acolo.

Serenity

Si melodia asta...



Mereu imi da o stare... Din cauza cuvintelor cred

As I sit here and slowly close my eyes
I take another deep breath
And feel the wind pass through my body
I'm the one in your soul
Reflecting inner light
Protect the ones who hold you
Cradling your inner child

I need serenity
In a place where I can hide
I need serenity
Nothing changes, days go by

Where do we go when we just don't know
And how do we relight the flame when it's cold
Why do we dream when our thoughts mean nothing
And when will we learn to control

Tragic visions slowly stole my life
Tore away everything
Cheating me out of my time
I'm the one who loves you
No matter wrong or right
And every day I hold you
I hold you with my inner child

Pentru ca marea ne cheama la ea...

Pentru ca simteam nevoia de a ma elibera, am facut ceea ce fac intotdeauna. Am fugit. M-am urcat in autocar si m-am oprit la Constanta. M-am dus la Ana, nici n-am avut curaj sa sun la Nik. Atunci ar fi fost mai greu, ar fi stiut, ar fi trebuit sa vorbesc, m-ar fi intrebat. Mereu stie, ma simte, ma miroase. La Ana e mai simplu. Nu am primit intrebari, nu a trebuit sa dau raspunsuri.
M-am departat pentru o zi de tot, m-am lasat purtata de situatii, de conversatii, barfe, povesti si amintiri. Dar aseara a devenit greu deodata. L-am luat si pe Iulian si catelul si am fost pe malul marii. Nu puteam sa ajung la Constanta fara sa dau ochii cu ea. Si nimic nu e mai greu decat ea, noaptea. Marea. Niciodata nu mi-a placut la mare, sa ne intelegem. Visul meu e la fel ca al celor 80% din oamenii care ii stiu: sa ne facem mari sa ne permitem sa avem o cabana la munte, doar a noastra si sa traim acolo.
Dar marea, noaptea, aseara mi-a adus aminte. Mi-a reinodat amintiri care le rupsesem si le aruncasem pe fiecare dintre ele in alt colt de lume si de realitate, nu mai faceau parte din viata mea.
Mi-am adus aminte de anii in care fugeam des la Constanta pentru un vis in doi, de noptile cand stateam pe vine in frig, in noiembrie sau in martie pe malul marii si asteptam sa vedem pe care din noi ne loveste primul valul. Mereu il lovea pe el apa si apoi ma tragea in spate, sa nu ma ud si eu, desi mereu imi doream sa mi se intample mie asta.
Mi-am adus aminte de ultima "aventura" de acest fel, cand visul stiam ca nu va fi niciodata definit, cand am vazut pentru ultima data marea zambind fiecaruia, cand ea ne-a vazut ultima data impreuna (ea cred ca stia), cand eu eram cu telefonul la ureche urmarind un vis mai nou si mai fascinant atunci.
Atunci (eram anul 3 de facultate, deci nu sunt decat doi ani si jumatate cred) am fost fericita. Rememoram azi pe drumul de intoarcere zilele alea. Noaptea aia, cu valul, telefonul, zgomotul marii, berea de pe terasa pustie. Plecarea lui spre visul lui de a doua zi (al lui macar a devenit realitate, plauzibil si frumos), plecarea mea cu doi dragi prieteni in Vama, macarea facuta seara in bucatarie, cu puiul si sosul lui Dif, oala din balcon. Aventura cu muscatura cainelui a carei amintire e cat se poate de vie si evidenta si acum pe piciorul meu drept. Sticla de cola si iaurtul cu fructe de padure. Intoarcerea in Constanta si trenul spre Bucuresti. Dar mai ales ultima dimineata. Atunci cand l-am privit cum dormea timp de o ora, am studiat cu atentie fiecare trasatura, fiecare cuta. As fi stat asa ore intregi. Stiam si eu cred ca e ultima data cand o sa fac asta. Stiu acum si ce iubeam atunci. Siguranta. Ma simteam protejata. Stiam ca oriunde as fi e cineva care ar traversa marea sa vina. Sa strige. Sa bata, sa urle, sa ma apere, chiar si de mine. Cum era? Daca eu renunt, tu sa nu gresesti... asa era, imi aduc aminte. Am gresit eu.
De fapt nu a fost o greseala, ci o alegere. Trebuia sa fac ceva ireversibil, nu? Aveam siguranta ca nu va mai fi o cale de intoarcere. Si asa am omorat visul copilariei/ adolescentei mele.
Nu-mi pare rau, asta e culmea ironiei. Pentru ca n-ar fi fost la fel acum. Era un vis ce trebuia sa ramana in adolescenta. Nimic material. Doar un vis, atat.
In fine... atunci, dupa ce el plecase spre visul lui iar eu imi continuasem contemplarea si fericirea pe malul marii, cand m-am intors spre capitala care o uram mai putin atunci decat acum, m-am gandit ca nu trebuie sa uit niciodata zilele alea. Ca sunt cele mai fericite din ce am trait pana acum, ca niciodata nu m-am simtit mai implinita, desi deja trecusem de bifurcatia drumurilor. Mi-am scris atunci ceva frumos pe o agenda care acum am pierdut-o. Stiu ca am scris ca este un vis care nu ma mai doare, e placut. E frumos, sunt fericita si zambesc. Zambeam incontinuu cu ceea ce am numit mereu zambetul meu tamp.
Azi, pe drumul dinspre Constanta spre Bucuresti am incercat sa rememorez acel 3 zile. Am reusit, cred ca in proportie de 85%. Am zambit. A fost frumos, simteam atat de pur si frumos...
Mai rau e ca am inceput sa ma intreb. Sa caut explicatia. Unde e Monica aia? (da stiu, am zis ca tu nu ai dreptul sa ma intrebi asta)
Unde am pierdut eu acel sentiment, acea stare, de ce nu mai pot regasi nimic din sentimentele acelor zile care ar fi trebuit sa le gandesc ca triste dar au fost poate cele mai fericite din viata mea?

Acum realizez ca e mai putin de 85%. E pe piciorul stang muscatura.

Furie

Am o stare de tensiune foarte mare. Nu stiu de ce, nici nu vreau sa-mi explic, nici nu ma intereseaza poate, sau mi-e frica sa aflu. Pana la urma am ajuns si eu la concluzia ca frica nu e o rusine, ci o realitate. Acum vreo doi ani repetam incontinuu ca mi-e frica, atunci imi era frica de tine, iti aduci aminte? Apoi am ascuns sentimentul asta ca si cum nici n-a existat.
In fine. nu vorbeam acum despre frica, ci despre tensiunea care simt ca explodeaza in mine. Mergeam cu taxiul azi si, desi mi-e frica de mor de masini si viteza, imi doream ca taximetristul ala sa apese mai tare acceleratia aia, si mai tare, si mai tare, sa-l vad poate intrand cu viteza in curu aluia din fata. Am inteles pentru prima data sentimentul ala care il au unele persoane, de a merge cu viteza si fara tinta. Imi venea sa il arunc din masina afara si, desi nu stiu sa conduc, sa apas eu acceleratia.
Nici macar nu stiu daca tensiunea se materializeaza in furie si nici nu stiu cum s-o descarc si nici cum am ajuns aici. E foarte ciudat,dar asta simt. Nu sunt stresata, nici trista, poate obosita.
La mine momentele proaste se transforma in tristete si poate o retragere de aia sub patura unde sa nu ma vada nimeni. Acum nu. Imi vine sa urlu si nu pot, desi as face-o. Sa ma urc intr-o masina care nu stiu sa o conduc, sa merg cu viteza pana in cea mai apropiata padure. Si daca nu intru in nici un stalp pana acolo, sa pun o frana brusca si sa ma opresc, sa urlu cat ma tin plamanii, sa ma urc inapoi in masina, sa imi urle Metallica in boxe ca atunci cand eram in liceu si sa ma intorc la viata mea din fiecare zi.

My stuff

Ultima oara cand am baut excesiv de mult imi repetam in continuu ca sunt o tampita. Sau ii repetam Alexandrei, in fine... saraca.
Nu, stati linistiti, nu m-am imbatat din nou. Asta se intampla o data la cativa ani din cate observ, si nu se mai intamplase de mult. Nici nu se va intampla. In fine.
Atunci stiu de ce repetam ca sunt tampita. Era o situatie, un om sau mai multi, sufeream (cred) intr-un mod foarte ciudat si trebuia sa ascund asta.
Azi, treaza fiind mi-am repetat iar cat sunt de tampita. Si asta ca reactionez uneori ca naiba. Si ca ma implic prea mult in niste lucruri care chiar nu ar trebui sa o fac. Serviciul, de exemplu. Si apoi mai si urlu ca nebuna la oameni care n-au nici o vina.
Imi aduc aminte cum l-am dat pe Adi Popa afara din birou. Sau cum am urlat atunci la Ramona, desi, pana la urma, nu era vina ei ca mie nu-mi mergea Quarqul intr-o zi de marti.
O sa imi iau si apararea totusi... Da, sunt o tampita... dar nu o fac din rautate. Doar ca nu gandesc intotdeauna inainte de a reactiona.

Atat

Da, n-am mai scris de mult. Adica n-am mai scris asa de des cum ma obisnuisem. Adevarul e ca abia am timp sa dorm sau sa imi fac baie, unde sa mai si scriu?
Dar stiti ceva? Imi place la nebunie starea asta de agitatie, sa am mereu ceva de facut...
Nici macar acum nu am timp de scris mult. Vroiam doar sa zic ca mintea mea e la fel, sentimentele asemenea. Si ca o sa fac ceva misto. Si ca o sa plec curand la Sibiu.
Si atat

Sorrows keep You Human

Sunt cateva sentimente care ne deosebesc de animale. Care ne fac umani. Si animalele iubesc, si poate o fac mai pur decat noi, si ele comunica, poate mai eficient. Noi avem insa ceva in plus. Avem alegeri care le putem face, avem instincte pe care le putem controla. Ciudat, aveam impresia ca alegerea dupa instinct e deobicei cea mai buna, e cea care ne-o dorim cu adevarat. Si atunci ce facem cu gandirea? Ok... ratiunea complica lucrurile ce pot fi usoare.
Sunt om si nu animal. Gandesc pentru ca pot si vreau sa ma bucur de asta, nu vreau sa-mi complic viata facand lucrurile complicate cu gandirea mea. Vreau sa gandesc simplu si corect. E greu. Dar eu incerc.

mama lui...

Am sters ultimul post, am prmit ajutorul... :P Multumesc anca, mersi livia. Praf il facem pe ala! Mama lui....
Urasc sa ma duc la cumparaturi... dr asta tre sa fac acu asa ca nu ma intind cu vorba

sa ma fac mica...

Vreau sa ma fac mica mica si sa dispar din viata voastra. Vreau sa dispar din viata mea.
Pur si simplu, sa ma desfac in mici particule, sa las cate o bucatica din mine in fiecare loc in care am trait candva ceva frumos. Si care imi aduce aminte din cineva frumos. Si voi poate, trecand o data pe acolo, o sa-mi simtiti prezenta, iar apoi o sa ma uitati.
As lasa o particula mica din mine aici, una la ILI in subsol, pe scaunul din coltul din stanga si una pe cel din dreapta, una pe biroul unde statea Adina, una in bucatarie. O particula mica in Sapte Seri, in sediul din Dacia, la primul meu birou.
As mai lasa o particula la Sulina, una la Dorohoi, una la Valea Blaznei, una la Sangeorz Bai, una la Muncel (de fapt acolo vreo 3-4: cate una in fiecare din cele doua tabere, una la leagane si una obligatoriu la Del Campionul). As lasa o particula din mine in Cercul de Ecologie al Palatului Copiilor Tulcea, acolo, la etajul 4. Una la Speo, langa calculatorul defect a lu profu'. Una in Chei si una La Adam, una la Gelu acasa si una la grota.
As mai lasa o particula sau doua in Sibiu (una obligatoriu la Cisnadioara; si una pe trepte la hostel). Una la Cluj, in Autograf si una in Vama pe plaja. Una poate la Alba Iulia, iar daca o las pe asta, trebuie sa las si una in Sighisoara.
Una in FJSC si una in Jeg, una in Tulcea la monument pe stanci si una la Lemne Arse.
Mi-ar placea sa fie cate o bucatica din mine in fiecare din locurile astea,iar oamenii sa uite de mine. Eu sa nu uit de ei si sa astept cu fiecare particula si cu nerabdare sa apara unul din ei intr-unul din locurile astea, chinuit poate sau fericit in amintiri. Sa il regasesc pentru cateva minute, ei sa simta o senzatie sau prezenta ciudata si sa nu stie de ce.
As vrea sa ma fac mica si sa dispar. Si sa nu ma dezamageasca nici un gest, nici o schimbare, nici o neintelegere.

bucuresti...

Oamenii din Bucuresti sunt atat de pestriti incat nu ma mai mira nimic. Vin din lumi diferite. Ma uitam aseara, la sarbatoarea Bucurestiului. Am fost la Circ si am revazut (pentru a 3-a oara!!!) "Micul Paris". Spectacolul asta nu o sa ma plictiseasca niciodata, e foarte foarte tare. Bineinteles ca se trezea cate un taran sa fluiere ca la stadion cand da Banel un gol.
Prin centru vechi pe la tarafe si fanfare, doza de taranism crestea parca mai mult. Iar in Piata Revolutiei era cu totul si cu totul alta lume. Oamenii stateau sub aranjamente florale, Vienna Music Film Festival, se auzeau viori, oamenii dansau valsuri in strada, toti erau parca din alta lume. Nimic care sa aduca cu fluieraturile sau berea din centrul vechi.
Una peste alta, e frumos ca se intampla totusi asa ceva si in Bucuresti. Calesti, rochii de epoca si bastoane. Iar spectacolul de aseara de foc, apa si lasere a fost ceva intr-adevar altfel, ce merita vazut.

Uneori, mi-e atat de dor de tine, incat ma doare

Cine poate sa opreasca timpul...

Uneori timpul e prea zgarcit cu noi. Stau in statia de autobuz si ma rog sa treaca mai repede timpul pana vine...
Azi am stat 3 ore cu Dan si au trecut ca 30 de minute. Timpul se vrea mult prea pretios. Uneori e bine sa il poti opri in loc. Sau sa regreti momentele in care zici... "sa treaca timpul mai repede". Eu am regretat. E de speriat senzatia aia ca pe care ti-o da faptul ca trece totul prea repede pe langa tine, ai senzatia ca ceasul este stricat.... Pentru asta trebuie sa multumim oamenilor dragi din viata noastra, prieteni vechi...

Cel mai frumos loc din Bucuresti

Stiu ca am scris acum ceva timp ca am descoperit cel mai frumos loc din Bucuresti. Nu v-am zis care din dorinta de a va duce cel putin pe cativa dintre voi acolo. Ca sa vorbim vorbe frumoase, frumoase, frumoase... mai ceva ca Creanga si Eminescu (asa ne zicea mereu ghida din Iasi de la Bojdeuca lui Creanga. Ca cei doi se intalneau sa vorbeasca "vorbe frumoase, frumoase, frumoase" - exista si un ton anume pe care din pacate aici nu-l pot reproduce).
In fine. Am scris aici despre acest loc minunat. N-am exagerat cu nimic, deci vi-l recomand cu inima deschisa.

Dubiosenii

In ultimul timp sunt putin cam dubioasa. Mi se intampla sa ma gandesc la cate o persoana si intr-un timp destul de scurt sa am contact cu respectiva. Nu va ganditi la prostii. De exemplu, sambata, de dimineata, m-am gandit la un amic de care nu mai auzisem nimic de vreo saptamana-doua, desi inainte vorbeam cam in fiecare zi. Poate si pentru ca la munca nu intru pe mess... In fine. Nu l-am sunat ca am zis ca e prea devreme, stiu ca se trezeste tarziu. Apoi pe la 2 am vrut iar sa-l sun, nu ma facut-o nici atunci. M-am mai uitat o data la telefon, aceeasi chestie, apoi pe la 5 m-am hotarat. Am luat telefonul. Tocmai ma sunase el cu vreo 5 minute inainte. Si nu numai. Era in Bucuresti, hai sa iesim la o bere. Misto, nu?
Duminica m-am gandit la Dan de la Cluj (pentru cei ce nu stiu deja el este o persoana foarte draga si un prieten foooarte vechi). M-am gandit la el si din cauza starii de iarna, de fapt am si scris despre asta, nu ma mai repet. Ideea e ca eu cu Dan ne vedem cam o data la doi ani. Anu asta ne-am vazut deja. Iar ieri ma suna. Era in Otopeni. Ne-am vazut. Si ne mai vedem o data si joi. De trei ori intr-un singur an, deja exageram. Unde mai pui ca oricum anu asta trebuie sa mai vina o data cel putin...
In fine, las dubioseniile mele deoparte.

Vivi

Vivi a tinut sa rada de mine cu pasiunea mea pentu iarna si vremea rece. Si si-a prezentat argumentele.
A iesit o povestire draguta despre niste carpe (care eu am citit intai capre), pe care v-o rcomand sa o cititi, e scrisa in stilul ei propriu. Acu ca mai e si corporate... :)). V-am mai zis cat de draga imi e mie fata asta?

stare de iarna

Imi place la nebunie vremea asta. Un coleg la munca zicea ca miroase a toamna. Eh... mie mi-a mirosit a iarna astazi si aseara. Si chestia asta mi-a dat un sentiment de bine foarte misto...
Am iesit azi la magazin imbracata in pantaloni de pijama (asta imi aduce aminte de alt sentiment misto cand ieseam la Billa in pijamale) si cu un hanorac mare si gros si larg pe care abia asteptam sa il port. Dar trebuia sa se faca frig pentru asta. Am zambit incontinuu mirosind iarna, stiu ca mai e pana o sa vina de-adevaratelea, dar imi place tare. Acu pot sa trag patura peste mine sa simt senzatia aia placuta.
Mai astept muntele si zapada ca sa fie totul perfect, dar mai e putin pana acolo.

Stiu ca se va intoarce caldura, din pacate. Vine anotimpul frumos totusi. Incepe scoala. E ciudat, nu mai astept sa-mi revad colegii de facultate, cum era inainte... Recunosc, nu-mi iubesc colegii de master. Astept s-o revad pe Carmen si pe Anne... si atat. Era mai frumos in facultate, abia asteptam prima saptamana la jeg.
Imi revin totusi in minte senzatiile toamnei, a sentimentelor placute si al linistii.
As vrea sa pot impacheta starea asta de bine si sa o pot folosi de fiecare data cand am cate un sentiment neplacut. Sa ma pot uita pe geam la prima ninsoare si sa il ascult pe Alifantis care imi zice: "te uita cum ninge-n decembre..."
Melodia asta imi aduce aminte mereu de Dan, el o asculta des si ma indemna si pe mine sa fac la fel. Si apropo de asta, toamna asta stiu ca-l va aduce si pe Dan in Bucuresti si o intalnire cu Alex, Iela si Monica... un moment care il asteptam cam de 7 ani asa...

Doar daca simt la fel

Nu e nevoie ca u prieten sa-ti zica multumesc ca existi. De fapt prietenii nici macar multumesc nu e necesar sa-ti zica. E suficient sa iti zambeasca intr-un anume fel, sa simti o strangere de mana care se duce direct in suflet ca sa intelegi si sa poti merge mai departe. Pentru momentele astea, merita tot. Pentru sentimentul de a fi apreciat de un suflet pe care tu il apreciezi, nu e nevoie de cuvinte. Cuvintele spuse prea des cred ca darama de fapt asta. Am zis dupa accident ca oamenii ar trebui sa isi spuna mai des cuvinte.
Dar nu poti zice in fiecare zi "te iubesc". Poti insa trimite in fiecare zi un zambet sau un gest catre cei din jur, iar ei vor intelege. Doar daca simt la fel.

imprevizibil s-a-ncheiat povestea...

Aseara, am avut o conversatie cu un prieten drag, Iuli, cu care n-am vb de cateva luni (exista o scuza, el e in Iasi). Conversatia a inceput cam asa:

Iuli: ce faci monica? mie dor de tine.
Monyk:: da? si mie, sa stii. tre sa facem ceva, nu?
Iuli: de fapt, mie foarte dor de tine
Iuli: am avut un accident
Monyk: si tu? ce ai patit?
Iuli: am fost in coma. dar acum sunt bine

Si aici mi s-au taiat picioarele. A urmat continuarea (groznic pleonasm). In care mi-a zis ca plecase cu masina spre Tulcea (i se facuse dor), era pe Transfagarasan, a intrat unu in el si s-a trezit dupa 3 zile.
Si am tot inceput sa ma gandesc ca uitam de oameni dragi din jur. Si intr-o zi o sa aflam ca nu mai sunt, asa pur si simplu. Si o sa incepem sa ne gandim la cat de importanti erau si toate cele. Iuli e un baiat extraordinar si eu am tinut mereu mult la el. Dar in 3 luni de zile de cand n-am mai vorit cu el nu m-am gandit sa dau macar un telefon... tot el mi-a promis ca in octombrie vine in Bucuresti sau mergem pe undeva la munte. Ca sa rezolvam problema cu dorul...

La Sibiu te mariti greu

Dragii mei reporteri de la Jurnalul National. Va multumesc pentru acest minuant articol care mi-a facut ziua nu mai frumoasa, dar mai ilara cu siguranta.
Uite, de asta nu ma mut eu la Sibiu, ca vreau sa ma marit, si cica acolo nu se poate decat cu 4 nopti si zile de veghe la poarta castelului. Sau a listei.
Mai ceva ca in poveste.
http://www.jurnalul.ro/articole/133314/la-sibiu-te-mariti-greu

Acum va rog aplauze si rasete.

Minunatul aeroport Baneasa

Am fost aseara sa astept pe cineva in Aeroportul Baneasa. Ma rog, in fine, sa-l numim aeroport, eu mereu am zis ca arata de parca ar fi autogara Obor. Uneori mai rau.
La ora 20.30, era o aglomeratie ingrozotoare. In interval de 15 minute au aterizat 4 avioane: unu de Torino, altul de Bolognia, Unu de Bali si al 4-lea nici n-am mai auzit de unde venea. O gloata mare de oameni astepta pe cate cineva din aceste avioane. Bine bine. Ce s-au gandit cei de la Baneasa? Sa puna tot la Sosiri si o imbarcare, spre Barcelona. Si s-a mai facut o coada care iesea pana in trecerea de pietoni de afara. Ingramadeala, injuraturi, mirosuri, ingramadeala si afara, si peste strada, si pe gazon... Asta era doar chinul de afara.
Inauntru, va dati seama. Oamenii din 4 avioane inmultit cu cam 150 de oameni in avion. Cam 600 in sala aia care e cat biroul meu de la Sapte Seri care nu este de loc mare. Pe banda de bagaje (foarte mica si cea din baneasa, ca doar o stim), aruncate gentile din toate cele 4 avioane. Ingramadeala. Minim 600 de bagaje apartinand celor 600 de oameni. Si fiecare om trebuia sa-si gaseasca proipriul bagaj. Sa te fereasca sfantu' sa ai mai mult de o geanta...
Ii vedeai pe fiecare cum rezista in functie de cum ieseau. Primii, mai norocosi si mai relaxati. Urmatorii suparati, urmatorii nervosi. Urmatorii injurau. Am stat acolo o ora in plus fata de aterizarea avionului. Am ajuns pana la faza cu oameni care ieseau plangand de nervi si stres, tipand si toate cele. Nu stiu peste inca jumatate de ora cum ar mai fi fost. Am fost totusi norocoasa. Persoana care o asteptam avea un singur bagaj. Si l-a gasit intr-o ora.

...

Decat inconjurat de prosti, mai bine singur. Decat oameni prefacuti mai bine singur. Si tot asa. Pot scoate multe propozitii de acest fel.
Dar... uite asa, din teama de singuratate ajungem sa fim inconjurat de tot felul de oameni, de toate genurile si caracterele. Scriam ieri de oameni pe care i-am dezamagit. Dar cu putin egoism stau si intreb... cei care ma dezamagesc pe mine? Am si eu asteptari... de la oameni care nu merita asta.
Imi pare rau ca am investit... cum altora le pare rau ca au crezut in mine. Iertati-ma...

Asteptari...

Nu-mi place cand oamenii au asteptari de la mine. E foarte urat. Daca au asteptari de la mine, sansa sa ii dezamagesc este multe prea mare. Ceea ce s-a si intamplat.
Imi pare rau. Nu trebuia sa creez asteptari. La fel cum nu trebuia sa dezamagesc.

Eu vreau ca ei

Am niste zile ingrozitoare la munca, si asta pentru ca trebuie sa iau niste decizii destul de importante pentru mine. Iar eu nu sunt in stare sa iau decizii de alea de le numesc unii "fa ce e mai bine pentru tine". Nu frate, eu nu pot. Eu iau usor decizii pe moment, pe mine nu trebuie sa ma lasi sa ma gandesc ca incep sa complic lucrurile. Eu gandesc bine instantaneu, nu deliberat.
Pe de alta parte in seara asta am avut o mare bucurie, doi dragi foarte dragi foarte dragi prieteni mi-au zis ca se casatoresc. Stiam oricum ca asta se va intampla la un moment dat, dar imi venea sa sar in fata tastaturii, mai bine ca mi-au zis pe mess. Daca eram langa ei sa le ved si fetele alea scumpe cand imi ziceau cred ca nu isi mai reparau membrele si coastele rupte pana la nunta. Dar ma duc miercuri sa ii pupacesc pana ii albesc pe amandoi. Deci, de 3 ori ura pentru familia Pompilicescu!!! (stati linistiti, voi ncunoscatori ai acestor minuni ale naturii, nu ii cheama pe nici unu asa).
Deci una peste alta, imi plac tare mult oamenii fericiti mai ales asa cand vine din sentimente de alea pure si frumoase, de parca azi s-ar fi indragostit desi se stiu de ani. Vorbeam azi cu un prieten si imi arata poze cu iubita lui. Imi zicea ca se indragosteste in fiecare zi mai mult de un an si ceva incoace. Da mai, uite asa e!
Daca o sa ma indragostesc vreodata, asa trebuie si eu sa fac. Nu imi plac chestiile alea lucide, cu multe compromisuri si comoditate, cu lasa ca e bine, ne-am obisnuit, etc... Nu! Punct. Eu vreau ca ei.

sambata in Club A

Daca stai in Bucuresti, daca esti student aici sau daor in trecere, oricum, trebuie neaparat sa ajungi un Club A. Nu este o super locatie, dar va fi cu siguranta o super experienta. In Club A gasesti tot felul de oameni, de toate varstele, de toate felurile, de la tocuri la ghete, de la copii la batrani, de la betivani la baieti cu parul aranjat cu muuuuult prea mult gel. De la fete timide pana la parasute la care cand te uiti ai impresia ca iau bataie continuu.
In Club A nu o sa se uite nimeni niciodata la tine cum esti imbracat, poti veni la costum sau in salopeta cu care tocmai ai varuit. In Club A traiesc mereu o experienta inedita prin faptul ca acolo oamenii mereu te privesc in ochi. Fie ca sunt beti, fie ca ajungi sa le pari cunoscut (fiind mereu aceeasi), fie ca le esti cunoscut (evit de obicei locul asta din cauza multimii de tulceni care nu-mi sunt toti dragi), fie ca vor sa te agate. In Club A e imposibil sa nu agati sau sa fii agatat, fie ca ti-ai propus asta sau nu, fie ca esti insotit sau singur. E inevitabil.
E frumos in Club A. Eu am fost in seara asta, am ascultat muzica foarte buna (nu buna, foarte buna) si m-am simtit foarte bine. Am intalnit fete care doream sa le vad si fete care as fi preferat sa nu. Dar asta e tot farmecul acolo. Ai de toate, poti alege...

... si un mail mai vechi

primit prin 2004-2005 cred...

"Totul in viata e ca anotimpurile: ceva e mai rece, ceva e mai cald; ceva e frumos ca intr-o zi cu soare, ceva e mai sumbru ca intr-o zi cand ploua; ceva dispare ca in toamna, iar ceva invie ca primavara ...
Totul in viatae ca anotimpurile, dar fiecare anotimp este frumos in felul sau! ..... si vb bune romanesti stau sa iti aminteasca de ce vb noi acum...
iar...
te pup si ai griji de monica... zile cu soare!"

ce vremuri, ce cuvinte...

am gasit asta. ce scriam eu pe 22 ianuarie, 2007. Nu a trecut asa de mult de atunci, desi mi se par cel putin 5 ani

am luat-o de la capat din nou. M-am mutat, mi-am schimbat jobul. Noi colegi (necunoscuti inca), doar tu ramai la fel. La fel in sufletul meu. Ca nu mai esti nici tu la fel. Mereu in defensiva, faci lucruri dureroase, apoi unele mult prea frumoase si deci din nou dureroase. Te joci cu cuvintele. Ceea ce chiar nu faceai.
Nu poti folosi niste cuvinte asa, doar pentru ca ii fac bine altcuiva sau pentru ca ai un moment de ... nu stiu ce. Nu poti sa-mi zici ca ma iubesti si apoi sa fugi, nu poti sa pretinzi ca tii la mine si sa ma parasesti exact atunci cand am nevoie de tine alaturi. Nu poti face asta, nu ai dreptul. Am inceput sa te privesc ca pe un strain uneori, nici nu stiu ce sa mai cred, nu stiu ce sa-ti zic si ce nu. Ai renuntat la acele lucruri pe care le stiam impreuna.. lucruri care admiram atat de mult ca tu crezi cu adevarat in ele.
Ai renuntat la vis. Ai ceva material in plus. Un om care-l iubesti langa. Dar mi-e teama ca la un moment dat iti va deveni insuficient. Nu stiu ce sa zic si ce sa cred. Si mai ales ce sa-ti zic... pentru ca treci din nou in defensiva. Nu mai ai vlaga, nu mai ai viata in tine cred. Poate gresesc pentru ca m-ai dezlegat, m-ai indepartat.
Cu o mana ma impingi si cu cealalta ma tragi spre tine. Nu te inteleg de ce o faci. Am invatat ceva: pretuieste ce ai langa tine, bucura-te de fiecare maruntis. La un moment dat s-ar putea sa il pierzi si va durea tare. Asta cam sunt eu in viata ta.
Bucura-te de mine. Macar jumatate din cat m-am bucurat eu de tine... incearca sa intelegi macar putin.. si va fi mai usor. Si pt tine sa treci printre oameni, si mie... ca esti tu si nu altcineva

Sunt doar speriata poate

Cand am intrat la facultate nu aveam nici 19 ani impliniti. Am venit in Bucuresti cu un rucsac mare in spate si 100 de dolari in buzunar, cu care trebuia sa imi cumpar un loc intr-un camin. Am stat vreo saptamana la cleo si-mi doream foarte tare un loc al meu, mai ales ca mai erau cam 3 zile pana sa inceapa anul.
Am simtit atunci pentru prima data sentimentul de a fi singur si neajutorat. Imi aduc aminte ca m-am asezat pe o banca in fata la Leu si am inceput sa plang in disperarea mea de a nu-mi gasi unde sa stau. Eram singura, asa cum m-a lasat de fiecare data tatal meu. Cica sa ma descurc.
S-a asezat o fata langa mine, o necunoscuta. Si am inceput sa ii povestesc ei ca nu am unde sa stau, ca nu am bani sa stau cu chirie, ca trebuie sa-mi gasesc un loc in camin, etc etc. Acum realizez cat de patetica si speriata eram. Pentru prima data. Lasasem tot ce iubeam la Tulcea, il lasasem pe el acolo, renuntasem sa mai lupt, imi lasasem prietenii plecati la Constanta si fugisem singura de nebuna in Bucuresti.
In seara asta am plecat de la munca, m-am suit in metrou, am schimbat la Victoriei ca deobicei si-am coborat la Brancoveanu. Doar ca in loc sa merg spre casa m-am dus in parc. Am cautat cea mai retrasa banca, mi-am scos cartea si m-am ascuns. Doar ca nu s-a asezat nimeni pe banca langa mine.
Acum toti veti intreba de ce? Nu stiu. Degeaba, detergent, deget, deplin, dedesupt, deranjat, demisionat, deplin, despartire, depresie...

spot dorna - mccann erickson

imi place mult de tot reclama asta...


Si varianta asta...


si asta...


ce mai, sunt geniali...

E greu sa ai vise. Mai greu e sa ti se indeplineasca

Cat de ciudat este sa iti doresti ceva, sau sa crezi ca iti doresti si apoi sa obtii. De e xemplu... imi tot zic de ceva vreme ca vreau si trebuie sa-mi schimb serviciul. Iar cand apare cate ceva ma entuziasmez. Si cand devine palpabil... ma cam sperii. Nu stiu ce vreau de la mine, nu stiu daca vreau sa plec, daca o sa-mi placa ce o sa fac, daca o sa fiu capabila. Mi-e frica de noi colegi, nou colectiv, ma gandesc la cei dragi de aici.
Cu alte cuvinte, ma las convinsa sa ram desi poate pentru mine cel mai bine ar fi sa plec. Nu, nu vreau sa ies la pensie de la "Sapte Zile si Nopti" cum mi-a zis azi Dini. Dar pe de alta parte nici nu stiu daca vreau sa plec.
Daca ma intrebi, normal, zic da, am si zis-o de multe ori. Dar cand gasesc ceva, cand oamenii ma vor si zic hai si chiar trebuie sa trec la fapte... e mai greu.
Sau. Am spus de multe ori ca vreau pe cineva. Cineva altfel decat complicatiile din trecut. Vreau o relatie simpla, care sa se deruleze intr-un mod normal. Si de fiecare data cand am gasit un om normal cu care as fi putut merge mai departe... m-am razgandit. Am fugit, sau ceva de genu. Am ales chestiile complicate si fara stabilitate.
Cu alte cuvinte, ca sa nu mai dau exemple, e mult mai usor si frumos sa ai un vis. Mai greu e sa faci ceva cu el.

Nepotica mea

Ea este nepotica mea. Si stiti ca eu nu le prea am cu copii, dar ea este f scumpa si o iubesc tare.

Conexiuni

Livia are dreptate. Nu trebuie sa ii condamn pe cei din jur la asteptarile mele, mai ales daca eu nu le spun. Nu trebuie sa-i condamn nici macar pentru ca ei nu vad, nu inteleg. Este problema mea. Vorbesc despre altii ca daca nu striga, nu primesc. Nici eu nu strig, si nici nu am sa o fac de aici inainte.
Ma vrei in viata ta? Fa un efort pentru asta! Sunt lucruri care le tin pentru mine. Va trebui sa ma impac cu ele, sa le rezolv singura, sau sa le ingrop singura. Nu am sa devin miorlaita sa imi planga altii de mila, asta e pentru cei care pot trai cu asta. Eu nu.
Ma gandeam azi la Vivi. Vivi cand e suparata, se ascunde, e doar ea. Iar in rest e vesela. Nu e asa simplu: adica esti suparat, esti pentru tine si vesel pentru altii. Nu. In rest e vesela. Adica mereu pentru altii. Asta inseamna ca in momentele de suparare stie sa se impace cu ea. Sa isi rezolve singura asta. Doamne, cat o admir pentru asta! Cand o sa ma fac eu mare vreau sa fiu Vivi. La revelatia asta am ajuns dupa ce am vazut pozele de la nunta ei. Si in timp ce stateam pe buda. Atunci ne vin ideile bune, nu?
Totu' i drum, numai drum, ce-as putea sa-ti spun acum?

Winner Takes It All

Dap, povestea asta nu prea avea cum sa aiba un final fericit si acum am realizat fara sa simt ceva ca lipseste. Pur si simplu, nu poti sa joci mai multe carti de atat. Eu am folosit cam toti asii, din maneca sau nu, iar daca a ramas ceva nejucat oricum nu conteaza.
As putea sa pun acele multe intrebari, dar am sa mi le pun doar mine. Am sa te intreb daca simti la fel cum simteai atunci cand eu iti zambeam, daca inima iti bate la fel ca atunci cand eu eram langa tine, daca tresari la fel cum tresareai cand iti rosteam eu numele. Nu poate suna la fel, adevarat, eu sunt "rrr- ita". Bine, acum glumesc, tu stii. As fi totusi curioasa ce simti cand e ea si nu eu. Ea a castigat si stiam amandoi din start ca va fi asa. Era normal. Stii, chiar zambesc din tot sufletul cand scriu asta, nu am nici un regret, e pur si simplu o usa inchisa. La fel ca celelalte usi care le-am inchis, tind uneori sa ma uit pe gaura cheii si sa imi mai sara inima din piept. Dar doar pentru putin timp, apoi imi trece.



I don’t wanna talk
About the things we’ve gone through
Though it’s hurting me
Now it’s history
I’ve played all my cards
And that’s what you’ve done too
Nothing more to say
No more ace to play

The winner takes it all
The loser standing small
Beside the victory
That’s her destiny

I was in your arms
Thinking I belonged there
I figured it made sense
Building me a fence
Building me a home
Thinking I’d be strong there
But I was a fool
Playing by the rules

The gods may throw a dice
Their minds as cold as ice
And someone way down here
Loses someone dear
The winner takes it all
The loser has to fall
It’s simple and it’s plain
Why should I complain.

But tell me does she kiss
Like I used to kiss you?
Does it feel the same
When she calls your name?
Somewhere deep inside
You must know I miss you
But what can I say
Rules must be obeyed

The judges will decide
The likes of me abide
Spectators of the show
Always staying low
The game is on again
A lover or a friend
A big thing or a small
The winner takes it all

I don’t wanna talk
If it makes you feel sad
And I understand
You’ve come to shake my hand
I apologize
If it makes you feel bad
Seeing me so tense
No self-confidence
But you see
The winner takes it all
The winner takes it all......

Inapoi

Gata! O luam iar pe contrasens, s-a dus perioada scurta de legalitate. M-am intors adica.
Mai relaxata si mai vesela, culmea, cu chef de munca care cred eu ca o sa-mi treaca repede.
Asa... nu prea am chef sa povestesc ce am facut in concediu pentru ca o sa inceapa sa-mi para rau ca m-am intors la munca. Am sa zic doar ca mi-am asezat din lucruri in capusoru asta a meu, cu toate astea inainte de a pleca de la Dorohoi am inceput sa ma gandesc iar la prostiile mele sau la prostii din capu meu.
Am luat cateva hotarari printre care si cateva care o sa-mi bucure prietenii cu care mi-am zis ca o sa petrec mai mult timp, sper sa incep cu Vivi cu care am zis ca o sa ma vad mai des, cu Iulia mea care nu tre sa o mai neglijez si cu Dani care oricum e cam departe dar pe el l-am cam lasat deoparte fascinata fiind de alte personaje care poate nu-si merita locul castigat.
M-am intors putin mai bolnava de miserupism, ceea ce tind sa cred ca e de bine. Si am sa ma vad mai des cu Sim care de fiecare data ma uimeste si imi zic ca e o minune a naturii. :D.
Cu munca inca nu m-am hotarat ce sa fac, dar daca pentru moment nu apare ceva care sa ma dea pe spate am zis sa incerc sa ma implic mai mult prin Sapte Seri ca sa nu ma apuce nervii de plictiseala sau lehamite.
A... si la Dorohoi a fost liniste si bine... si seara se auzea chiar si cand trecea o masina prin satul vecin. Atat de liniste. Si racoare. Si ma bucur tare ca am crescut acolo, e o lume frumoasa. Inapoiata, dar frumoasa. Iar oamenii sunt simpli si buni.

Pe curand!

Pentru o saptamana o sa intorc semnele de circulatie, o sa inchid cateva drumuri si poate o sa schimb sensuri.
Cu alte cuvinte, mai putin plastice, iau o pauza. Peste cateva ore plec in concediu. La nunta, la Sinaia, apoi Brasov, apoi plec la Dorohoi. Unde voi sta ceva timp. Unde voi avea, sper timp si momente pentru mine. De obicei escapada mea la Dorohoi in fiecare an are o legatura cu mine. Imi pun gandurile in ordine, iau hotarari si ingrop ce e de ingropat. Las toate in urma si ma intorc nou si mai putin vulnerabila.
Chiar sper ca zilele ce vor urma sa imi asez lucrurile din capu meu in ordine. Fiecare in cutiuta lui, in sertarasul lui. Asa am mai facut si poate o sa-mi iasa din nou.
Las ce e rau aici si nu mai gasesc la intoarcere. NU-mi iau cu mine nici laptop, nici cduri, nici muzica mea, nici o poza, nimic. Mi-am luat cateva haine si cateva carti. de ajuns. Am telefonul asa ca cei care imi vor simti lipsa stiu unde sa ma caute.
Pe curand!