Pentru ca marea ne cheama la ea...

Pentru ca simteam nevoia de a ma elibera, am facut ceea ce fac intotdeauna. Am fugit. M-am urcat in autocar si m-am oprit la Constanta. M-am dus la Ana, nici n-am avut curaj sa sun la Nik. Atunci ar fi fost mai greu, ar fi stiut, ar fi trebuit sa vorbesc, m-ar fi intrebat. Mereu stie, ma simte, ma miroase. La Ana e mai simplu. Nu am primit intrebari, nu a trebuit sa dau raspunsuri.
M-am departat pentru o zi de tot, m-am lasat purtata de situatii, de conversatii, barfe, povesti si amintiri. Dar aseara a devenit greu deodata. L-am luat si pe Iulian si catelul si am fost pe malul marii. Nu puteam sa ajung la Constanta fara sa dau ochii cu ea. Si nimic nu e mai greu decat ea, noaptea. Marea. Niciodata nu mi-a placut la mare, sa ne intelegem. Visul meu e la fel ca al celor 80% din oamenii care ii stiu: sa ne facem mari sa ne permitem sa avem o cabana la munte, doar a noastra si sa traim acolo.
Dar marea, noaptea, aseara mi-a adus aminte. Mi-a reinodat amintiri care le rupsesem si le aruncasem pe fiecare dintre ele in alt colt de lume si de realitate, nu mai faceau parte din viata mea.
Mi-am adus aminte de anii in care fugeam des la Constanta pentru un vis in doi, de noptile cand stateam pe vine in frig, in noiembrie sau in martie pe malul marii si asteptam sa vedem pe care din noi ne loveste primul valul. Mereu il lovea pe el apa si apoi ma tragea in spate, sa nu ma ud si eu, desi mereu imi doream sa mi se intample mie asta.
Mi-am adus aminte de ultima "aventura" de acest fel, cand visul stiam ca nu va fi niciodata definit, cand am vazut pentru ultima data marea zambind fiecaruia, cand ea ne-a vazut ultima data impreuna (ea cred ca stia), cand eu eram cu telefonul la ureche urmarind un vis mai nou si mai fascinant atunci.
Atunci (eram anul 3 de facultate, deci nu sunt decat doi ani si jumatate cred) am fost fericita. Rememoram azi pe drumul de intoarcere zilele alea. Noaptea aia, cu valul, telefonul, zgomotul marii, berea de pe terasa pustie. Plecarea lui spre visul lui de a doua zi (al lui macar a devenit realitate, plauzibil si frumos), plecarea mea cu doi dragi prieteni in Vama, macarea facuta seara in bucatarie, cu puiul si sosul lui Dif, oala din balcon. Aventura cu muscatura cainelui a carei amintire e cat se poate de vie si evidenta si acum pe piciorul meu drept. Sticla de cola si iaurtul cu fructe de padure. Intoarcerea in Constanta si trenul spre Bucuresti. Dar mai ales ultima dimineata. Atunci cand l-am privit cum dormea timp de o ora, am studiat cu atentie fiecare trasatura, fiecare cuta. As fi stat asa ore intregi. Stiam si eu cred ca e ultima data cand o sa fac asta. Stiu acum si ce iubeam atunci. Siguranta. Ma simteam protejata. Stiam ca oriunde as fi e cineva care ar traversa marea sa vina. Sa strige. Sa bata, sa urle, sa ma apere, chiar si de mine. Cum era? Daca eu renunt, tu sa nu gresesti... asa era, imi aduc aminte. Am gresit eu.
De fapt nu a fost o greseala, ci o alegere. Trebuia sa fac ceva ireversibil, nu? Aveam siguranta ca nu va mai fi o cale de intoarcere. Si asa am omorat visul copilariei/ adolescentei mele.
Nu-mi pare rau, asta e culmea ironiei. Pentru ca n-ar fi fost la fel acum. Era un vis ce trebuia sa ramana in adolescenta. Nimic material. Doar un vis, atat.
In fine... atunci, dupa ce el plecase spre visul lui iar eu imi continuasem contemplarea si fericirea pe malul marii, cand m-am intors spre capitala care o uram mai putin atunci decat acum, m-am gandit ca nu trebuie sa uit niciodata zilele alea. Ca sunt cele mai fericite din ce am trait pana acum, ca niciodata nu m-am simtit mai implinita, desi deja trecusem de bifurcatia drumurilor. Mi-am scris atunci ceva frumos pe o agenda care acum am pierdut-o. Stiu ca am scris ca este un vis care nu ma mai doare, e placut. E frumos, sunt fericita si zambesc. Zambeam incontinuu cu ceea ce am numit mereu zambetul meu tamp.
Azi, pe drumul dinspre Constanta spre Bucuresti am incercat sa rememorez acel 3 zile. Am reusit, cred ca in proportie de 85%. Am zambit. A fost frumos, simteam atat de pur si frumos...
Mai rau e ca am inceput sa ma intreb. Sa caut explicatia. Unde e Monica aia? (da stiu, am zis ca tu nu ai dreptul sa ma intrebi asta)
Unde am pierdut eu acel sentiment, acea stare, de ce nu mai pot regasi nimic din sentimentele acelor zile care ar fi trebuit sa le gandesc ca triste dar au fost poate cele mai fericite din viata mea?

Acum realizez ca e mai putin de 85%. E pe piciorul stang muscatura.