Tu nu ai timp, tu nu ai lacrimi

... nimic din tine n-ai sa-mi dai.
Nimic din tot ce te framanta, nimic din serile de mai.

Simt si gandesc multe. Unele poate utile pentru cei din jur, si mai multe pentru mine. Cu toate astea, nu stiu sa le exprim. In ciudata multor cuvinte care imi vin in minte, in ciuda faptului ca vorbesc al naibii de mult si cunosc 1000 de oameni, nu pot sa ma exprim.
Exprim de multe ori stari gresite, nu pot sa urlu ce vreau si cand vreau, mi-as dori sa fiu o persoana directa si nu imi reuseste intotdeauna, asta pentru ca ma gandesc - poate prea mult - la reactiile celorlalti si la ce o sa creada despre mine. Defect dobandit in copilarie dintr-o mentalitate de genul "ce-o sa zica lumea", cred. Nu stiu, de fapt. Nu am fost niciodata genul care sa ma intereseze foarte tare ce zice lumea. Dar m-a interesat ce cred cei la care tin. Si defectul meu cel mai mare este si va ramane acela ca ma atasez prea usor de unii oameni. Ca am asteptari de la ei cand n-am nici un drept sa pretind asta.
Am ajuns iar la starea in care mi-e mereu frig si nu-mi doresc decat da fiu lasata in pace, sa ma ascund sub o plapuma mare, groasa si pufoasa, sa miroase totul a proaspat si a curat, a iarna si a zapada, sa ma ghemuiesc si sa stau asa. Ma gandesc acum si la cineva care sa ma tina de mana fara sa intrebe nimic, dar poate e mai bine sa fiu lasata in pace. Sa fiu singura, sa nu trebuiasca sa vorbesc cu nimeni, sa nu mi se puna intrebari si sa nu trebuiasca sa gasesc raspunsuri care sa nu raneasca pe nimeni.