30 sept. 2013

Cum mi-a schimbat Crispus viata


Titlul de mai sus nu-mi apartine, mi l-a dat Rares, care mi-a spus ca ar trebui sa scriu despre asta, caci imi va face bine. As putea spune, in acest caz, ca acest post este unul scris la comanda.
Rares are dreptate, chiar daca si orgoliul are ceva de zis despre asta. Imi face bine sa vorbesc despre Crispus, la fel de mult cat imi face bine sa petrec cateva ore alaturi de ei.

Pentru neinitiati, desi ma indoiesc ca mai exista inca persoane care ma stiu si care nu cunosc Crispus, ei sunt cunoscuti ca fiind cea mai tare trupa de spectacole cu foc din Romania. Nu fac nici un act PRistic cand scriu ca spectacolele lor sunt de-a dreptul fascinante, ca senzatia pe care ti-o dau cele cateva minute in fata lor iti taie rasuflarea ca mai apoi sa iti creasca adrenalina.

Cum am cunoscut trupa Crispus si cum mi-au devenit prieteni am mai povestit aici sau aici. Insa niciodata nu am scris despre cum mi-au schimbat ei viata. Nu stiu in ce ordine sa o iau, asa ca ma voi gandi aleatoriu.
Cand m-am imprietenit cu acesti oameni (si nu ma refer la membrii trupei, ci la toti ceilalti oameni pe care i-au adus cu ei) eram o fata din provincie ce inca se lupta cu complexul Bucurestiuullui, care nu-si gasea un loc al ei si care, obisnuita cu orasul ei mic si grupul ei de prieteni - nu indraznea sa faca sau sa zica mai mult decat o cerea contextul. As putea sa spun ca eram chiar timida, daca va puteti inchipui asta la mine.
Cand i-am cunoscut prima data am zis ca sunt o gasca de cocalari, cu glume de autobaza. Nu m-a ajutat prea mult prima impresie, si rad adesea cu ei cand imi amintesc asta. Ce-i drept, glumele proaste facute de Possa nu ajutau prea mult spre o parere mai buna. Cand i-am revazut, mi-a placut dezinvoltura lor. Faptul ca nu se uita niciodata in dreapta sau in stanga, nu se cenzureaza de dragul protocolului social si spun si fac ceea ce isi doresc ei cu adevarat.

Stiu ca daca sunt suparata, trista, dezamagita, am sa gesesc la unul dintre ei imbarbatarea de care am nevoie. Stiu ca pot sa il sun pe Possa sau pe Dini in orice moment din zi sau din noapte si sa ma incurajeze. Sau ca ma pot duce sa il iau pe Flocea sau pe Marcel in brate si ei sa ma stanga tare de tot pana imi pocnesc oasele. Sau ca va veni Ovidiu (sper ca ai apreciat ca nu am scris Tiganu) cu o gluma semi-porno si o apreciere sincera iar eu sa mor de dragul lor si sa stiu ca va fi bine. Stiu ca Lore imi va da mereu un sfat intelept si care totusi sa imi aduca speranta si ca Rares o sa ma incurajeze in felul lui ala special, in care te face sa crezi ca esti cel mai bun si cel mai puternic om desi tu atunci ai sentimentul ca lumea s-a sfarsit.
Ca sa iti raspund la intrebare, Rares... tu mi-ai schimbat viata intr-o zi, cand mi-ai spus: "Moni, tu asta trebuie sa faci in viata, trebuie sa scrii". Am crezut, pentru un moment, ca intr-o zi am sa scriu ceva care sa conteze. Fie ca va conta pentru o sigura persoana de pe lumea asta, atunci tot inseamna ca am lasat ceva in urma. Pe Rares l-am cunoscut mai deschis si mai cald decat este acum. Oamenii se schimba, dar felul in care te privesc ramane la fel. Cel putin in ceea ce ii priveste pe ei.
Dini inca imi mai schimba viata, de fiecare data cand ne vedem, chiar daca e prea incapatanat sa creada asta. Pentru ca imi da senzatia ca intelege ce se intampla de fapt cu mine, fara sa puna multe intrebari. Si pentru ca stie mereu cand sa ma stranga in brate. Nici acum nu-mi pot explica daca o face intentionat si premeditat sau e o chestie de instinct.
Pe Possa il iubesc ca pe fratele pe care nu l-am avut niciodata, i-am spus-o si lui si am repetat-o de multe ori. Pentru ca mi-a fost alaturi in momente in care mie mi-era prea frica sa recunosc ce mi se intampla de fapt. Pentru ca a stiut si nu mi-a spus nimic, m-a lasat sa ma inteleg singura si m-a sprijinit fara sa-mi reproseze nimic, desi nu a fost nici o clipa de acord cu mine. Pentru ca nu a ras nici o clipa de mine, desi o meritam de multe ori si abia cand a trecut am putut glumi impreuna despre asta. Pentru ca a cautat mereu o distragere care sa ma faca sa zambesc. Nu, nu am sa uit despre I do it like a truck.
De la Tiganu am invatat ca nu ai de ce sa te temi sa spui ce simti, chiar daca cei din jur iti pot reprosa ca esti patetic. Nu este nici o rusine sa simti mai mult, sau sa te exteriorizezi, chiar daca unii vor profita de asta.
De la Flocea am invatat sa ma bucur. Sa ma bucur de fiecare lucru care mi se intampla. Am invatat sa rad, sa dansez, sa cant. Fara sa ma cenzurez.
De la Marcel am invatat sa ma relaxez atunci cand am senzatia ca totul o ia razna. El a venit cu doza lui de calmitate si cu bratele larg deschise. A stiut mereu cum sa ia totul in gluma, fara a ma indeparta de esential.
De la Lore invat in fiecare zi despre curaj. Despre prietenie, despre ce inseamna sa iubesti oamenii din jurul tau. Despre a fi ceea ce esti, despre a te descoperi.
Iulia e cea care a adus in viata mea pasiunea pentru cercei, urmata de pasiunea pentru lucrurile frumoase. Si lejeritatea de a trece prin drame, cu ajutorul unui pahar de Mojito sau o cafea buna. Nu mai beau acum alcool, dar un zambet rezolva multe.

Mai sunt multi oameni pe care ar trebui sa ii mentionez aici si pe care ei i-au adus in viata mea. Dar ma opresc la trupa, pentru ca as puta sa scriu o viata.

Si ce iubesc eu cel mai mult la acesti oameni este ca imi pot lua oricand, doza de afectiune care imi lipseste. Oameni pe care ii pot strange in brate ore in sir, cu care pot glumi orice fara ca nimeni sa inteleaga ceva gresit. E un sentiment unic, acela al iubirii de oameni, pe care il simti cum se intoarce inzecit. Sunt oamenii care au (re)inventat-o pe Moni. Iar Moni e un om cald.

Va iubesc! Asta e cam putin spus.

27 sept. 2013

nocturne

- Ce faci?
- Dorm, e tarziu.
- Mi-e dor de tine.
- Si mie. Cred.
- Vreau sa te strang in brate. Am nevoie de asta.
- Si eu. Cred.
- Pot sa vin la tine?
- Ti-am zis, dorm.
- Nu-i nimic, te tin in brate cand dormi.
- Ar fi frumos, nu? De ce?
- Nu stiu. Pot?
- E dezordine in casa.
- Am sa tin ochii inchisi.

26 sept. 2013

Oameni

Am deschis de dimineata documentul editabil cu dorinta apriga de a scrie despre oameni. E mult prea general si am realizat ca n-am sa reusesc.

Asa ca am sa vorbesc despre oameni din viata mea, despre o mica parte din ei, despre experiente recente.

Am sa vorbesc despre acei oameni pe care ii intalnesti o data in viata si despre care stii sigur, dintr-un instinct pe care nu ai cum sa ti-l explici, ca iti vor aduce ceva in viata. Ceva bun, ceva in plus. Ii vezi odata si stii. Stii ca nu trebuie sa ii pierzi, ca sunt importanti pentru existenta ta ca om. Ca, desi ei nu o stiu, trebuie sa le explici ca nu au de ce sa fuga din viata ta si ca impreuna puteti construi lucruri mari. Oameni in fata carora poti fi tu, fara nici un fel de cenzura si fara nici un fel de rol asumat. Sunt rari oamenii astia, iar atunci cand ii intalnesti trebuie sa tragi cu dintii si sa ii pastrezi in viata ta. Mie mi s-a intamplat de prea putine ori. Si i-am pierdut. Sunt oameni in fata carora nu ai voie sa gresesti, ei te stiu si tu ii stii, fara a va spune foarte multe cuvinte.

Am sa scriu despre acei oameni pe care nu dai doi bani la inceput. Care ti se par atat de insignifianti incat, cu aroganta, le intorci spatele. Care muncesc pentru atentia ta, se chinuie sa iti demonstreze ca merita sa fie acolo iar tu te simti flatat. Te flateaza atentia lor, daruirea cu care se deschid in fata ta. Te simti vinovat pentru aroganta de care ai dat dovada. Si patrund in viata ta. Ca mai apoi sa te rasplateasca cu aceeasi metoda. Sunt oamenii care m-au pacalit de multe ori. Asta pentru ca ar trebui sa-mi ascult instinctele mai des si sa nu ma las pacalita de cei ce stiu sa foloseasca cuvintele.

Sunt oameni de care ai nevoie. Care iti ofera ceva ce tie iti lipseste. Iar tu te agati inconstient de ei luand doar ce iti convine, uitand ca ei vin cu tot pachetul. Sunt oamenii care te fac sa suferi cel mai tare, de multe ori inconstient. E vina ta ca ai uitat restul pachetului.

Sunt oamenii rai, oameni care vin in viata ta pentru ca au nevoie de tine. Nu ii sesizezi mereu din prima. Sunt draguti, amabili, pot fi chiar sentimentali. Te legi de ei, se naste un sentiment de bine, de drag, de protectie. Isi ating scopurile si apoi pleaca fara nici un semn. Sunt oameni pe care ajungi sa ii urasti. Nu o fac mereu din intentie, unii asa sunt construiti, instinctual. Sunt oameni in fata carora te simti ca un pres utilizat de prea multe picioare sterse. Si care te manipuleaza prin ”nevinovatia” lor. Si pe care ii iubesti neconditionat, in ciuda raului pe care stii ca ti-l fac.

Si mai sunt si acei oameni pe care ii stii de mult si pe care ii vezi rar. dar atunci cand ii vezi e totul neschimbat. in fata carora esti la fel, in fata carora nu conteaza nici timpul, nici bagajul sentimental, nici povestile care au curs.

Aceste categorii de fapt nici nu exista de sine statator. Si ce e mai gresit e sa incerci sa incadrezi oamenii intr-una din categorii. Dar o faci, cu sau fara motiv.
Si sunt oameni pe care ai sa ii iubesti mereu, cu bune si rele. Si fara de care viata ta ar fi goala.

Mai sunt tot felul de alti oameni. Pe ei i-am sesizat in ultimul timp, cat am privit mai mult in jur. Acum nu dau un test, dar as vrea sa imi spuneti daca va recunoasteti printre ei, in viata mea. Eu am nevoie de toti, chiar si cei care ma fac uneori sa simt ca nu mai vreau sa vad oameni in viata mea.

24 sept. 2013

we use to sing instead of talk, we use to dance instead of walk

Chiar cred ca zidul pe care l-am construit, piatra cu piatra, in jurul meu, nu a fost doar pentru protectie

L-am construit inconstient, de frica sa nu las ca ce vine dinspre mine sa nu ii raneasca, sperie, loveasca pe ceilalti. I-am lasat pe ei ca sa ma conving eu ca nu fac rau oamenilor. M-am straduit mereu prea mult pentru cei din jur si i-am pus pe oamenii pe care i-am iubit mai presus de mine. Nu pentru ca as fi acest om atat de bun, ci dintr-un egoism ciudat, care ma determinase sa cred ca facand totul pentru cei din jur, sunt un om bun. Am crezut (si nici n-am recunoscut asta) ca tot ce cred ei despre mine ma va face mai iubita. Ca oamenilor le va fi mai usor sa ma iubeasca pe mine, cea care daruieste totul fara a cere nimic in schimb.
In ziua cand am inceput sa-mi doresc ca lucrurile sa mi se intoarca am suferit ca un caine lasat pe pres, in ploaie, in fata unei usi inchise. Si-atunci am cazut. Am cazut, am incercat sa ma ridic, am cazut din nou.
A trebuit sa ajung acolo pentru a ma reinventa.

Acum invat. Ca un copil care abia face primii pasi, invat cum este de fapt lumea. Cum sunt de fapt oamenii pe care ii vreau in viata mea. Invat sa cer lucruri. Invat sa ma bucur de oamenii pe care ii intalnesc. Invat sa iubesc oamenii care in tot acest timp au ramas tot aici, mai mult sau mai putin prezenti. Inca nu stiu cum se face cu adevarat, de aceea inca mai am nevoie de ajutorul vostru.
Ieri, de exemplu, am invatat ca trebuie sa-mi refuz scenariile pe care le dezvolt in capul meu fata de fiecare om pe care il intalnesc. Pentru ca nimeni nu se va ridica la inaltimea povestilor pe care eu le-am creat eu. Multumesc, gabi, pentru ca mi-ai deschis ochii legat de asta.

Si cred ca zidul l-am construit pentru a vedea, de fapt, cati oameni sunt capabili sa-l sara, sa patrunda dincolo de el. Si, slava Domnului, au fost cativa. Am invatat in acesti ani, inchisa, sa fiu puternica. Acum invat sa traiesc, sa am emotii, sa simt. Fara sa las asta sa ma duca iar acolo, jos.

Invat sa ma exprim acum. Mai greu, dar o sa imi iasa.
N-am spus eu mereu ca am mintea unui copil de 15 ani? Atunci ma alintam. Acum cred ca mai am de invatat pana la 15 ani.

22 sept. 2013

dialog

- Daca nu vorbesti cu mine, nu am sa inteleg ce te doare. Si n-am sa te pot ajuta.
- Tocmai asta e problema, nu am ce sa iti spun. As vrea sa intelegi, fara sa trebuiasca sa ma intrebi.
- Deci ceva se intampla
- Nu stiu. Mi-e frica.
- De ce ti-e frica?
- Mi-e frica de tine. Intr-o zi ai sa pleci din viata mea si te voi pierde
- Nu e adevarat
- Ba este. Tu nu intelegi. Poate ar trebui sa pleci acum. Cu cat amanam momentul, cu atat va fi mai greu.
- Vrei sa ma parasesti?
- Nu. Tu ai sa ma parasesti intr-o zi.
- Esti nebuna, incep sa ma enervez.
- Nu sunt. Te iubesc prea mult. Povestile astea nu au niciodata un final fericit. Intr-o zi ai sa te saturi de mine. te-ai saturat deja, trebuie doar sa iti dai seama.
- De unde ai scos-o pe asta?
- Vezi... deja te-ai enervat. Tu nu intelegi. Nu intelegi ca iubirea mea nu este ca toate celelalte. Ca iubirea mea nu este asa cum ai vazut tu in filme si ai citit in carti. Iubirea mea se traieste. E in fiecare clipa. Am nevoie de tine mereu, dar nu te pot sufoca, pentru ca am sa te sperii. Nu pot sa-ti cer sa ma tii in brate de dimineata pana seara, cand te legi la sireturi sau cand te duci la buda. Trebuie sa te las liber, ca tu sa nu ma parasesti.
- Dar te iubesc, stii asta, nu inteleg ce vrei sa fac mai mult de atat.
- Nici eu nu stiu. 

21 sept. 2013

nevoia de atentie

Ghemuita, in coltul patului, isi strangea genunchii sub barbie. Ar fi vrut sa se faca atat de mica incat sa dispara, macar pentru o clipa. Nu avea nici un motiv adevarat pentru care sa fie nefericita, si totusi simtea cum tristetea o cuprinde din toate partile, o strange ca o menghina pe care cineva apasa in nestire. S-a simtit, pentru o clipa, personajul unei picturi celebre, al carui autor nu si-l amintea si a carui nume nu l-a stiut niciodata.

Stia ca va veni, o va strange in brate si menghina nu va mai apasa atat de tare. Se simtea chiar vinovata, ca o manipulatoare care, inconstient, cersea atentia pe care o credea cuvenita. Facuse din el un salvator, fara sa-i ceara voie si fara sa intrebe daca isi dorea asta. Se intreba adesea daca nu cumva avea nevoie de un erou si daca il iubea cu adevarat pe barbatul acela din viata ei, care nu intelegea niciodata pe deplin tristetile ei, venite de nicaieri.Se intreba daca il pastreaza in viata ei pentru caldura aceea fara de care nu putea sa mearga mai departe sau era doar un surogat, pentru altceva. Traia intr-o nesiguranta venita de undeva, iar el era punctul de sprijin, mereu acolo, cavalerul in armura.


O urasc pe femeia de mai sus, si totusi am fost ca ea de atat de multe ori. Nu stiu daca este vorba de teama sau de o obsesiva nevoie de atentie, o sufocanta relatie bolnavicioasa care adesea se aseaza intre oameni si nu-i mai lasa sa respire, ca mai apoi sa aduca rusinea si vinovatia, urmata de ura si sete de razbunare.
Nu stiu nici daca este vorba despre o modalitate a fi sigura ca la final vine esecul, de a ma sabota pentru ca mi-e frica de firesc.Sau nestiinta de a ma bucura de lucrurile marunte. Dar invat.

despre mine, dupa 2 ani

Mi-am propus, dupa o pauza de 2 ani, sa revin cu scrisul pe blog. Mi-a lipsit.

S-au intamplat multe in viata mea. Nu am mai scris, pentru ca nu am mai simtit. Pentru ca a trebuit sa fac curat in capul meu, sa ma despart de amintiri si ganduri in care ma blocasem. Pentru ca a trebuit sa imi recapat emotia pe care mi-o blocasem in experiente nefericite, in uri si iubiri refuzate, in complexe si rateuri, intr-un labirint intunecat de unde nu stiam cum sa ies.

Acum sunt bine. Nici nu stiu despre ce sa vorbesc prima data, pentru a va convinge ca am sa ma tin acum de cuvant si ca am sa fiu aici cu inima deschisa.Sunt multe de spus, si am sa incep prin a mentiona ca m-am reintalnit cu emotia. E melancolic si cumva rascolitor. Dar iubesc din nou oamenii. imi deschid inima in fata lor, imbratisez cu sufletul pe cei ce-i simt aproape de mine emotional si-mi dau seama cat mi-a lipsit asta. Cred ca toti trebuie sa ajungem acolo, in groapa aia adanca si neagra pentru a ne ridica.

Am sa scriu acum, pe scurt, despre emotie.
A lipsit ani de-a randul din viata mea, pentru ca ajunsesem sa nu-mi pese. Luam fiecare lucru care venea ca un bine sau rau necesar pentru un drum spre nicaieri. Acum invat, din nou, sa ma bucur de lucrurile marunte, de drum, de oamenii pe care ii intalnesc pe traseu. Si parca energia asta, care a venit de nicaieri, ma ajuta sa intalnesc oameni frumosi despre care nu-mi mai este frica sa spun cat de mult ii iubesc sau cat de multa lumina aduc ei in viata mea, de fiecare data cand isi fac resimtita prezenta. Pe unii ii sperii cu excesul acesta al meu de emotie, insa am o scuza: mi-a fost dor de sentimentul asta si vreau sa ma bucur cat il am si sa il pastrez. De data asta am mai mult curaj.
Nimeni nu te invata drumul. Nimeni nu te ajuta sa iesi din lumea aia intunecata. Pur si simplu, incet lucrurile se aseaza. Timpul vindeca rani. Devin cicatrici din ce in ce mai putin vizibile. Si intr-o zi vezi ca ele nu mai sunt. Dintr-un exces de masochism, inca le mai cauti, ba chiar le-ai zgandari. Insa tot ce se intampla, ce ti se intampla, face sa te abati de la drum. Sa schimbi directii.
Mi-a fost atat de dor sa simt. Iar anul acesta, pas cu pas, mi-am dat voie sa visez din nou. Viata mea nu s-a schimbat radical. Nici statutul social, material, profesional sau emotional. Insa ma simt mai bine, vad lucrurile mai bine, cred ca lucrurile chiar se pot intampla. De fapt, prin redescoperirea emotiei, am redescoperit ceea ce as numi speranta. Speranta ca, intr-o zi, povestile pe care le-am vazut la altii sau le-am visat sub diverse forme vor deveni realitate pentru mine.

Si o piesa, destul de celebra, pentru noile mele emotii:


Revin. Promit.

11 sept. 2013

Nu pot

Sa-mi iau "La revedere" si sa ma obisnuiesc cu gandul ca n-am sa te mai vad niciodata in lumea asta si sa astept o viata de dincolo, in care nu cred pana la capat, ca sa te aud din nou.

Nu pot sa accept "nu se mai poate face nimic". E ca si cum un om mai are un singur lucru, speranta, si cineva vine si ii spune ca nu ii foloseste la nimic si i-o ia si pe aia. Tot incerc de ieri, de cand a sunat telefonul, sa-mi zic: "nu mai e nici o speranţă, nu se mai poate face nimic, trebuie sa ma pregatesc, sa ma obisnuiesc cu ideea". Si nu pot. Mi-am sunat prieteni vechi fara sa le spun ce ma doare de fapt doar-doar gasesc in mine forta aia de a nu ma durea. Nu mi-a iesit. Cu acei prea putini oameni care stiu nu pot sa vorbesc. Oricat de mult as tine la ei. Sunt ilogica si am sentimente in contradictoriu fata de ei, imi vine sa tip, sa urlu ca nu inteleg. Desi stiu ca si pe ei ii doare la fel de mult sau chiar mai rau.

Nu pot sa percep asta. Nu ma pot obisnui nici macar cu gandul ca intr-o zi o sa imi sune telefonul si cineva o sa imi spuna: "Gelu a murit". Si ca din momentul acela el nu va mai fi acolo, nu voi mai avea cui sa ii spun cand ma indragostesc sau cand ma doare sau ca soarele apune azi frumos. Sau ca e Paste sau Craciun si ca dau o fuga pana la el sa ne spunem ceva frumos si apoi plec catre viata mea obisnuita.

Moartea face parte din viata, stiu. Insa inca o data ma intreb de ce aia buni? De ce un om care a facut atat de mult bine si mai avea atat de mult de oferit in viata asta trebuie sa se pregateasca sa plece dincolo? Si cum te pregatesti pentru asta? Cum se pregateste el? Stand asa intins in pat si gandindu-se ca intr-o zi nu se va mai ridica de acolo? Ca zilele lui sunt numarate si nu vrea sa mai faca nimic cu ele?
Cum ne pregatim noi? Cum ma pregatesc eu pentru asta? Imi repet ca va muri si cand va muri cu adevarat o sa ma simt usurata? Ignor faptul ca imi sare inima cand suna telefonul de frica sa nu fie cineva sa-mi dea vestea? Ma sprijin si ma enervez pe oameni care nu au nici o vina crezand ca asa voi scapa de furia care ma cuprinde? Cum?

Ma gandesc ce ar face el sau ce ar spune daca ar putea vorbi. Ma gandesc ca ar spune bancuri despre asta, daca nu ar fi atat de obosit. Dar vazandu-l cum, pe zi ce trece, se descurajeaza, ma gandesc ca nici macar bancurile nu i-ar mai fi la indemana.

Si-mi aduc aminte de versurile lui Blaga.
„Doamne, Doamne,
mult zic Doamne,
Dumnezeu pare că doarme
Cu capul pe-o mănăstire
Şi de nimeni n-are ştire.”

Te iubesc Gelu, si ma bucur ca pot sa iti zic asta cat mai esti printre noi

10 sept. 2013

Stau în vamă, pe malul marii şi undeva, departe, chiar cântă: vară asta am să ma-ndragostesc. Primul gând care mi-a venit a fost : m-am vindecat de tine. Cum nu am cum să ti-l spun, l-am scris aici. Am mai vrut să scriu "îmi pare rău". Dar nu-mi pare.
Şi vara a trecut.