Marturisire

La final de an simtim nevoia de a trage linii si de a ne propune lucruri noi pe care sa le facem anul care urmeaza. La final de an simt nevoia de a-ti face o marturisire. Pe care nu am curajul de a o face direct asa ca am sa scriu. Si am sa sper ca intr-o zi, o vei citi. Si ca ma vei lasa sa stiu asta.

Ce simt pentru tine nu este iubirea aceea pe care mi-o inchipui si despre care povestesc adesea. Nu as sacrifica totul pentru tine, nu as renunta la ceea ce stiu si ce cunosc. Nu imi doresc sa fac sacrificii pentru a-ti fie tie bine. Nu stiu nici macar daca as putea spune cu sinceritate ca-mi doresc sa-ti fie bine, chiar daca asta inseamna departe de mine.
Spun ca as vrea sa-ti fac o marturisire si incep cu negatii... stii deja ca mi-e frica, asta nu mai e o noutate pentru nimeni.

Ce simt pentru tine e frumos si curat si emotionant. Te simt ca o mare pierdere in viata mea, pentru cum am crezut ca am fi putut fi noi doi. Pierderea acelei calduri din priviri si a linistii pe care o aduceai in viata mea. Langa tine era bine. Si calm si emotie. Si speranta. Am incercat sa nu proiectez nimic legat de tine, din teama de a ma intalni cu acest sentiment pe care il am acum. Nu stiu daca sa iti spun ca e durere sau dezamagire sau pur si simplu dezorientare. Pot sa spun cu mana pe inima ca nu am nimic sa-ti reprosez. Ca nu te urasc, nu te dispretuiesc, nici macar nu te plac mai putin ca inainte. Esti acelasi om minunat care a intrat in viata mea intr-o zi pe o fereastra despre care am crezut mult timp ca este inchisa. A intrat cu sufletul deschis si mainile calde. Si am sperat, pentru o clipa, ca o sa fie bine. Si o sa-mi fie. Doar ca departe de tine.

In noaptea de ajun m-am imbatat. Si am vrut sa-ti scriu. Acum ma bucur ca n-am facut-o.
Am vrut sa-ti scriu ca imi pare rau. Imi pare rau ca nu sunt ceea ce tu ai nevoie. Ca imi pare rau ca n-am stiut sa-mi arat emotia atunci cand ar fi trebuit. Imi pare rau ca m-am temut si ca nu te-am luat in serios. Am vrut sa-ti scriu ca ar fi trebuit sa-mi dai o sansa in viata ta si ca as fi putut sa aduc cu mine emotia si sentimentul si grija. Si ca inca mai cred in faptul ca noi doi am fi fost bine. Si ca ar fi meritat sa incercam. Pentru o zi, o saptamana, o luna. Fara planuri, fara proiectii. Doar atat, am fi trait clipa. Am fi avut de invatat unul de la altul. Si ca nu suntem cu nimic diferiti, cu nimic mai prejos unul fata de altul.
Am vrut sa-ti scriu ca te respect si ca te pretuiesc si ca esti un om minunat, desi niciodata nu am stiut sa-ti spun asta sau sa demonstrez. Ca nu ai nimic de dovedit in fata mea si ca raceala pe care o afisez este un scut prin care incerc sa ma apar. Ca mi-a fost frica de tine, ca as fi putut sa ma indragostesc si ca nu mai stiu sa iubesc si ca trebuie sa invat asta acum, din nou, de la zero.

Nu ti-am scris toate astea. Si acum ma bucur ca n-am facut-o. Pentru ca te-as fi speriat. Si pentru ca nu ai fi avut ce sa-mi spui. Pentru ca nu suntem nici la fel de curajosi, nici la fel de fricosi. Stiu ca tii suficient la mine pentru a nu ma rani. Si ce-ai putea spune unui om care vine cu toate astea acum, cand e prea tarziu? Ce-as fi putut sa astept? Sa lasi totul si sa vii acum spre mine? N-as fi putut sa-ti fac asta si scriu aici si acum pentru ca stiu ca n-ai sa citesti. Dar imi doresc ca intr-o zi sa stii.

Asa cum spuneam, iubim diferit. Si cred ca as fi putut sa te iubesc intr-o zi. Asa, cu iubirea aia despre care vorbesc eu adesea. In care vrei sa daruiesti totul, sa sacrifici totul, fara sa ceri nimic in schimb.

Nu stiu daca maine sau peste un an sau peste doi voi intalni pe cineva care sa ma faca sa cred ca ce am simtit eu pentru tine a fost o gluma.
Dar stiu ca acum, la final de an, trebuie sa las povestea asta in urma. Ca nu ma pot bloca intr-un punct si ca nu-mi pot respecta promisiunea pe care ti-am facut-o si pe care sper ca ai uitat-o, aceea de a avea rabdare. Nu pot. Pentru ca simt ca nu am timp. Trebuie sa profit de orice clipa, sa invat sa iubesc din nou, sa nu mai fac aceleasi greseli. Pentru ca nu voi ierta acestre clipe pierdute. La fel cum nu stiu cum voi invata sa iert clipa aceea pierduta, in care as fi putut sa fiu cu tine.
Cred ca am pierdut un tren. In care s-a urcat altcineva.

Exercitiu de imaginatie

Daca m-ai iubi, macar un pic, macar mai mult
As zambi cand m-as trezi dimineata, inaintea ta, pentru a ma bucura de simpla-ti prezenta.
As dansa pe strada cu castile in urechi, fara a-mi pasa nici o clipa de oamenii care ridica din umeri cu nedumerire.
As canta mai des, desi stim cu totii ca asta nu ar bucura urechile celor din jur, dar ne-ar umple noua inima.
As readuce copilul din mine alaturi de noi, pentru a ne bucura impreuna de naivitatea lui ce merita impartita cu cei din jur.
M-as juca mai mult
As rade mai mult
As invata sa plang.
De fericire.

Daca as avea curaj, un pic mai mult, macar putin
Nu ti-as ascunde tremurul pe care il simt in adancul meu atunci cand zambesti si ochii iti devin brusc mai mici iar eu nu stiu ce sa fac cu mainile care-mi devin brusc inutile.
Te-as privi mai des in ochi. Fara frica de a a pierde acest joc absurd fara castigatori si fara invinsi.
As spera mai mult, as crede, as gandi mai putin. Si as invata despre rabdare.
 

Ne purtam fiecare povestea

Uneori ma simt ca un melc.
Nu pentru ca inaintez cu greu prin labirinturile despre care am tot povestit, ci pentru ca simt cum imi port in spate povestile, cum intalnesc alti oameni cu povestile lor fascinante, unele triste, altele vesele, unele lipsite de importanta si altele pline de intelesuri.
Imi port in spate amintirile, oamenii pe care i-am intalnit, sentimentele pe care le-am trait, emotiile pe care le-am simtit. Le purtam fiecare cu noi si ne ducem mai departe povestea. Ce alegem sa pastram, ce alegem sa lasam in urma e la fel de important ca ceea ce intalnim in drumul nostru.

Suntem niste cretini daca ne inchipuim ca doar prezentul si viitorul conteaza, ne mintim ca niste prosti incercand sa ne ingropam amintirile, sa uitam oamenii pentru pe care sau alaturi de care am suferit sau am iubit sau ne-am bucurat. Lasam ca lucruri marunte sa umbreasca lucrurile care sunt de fapt importante. Lasam durerile si momentele dificile sa acopere micile bucurii pe care oamenii le-au adus candva in viata noastra. ne ascundem dupa gesturi marunte sau vorbe aruncate aiurea cand, de fapt, ar trebui sa ne concentram pe acele mici lucruri care ne-au facut sa zambim.

Simt ca povestea mea, asa de gri si de melancolica cum o prezint adesea, este povestea pe care sunt datoare fata de mine sa o duc mai departe, asa cum e ea. Simt ca durerile acelea care adesea ma doboara sunt in drumul meu. Si ca invat in fiecare zi sa iubesc. Si ca intr-o zi o sa stiu cum sunt eu cea adevarata si ca descopar lucruri in mine cu ajutorul lor. Al acelor oameni fata de care simt frumos. Poate sunt naiva si poate ca ar trebui sa ma protejez mai mult si sa nu las atat de usor garda jos. Iar daca o las poate ca ar trebui sa nu se vada. Dar acum asa simt. Imi vine sa urlu uneori de durere. Alteori de fericire. Imi vine sa plang de ciuda sau sa rad ca un om nebun.
Imi doresc si nu pot inca sa strig.

Bagajul meu e unul greu. Dar cred acum, mai mult ca in alte zile, ca pot intalni oameni care sa ma ajute sa-l car mai departe.
Si ca devine tot mai usor cu fiecare zambet frumos pe care il simt cand privesc spre ei.
Ma simt norocoasa azi

Labirinturi

Labirintul prin care ma invart eu nu este unul obisnuit, orizontal, ca in filmele romantice cu cei doi care se cauta printre garduri verzi, se gasesc si apoi povestea se incheie.

Labirintul meu este vertical, cu suisuri si coborasuri, cu hauri adanci si intunecate si varfuri insorite si luminoase. Drumul meu aluneca pe pante abrupte ca apoi lupta sa continue in catarari greoaie. Mainile mi le ranesc pe pietre reci, picioarele imi aluneca pe stanci ude, ma lovesc adesea ca mai apoi sa ma bucur de fiecare metru cu care am inaintat in sus.
Cat de adanc pot cobori nu stiu, desi imi place sa cred ca intunericul cel mai apasator l-am vazut deja si ca niciodata nu ma voi mai intoarce in acel punct. Stiu insa ca niciodata e o minciuna. Si-mi mai place sa cred ca varful cel mai inalt e acolo undeva si ca am curajul de a urca spre el, indiferent de cate pante voi avea de urcat si coborat pana la el, indiferent de cat de frica sau frig imi va fi, indiferent de ranile pe care drumul mi le provoaca.

Imi pansez ranile ca mai apoi sa ma ranesc din nou. Simt cum imi obosesc nervii, cum ma doare trupul. O durere muta, venita din interior, fara explicatii, fara motivatii. Imi simt cearcanele din ce in ce mai adanci, lacrimile ingheata inainte de a-mi curge pe obraji. Mi-e frig, mi-e frica si totusi stiu ca trebuie sa continui. Caut drumul cel mai usor, dar stiu ca el nu va duce nicaieri. Drumul e lung si complicat, punctele de sprijin din ce in ce mai putine, mai fragile. Din cand in cand, o mana intinsa ma ajuta sa urc. Inca un pas si inca unul. Ca mai apoi sa ma loveasca in moalele capului si sa ma simt alunecand spre haul acela intunecat unde stiu ca nu trebuie sa mai ajung.
Niciodata.

Dialog

- iar te ascunzi. Asa faci mereu. Te descurajezi, te ingropi in fricile tale si te inchizi. Ocolesti subiecte, ocolesti cuvinte.
- Nu stiu ce simt si mi-e frica sa vorbesc doar de dragul de a ma auzi. Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat ma doare mai tare. Prefer sa nu ma gandesc. Poate ca uneori e bine sa nu mai analizezi atat, sa lasi lucrurile sa treaca pe langa tine si sa iti vezi de drumul tau.
- de ce ti-e frica sa-ti arati sentimentele asa cum sunt ele de fapt?
- pentru ca, de fiecare data cand am facut-o, cineva s-a speriat. Si pentru ca nu a iesit niciodata bine.
-  exagerezi cu dramatismul.
- as vrea eu. Nu stiu daca e vorba de ghinion sau de faptul ca atunci cand aleg sa las garda jos o fac in fata oamenilor nepotriviti. Sau poate ca nu e deloc asa si de fapt o fac intr-un fel nepotrivit.
- Nu exista fel nepotrivit de a exprima ce simti. O spui sau nu.
- ma trezesc de multe ori ca spun lucruri pe care nu le cred cu adevarat. Simt nevoia de a ma proteja cu ceva, de a-mi pastra ceva pentru mine.
- deci nu vorbim de sinceritate.
- Ba da. Insa una precauta, daca o pot numi asa. Nu ma mai intreba, ma faci sa ma gandesc.
- Si ti-e frica.
- Da.
- De mine?
- Nu, de mine. Uneori parca simt prea mult, prea intens.

Eseu despre iubire

Iubim diferit, în o mie de feluri şi totuşi, cred că iubim diferit. De fapt, cred că nici măcar nu există această iubire despre care vorbim adesea ca despre ceva obişnuit.

Nu poţi vorbi despre iubire la fel cum vorbeşti despre micul dejun.

Iubirea e un cumul de sentimente şi emoţii atât de intense şi de personale încât sunt greu de împărtăşit chiar şi cu cel de alături, cel care naşte în noi toate aceste trăiri. Nici măcar scrisul despre iubire nu cred că ne face cinste. Unii, mai norocoşi, au acea sensibilitate, talent şi putere de muncă de a descrie asta în cuvinte, în imagini sau sunete. Sunt cei care au rămas în istorie şi cei care o scriu încă. Sunt însă prea puţini pentru câţi oameni iubesc.

Pentru că eu cred că iubirea nu este nici ceva elitist, nici exclusivist. Este ceva simplu pe care oamenii o complică studiind-o în toate felurile şi analizând-o pe toate părţile, din teama de a nu păşi în necunoscut, de a nu pierde controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă. Eu cred ca Ion o iubeşte pe Maria la fel de intens cum am iubit noi oameni din viaţa noastră, doar că el nu se gândeşte atât de mult la asta şi nu încearcă să-şi explice de ce, cât şi cum să îi demonstreze. Ei trăiesc, pur şi simplu. Nu cred că iubirea e o luptă continuă şi nu cred că trebuie să dovedim că merităm să fim iubiţi sau că ne ridicăm la înălţimea sentimentelor care vin spre noi şi pe care de multe ori nu le putem accepta sau înţelege.

Tu cum iubeşti?

Eu recunosc. Iubesc cu naivitate, cu teamă, ca o adolescentă de 15 ani, pregătită să dăruiască totul, să sacrifice totul, fără să ceară nimic la schimb. Iubirea mea nu e simplă (pentru că da, eu o complic), ci mai degrabă apăsătoare, cu bucuriile ei venite din gesturi mărunte şi nesiguranţele ei şi nevoia continuă de confirmări. Ştiu că pare uneori nerealistă, însă ştiu cu siguranţă că iubirea nu e o balanţă în echilibru. Ştiu că mereu unul iubeşte mai mult şi altul mai puţin, ştiu că ni se întâmplă să iubim mai mult decât suntem iubiţi sau invers. Ştiu că oamenii iubesc diferit şi primesc diferit. Mint, cer ceva la schimb. Cer ca oamenii pe care îi iubesc să înţeleagă iubirea mea, aşa cum e ea, să simt că tot ceea ce sunt eu pregătită să ofer nu se duce undeva în neant. Să nu sperie sau să copleşească. Nu cer monede de schimb. De aici, alegerile.

Cred că iubirea e un miracol pe care nu-l putem explica. Cred că suntem prea mici în faţa unei lumi prea mari pentru a vorbi uşor despre iubire. Cred că, poate, la finalul vieţii (80 de ani mi se pare o vârstă bună) vom şti cum am iubit. Sau pe cine. Cred că acum credem mai mult în emoţiile pe care le trăim, în senzaţiile pe care le aduc oamenii din viaţa noastră şi în sentimentul de bine. Cumulate, le numim iubire căci aşa am fost învăţaţi de societate, de cei mai mari, de exemplele pe care le-am văzut, citit sau auzit. 

Cred că iubesc atunci când simt cum totul se prăbuşeşte în jurul meu iar acel om mă strânge în braţe şi, dintr-o dată, ştiu că va fi bine. Cred că iubesc atunci când mă simt în siguranţă, când mă uit în ochii oamenilor pe care îi iubesc şi simt că mă privesc frumos şi sincer. Cred că un om frumos este un om către care privim frumos. Simt că iubesc când încep să mă iubesc pe mine atunci când sunt alături de acel om. Ştiu că iubesc atunci când îl aştez pe omul acela într-un loc în care ştiu că nu i se poate întâmpla nimic rău. Da, ştiu, asta e imposibil. N-aş putea face niciodată rău unui om pe care îl iubesc. Cel puţin, nu intenţionat. M-ar durea pe mine prea tare. Cred că iubire înseamnă de fapt o putere de a dărui. O lipsă de egoism dusă la extrem. Pe care trebuie să o înţelegem şi să o acceptăm. Şi mai înseamnă să ştim să primim, să nu rănim şi să nu fim răniţi. Sau deja vorbim despre alţi termeni care nu există, cum e fericirea. Habar n-am.

Şi pentru că pagina asta ajunge la final, o să mai spun doar că cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este lipsa emoţiei şi a sentimentului. Cu toate gândurile, bune şi rele, această „iubire” înseamnă de fapt că suntem vii. Că nu suntem trecători obişnuiţi prin viaţă şi că lăsăm urme în lumea altora şi alţii nasc sentimente în lumea noastră. Ideal, ar fi să vorbim despre aceleaşi personaje. Dar nu cred mereu în poveşti.

 --------------------------------------------------------------------------------------------------

Nota: Acest text a fost scris la cerere si intr-un alt context fata de cel al blogului. Cum postasul nu a mai gasit destinatarul la adresa, mi-am asumat asta si l-am publicat aici.

nesigurante

Au trecut deja cateva ore de cand ratacesc pe strazi, cu castile in urechi si cu ochii privind spre nimic. Nu stiu unde sunt, spre ce ma indrept, desi totul imi pare familiar. Cladirile, oamenii, gandurile.
Am mai fost aici, in locul acesta, in puctul acesta, simtind diferit si poate mai mult sau mai putin intens, ascultand alta muzica din alte casti. Nu-mi mai aduc aminte si nu stiu incotro sa o iau, ce sa fac cu toate aceste ganduri, spre ce sa privesc, unde sa ma ascund. Pasesc fara tinta, alerg printre emotii, ma ascund dupa vorbe. Tac. E mai usor.
Simt cum oamenii imi zambesc cu subinteles, ei stiu mai mult decat stiu eu sau tu sau ceilalti. As vrea sa-l opresc pe unul dintre ei, sa il privesc in ochi si sa-i cer raspunsul la toate aceste intrebari pe care le inchid in sertare colorate in nuante de gri. Nu am curaj, nu mi-ar placea ce-mi spune si, in plus, cine e el sa-mi raspunda?

Il caut printre oameni.

Care sunt, de fapt, lucrurile care ne definesc?

Incerc sa-mi fac un portret obiectiv si sa-mi dau seama care sunt de fapt acele lucruri care ma definesc? Poate nu reale, dar ma intreb cum se vede din exterior.

Eu cred despre mine ca sunt un om bun. Asa imi place mie sa cred, asa am crezut mereu. Unii ma pot contrazice. Ba, din contra, am aflat cum ca eram foarte rea in adolescenta si inspiram frica. Si acum se pare ca sunt rea si dominatoare cu unii oameni. Cred ca sunt cu mai multi, insa nu toti au curajul sa-mi zica asta. Deci nu sunt un om bun.

Unii spun despre mine ca sunt obsedata de munca si perfectionista. Gresit! Daca ati sti cum am busit, din nesiguranta si prea mult haos, cateva proiecte din ultima perioada, nu ati mai avea cum sa spuneti asta despre mine. Ma deprima groaznic asta si incerc sa ma adun. Imi place munca mea si stiu ca ma defineste, cumva. Insa nu-mi place definitia asta. Nu acum, nu asa.

Am multi prieteni. Si totusi, de ce zilele trecute, cand am simtit pentru un moment ca tot universul meu se naruie, nu am sunat pe nimeni? M-am ghemuit intr-un colt de canapea, am tremurat din tot corpul, mi-am simtit pulsul pana in varful picioarelor si am vrut sa dau un telefon. Aveam nevoie de cineva care sa ma ia in brate si sa-mi spuna ca totul va fi bine. Nu am sunat pe nimeni. La cateva ore dupa, casa mea era plina de oameni fara ca nimeni sa stie nimic de ce se intampla cu mine, de fapt. Nu le-am spus.

Sunt o persoana ambitioasa. Aparent da. Dar nu imi duc ambitiile pana la capat, ma deprim, am frici, nu am curajul de duce pana la capat o poveste, imi schimb traseul, ma dezorientez, ma ascund de mine si de altii.

Sunt emotionala si sentimentala. Ei, asta sunt in scris. Si undeva in sufletul meu, putini vad asta pentru ca sunt prea putini cei pe care ii las. Pentru ca oamenii se sperie. Se poarta diferit. Ce e atat de rau sa iti deschizi sufletul in fata cuiva? Aparent, nimic. Insa daca in sufletul tau sunt atatea temeri, oamenii incep sa te priveasca diferit. Sa se fereasca de tine sau sa te protejeze. Sa ia decizii in numele tau pentru ca, nu-i asa?, nu vor sa te raneasca. Si atunci alegi sa nu mai dai cartile pe fata, pentru ca tu iti doresti ca oamenii sa fie cu tine asa cum sunt ei.

5 mituri demitizate. Sau... ma rog.
Mi-e frica sa scriu despre ce simt de fapt acum si scriu despre alte lucruri pentru ca mintea mea sa nu o ia razna

cum faci sa astepti fara sa astepti?

Ma intreba Andra cum faci sa astepti fara sa astepti?
De fapt cred ca asta e intrebarea la care incerc si eu sa raspund de ceva timp, fara sa o fi formulat in mintea mea.
Obisnuiesc sa-mi controlez adesea gandurile, asta pentru ca am un prost obicei de a compune povesti in capul meu, care nu se vor potrivi niciodata cu realitatea. E un lucru pe care incerc din tot sufletul sa-l schimb la mine, aceasta boala numita scenarita care nu are cum sa aduca ceva bun. Realitatea e surprinzatoare si de multe ori te surprinde frumos, daca iti aduci aminte sa te bucuri de asta. Si daca o lasi sa te surprinda.
Mi-am adus aminte de curand ca stiu sa rad si am regasit un filmulet vechi de vreo 9 ani in care rad diferit. Rad din tot sufletul, rad penibil si din tot sufletul si mi-a fost dor de mine atunci. As vrea s-o regasesc pe Monica de atunci cu rasul acela necontrolat, cu fericirea aceea pe care nu stiu de unde o aveam, cu o pofta de viata incredibila, fara urma de resemnare, cu esecuri asumate si o putere de daruire pe care nu o mai am.

Am tot vorbit anul acesta cu oamenii din jurul meu despre bagaje emotionale, asta pentru ca, probabil, am ajuns cu totii la o varsta in care nu le mai putem nega. Am iubit mereu oamenii. Am strans mereu oameni in jurul meu. Am daruit, am primit la schimb momente frumoase. Am crezut in ei, unii au crezut in mine. Nu a fost niciodata echivalent, pentru ca nu este totul o ecuatie matematica. Unii oameni au disparut din viata mea, dar vor ramane mereu in sufletul meu. Din viata unora am disparut eu si-mi place sa cred ca, uneori, isi mai aduc aminte de mine. De mine razand din tot sufletul.
L-am iubit pe el. Atat de mult, incat nu imi pasa de nici o conventie sociala, de nimic si de nimeni. De ce-mi spuneau cei din jur, de faptul ca nu ma iubea la fel. De multe ori nu mi-a pasat nici macar de faptul ca ma transforma in presul acela de la intrare sau in refugiul din mijlocul haosului. Nu mi-a pasat de toate acelea pentru ca il iubeam si el stia asta si oferea, periodic, motive pentru care sa merg mai departe. Pentru ca, orice s-ar fi intamplat, el era acolo, undeva, la fel cum eu eram acolo pentru el. Da, am trait acea iubire bolnavicioasa care nu avea cum sa aduca ceva bun.
Si nu-mi pare rau nici o clipa. Nu ai cum sa regreti cele mai frumoase sentimente pe care cineva le-a adus in viata ta, chiar daca, intr-un fel, ele te vor marca mereu, Cu toate durerile ei, iubirea aceea mi-a adus cele mai frumoase amintiri, iubirea aceea m-a crescut, m-a invatat sa devin omul care sunt acum.
Voi, cei ce ma cunoasteti in afara randurilor de aici, stiti ca sunt diferita. Ca imi place sa traiesc, sa fiu inconjurata de oameni, sa glumesc mult, sa dansez. Ca sunt plina de viata. Ca sunt o persoana pozitiva sau cel putin incerc. Ca iubesc lucrurile frumoase, oamenii destepti, oamenii sensibili, oamenii plini de viata (interioara sau nu). Ca iubesc libertatea.
Aici scriu. Scriu ca sa imi exorcizez acei demoni care uneori nu ma lasa sa zambesc sau sa dorm, sa-mi alung acele vise care se repeta si care sunt scenariile pe care mi le refuz. Nu stiu nici macar daca am inceput sa scriu din nou pentru ca am inceput sa simt din nou sau am inceput sa simt pentru ca am inceput sa scriu. Stiu sigur ca exista o legatura stransa intre cele doua.
Si mai stiu ca trecutul o sa faca parte, mereu, in ciuda oricarei ratiuni, din prezentul meu si al celor din jur. Dar mai stiu si ca am invatat, in sfarsit, sa ma raportez la el ca la un drum pe care trebuia sa il parcurg. Si ca vreau sa-mi traiesc prezentul si ca nu vreau sa-mi fac planuri de viitor. Pentru ca vreau sa las viata sa ma surprinda, asa cum a facut-o de fiecare data, si sa ma bucur de toate aceste momente frumoase. De toti acesti oameni incredibili pe care ii cunosc.
Si cel mai mult imi doresc ca oamenii acestia sa nu se sperie de incarcatura emotionala cu care eu vin si sa nu ma judece. Sa inteleaga. Sa ma incurajeze. Nu vreau nimic altceva la schimb. Vreau sa ma lasati sa simt, pentru ca o fac, in sfarsit, sincer.
Cred ca acesta este modul meu de a astepta fara sa astept. Incercarea haotica de a ma bucura. Zilele in care nu ma mai controlez si incerc, de fapt, sa-mi accept starile asa cum sunt ele. Uneori de tristete, alteori de bucurie, trecerea asta subita de la o stare la alta, dezamagirile si bucuriile, emotiile sau resemnarile.
Nu poti fugi la infinit de cine esti tu cu adevarat, ocupandu-ti mintea cu cotidianul sau blocandu-ti sentimentele intr-un punct de unde stii ca nu ai cum sa iesi. Trebuie sa lasi fiecare lucru nou din viata ta sa treaca prin mintea si sufletul tau.
Multumesc Andrutz, pentru ca ma ajuti sa-mi dau seama!

Scrisoare suparata (sau un fel de pagina de jurnal)

Cand mai ajung eu pe marginea prapastiei aceleia de care am fugit eu in ultimii 4 ani din viata, vreau sa-mi aduceti voi aminte ca merit mai mult. Si ca a venit momentul acela in care trebuie sa pretind.
Ca anul 2013 a fost unul dintre cei mai buni ani din viata mea, ca am crescut moral, emotional, social si profesional. Ca am reusit lucruri pe care nu am crezut ca o sa le reusesc niciodata. Ca ma descopar in fiecare zi.
Ca pierderile mici nu se compara cu pierderile adevarate. Ca oamenii care dispar din viata noastra dispar ori pentru ca nu trebuiau sa fie niciodata acolo, ori pentru ca si-au incheiat rolul si a cazut cortina.

Sunt suparata, nervoasa si trista. In acelasi timp.
Suparata pe mine, pentru ca nici acum, dupa atata timp, nu mi-am invatat lectia despre curaj, despre asumare si despre alegeri. Suparata ca inca nu pot spune tot ce simt cand simt, ca nu stiu sa ma comport sau ca actionez de multe ori altfel decat gandesc. Ca ma cenzurez. Ca n-am incredere suficienta in mine.
Nervoasa pentru ca inca imi pasa de oamenii din jur care inca nu inteleg. Care te judeca cand ar trebui sa te sprijine, care te abandoneaza atunci cand nu mai inteleg. Carora le este mai usor sa se ascunda pana trece furtuna, decat sa alerge cu tine prin ploaie. Care nu stiu sa se bucure alaturi de tine. Sa ofere umarul pe care ai, uneori, nevoie sa plangi. Care sunt prea egoisti pentru a-si pierde timpul cu tine, chiar daca tu esti pregatit sa faci asta pentru ei oricand.
Trista pentru ca am obosit sa astept sa vina acele lucruri la care am visat catre mine. Pentru ca stiu ca merit mai mult si pentru ca nu ma pot resemna. Pentru ca as fi vrut, acum mai mult ca alta data, sa simt cum vin lucrurile spre mine. Da, stiu... o sa imi ziceti ca trebuie sa lupti sa obtii ce iti doresti. Am obosit sa lupt. As vrea ca macar odata lucrurile sa fie simple.  As vrea sa pot doar sa ma bucur si sa primesc. Sa pot darui fara frica de a indeparta.

Nu ma intelegeti gresit, mi se intampla lucruri frumoase si ma bucur de ele. Dar stiu si nu ma pot abtine sa ma gandesc la faptul ca totul are un pret si ca balanta asta se echilibreaza cumva.
Uneori imi zic ca  poate nu stiu eu sa ma bucur. Dar cum sa ma bucur? Cand stiu ca ma mint? Ca neg toate acele sentimente care anunta ce va urma? Mereu am stiut, cumva, asta. Poate e doar pesimism, dar e un instinct acolo care iti sopteste. Iar pentu mine, instinctul, a functionat de fiecare data.

As vrea sa-mi amintiti, atunci  cand uit, ca nu sunt o oarecare. Ca sunt diferita, ca am o putere emotionala si o dorinta de a darui sincera si curata. Ca omul pe care il voi iubi si care va sti sa pretuiasca iubirea mea va fi cel mai norocos om. Si ca totul se intampla dintr-o cauza si in mod necesar. Si ca valul e cel mai important, tot ce e intre doua valuri e rutina si banalitae. Si ca ar trebui sa ma bucur ca am iesit din banal si din rutina.

frici

Blocata intr-un punct, din care nu stii in ce directie sa privesti sau incotro sa pasesti.
Alergam spre lucruri pe care nu le dorim cu adevarat, pentru ca alergam de fapt de noi. Nu recunoastem cand ne e frica pentru ca avem deja o imagine despre noi pe care vrem sa o pastram. Necunoscutul sperie iar ceea ce simtim nu intelegem.
Ce sa zic ca sa fiu sincera? Ca sa pot scapa de apasarea asta? Ca sa pot sa revin la ce cunosc?
Nimic. De frica. Nesiguranta. Indoiala. Necunoscut. Emotie. Ganduri. Obsesii. Amintiri. Sperante. Ganduri frumoase. Ganduri ce ma sperie. Bariere. Oameni.

Mi-e dor. N-ar trebui.

Cunosc oameni frumosi. De fapt, ii recunosc. Imi iau din ei nevoia mea de a ma simti in siguranta. Uneori simt ca sunt nedreapta cu ei, ca ii folosesc. Apoi imi zic ca nu e asa si incerc sa ofer. In ultimul timp, ofer mai putin. Cer mai mult. Nu cer, imi doresc.

Invat despre rabdare. Astept. Imi ziceti toti ca intr-o zi. As vrea ca ziua aceea sa vina mai repede. Inca ma mai trece un fior cand imi amintesc. Imi blochez amintirile, nu trebuie sa ma bantuie fantome. Stiu cum e corect, nu pot sa simt la fel cum stiu.
Imi doresc. Nu pot sa strig. Incerc sa-mi alung grijile si panica. Stiu ca toate astea ar putea inceta foarte usor. Dar simt ca nu va fi asa.

mai personal de data asta

Daca tot suntem la momentul adevarului iar eu am una din acele stari in care devin brusc hotarata, sa scriem si despre prezent.

Si-ti scriu tie pentru ca stiu ca citesti si te intrebi daca e pentru tine sau nu iar eu iti raspund acum da, sa n-ai indoieli. Insa daca ai sa ma intrebi privind direct in ochii mei am sa ridic din umeri si am sa-ti raspund: ”tu ce crezi”?

Am ajuns in acel punct in care imi doresc. Imi doresc ceea ce cred ca tu mi-ai putea oferi, iar daca gandesc gresit si nu este asa, atunci imi asum asta.
Imi doresc sa simt mai des ceea ce simt cand sunt in preajma ta, imi doresc aceasta emotie si sentiment de bine. Imi doresc sa ma simt protejata in fiecare zi, imi doresc sa-ti ascult gandurile, chiar si atunci cand stim amandoi ca bati campii. Imi doresc sa fiu eu fara sa fac nici un efort, asa cum sunt in preajma ta. Imi doresc toate astea fara sa incerc sa te presez sau sa fortez lucrurile. Imi doresc ca toate acestea sa vina natural, pas cu pas. Imi doresc, pentru prima data de cand ma stiu, sa fac lucrurile cu rabdare. Sa ma bucur de fiecare pas.

Insa nu-mi doresc sa mai joc jocuri, oricat ar fi ele de frumoase. Nu-mi doresc nesiguranta intrebarilor, nu-mi doresc neincrederea in mine sau in tine sau in noi. Imi doresc sa fii hotarat, sa ai curajul de a a-ti asuma ce simti, chiar si atunci cand crezi ca simti gresit. Imi doresc sa nu te simti amenintat de ce simt eu, de trecutul sau sechelele pe care le avem toti. Da, acele bagaje emotionale. Ele sunt cu noi, nu le-am lasat in ultima gara.
Si-mi doresc asta pentru ca simt din nou, pentru prima data, ca merit. Merit un barbat care sa stie ce vrea si sa ma vrea pe mine asa cum sunt, cu plusuri si minusuri. Stiu ca sunt uneori o femeie prea puternica, ca alteori sunt patetica, stiu ca sunt prea independenta, dar invat sa impart. Stiu ca uneori intimidez, alteori controlez. Dar mai stiu si ca am multe de oferit si simt ca impreuna am putea trai o poveste frumoasa. Nu stiu sa-ti zic daca si ce simt pentru tine, stiu doar ca mi-e drag de tine (e cea mai sincera declaratie pe care o pot face) si simt ca noi doi, in aceeasi ecuatie, e de bine.

Adevarul, asa cum mi l-ai cerut intotdeauna si pe care am refuzat sa-l rostesc

Adevarul, asa cum mi l-ai cerut intotdeauna si pe care am refuzat sa-l rostesc, este ca am stiut din primul moment. Am stiut inca de atunci, din gara de unde plecau doar 2 trenuri, ca viata mea nu va mai fi la fel.
Te vedeam adesea pe strada, stiam cum te numesti, ce muzica asculti, in ce baruri iesi, catre ce te indrepti, care-ti sunt prietenii.
Cand te priveam de la geamul compartimentului cum adunai in jurul tau, ca un magnet, toti oamenii de pe peron, am stiut. De asta te-am si respins din primul moment in care m-ai privit cu caldura si ai stiut si tu ca vom exista unul in viata celuilalt. Am reufzat sa recunosc ca viata mea, asa cum o stiam pana atunci, nu va mai fi la fel.

Adevarul, asa cum mi l-ai cerut intotdeauna si pe care am refuzat sa-l rostesc, este ca te-am iubit. Nu stiu din ce  moment, nu stiu pana in ce moment. Adevarul e ca am inteles gresit ce inseamna dragostea atunci, am tinut cu disperare de clipa, am trait fiecare moment ca si cum a fost ultimul. Acum nici nu stiu cum sa vorbesc despre atunci, pentru ca acum am doar o amintire vaga a ceea ce traiam, ce cunosteam sau iubeam. Acum pot sa zic la fel de bine ca nu imi pasa, desi stiu ca mint, insa nu te mai iubesc, nu-mi mai e dor de tine, nu-mi mai lipsesti.

Dar adevarul e ca atunci te iubeam. Intr-o naivitate pe care doar adolescentii o mai au, eram pregatita sa dau totul pentru tine. Nu mi-a pasat un moment ca iubirea ta e diferita si adevarul, asa cum mi l-ai cerut intotdeauna si pe care am refuzat sa-l rostesc, e ca am iubit egoist, fara sa ma gandesc sau sa incerc sa inteleg ce simti tu.

Cred ca ne-am iubit diferit, in momente diferite, in moduri diferite. Adevarul, asa cum mi l-ai cerut intotdeauna si pe care am refuzat sa-l rostesc, este ca te-ai iubit intr-o poveste doar a mea. O poveste ce devenise ideala, si care nu mai putea sa accepte realitatea.

La fel ca gara din care plecau doar doua trenuri. Trenul nostru plecase, pana ne-am gandit sa ne urcam in el. Am incercat cu diperare sa-l prindem din urma, am urcat si am coboorat de atat de multe ori, uneori impreuna, alte ori separat, privind cu disperare cum se indeparteaza de cel ramas pe peron. Am ales trenuri diferite si ne-am intors mereu pe acelasi peron ca mai apoi sa incercam, din nou, sa revenim la dimineata aceea din gara cu doua trenuri.
Acum, cand ratacim in gari diferite si urcam in alte trenuri, adevarul e ca uneori sper sa ma intorc in aceeasi gara, sa privesc pe  acelasi peron cum aduni oamenii in jurul tau, ca un magnet. Doar pentru o clipa, ca sa pot zambi orasului cu o gara din care pleaca doar doua trenuri.

Numai bine!

O mie

Te-am inventat undeva in mintea mea, ascuns printre alte o mie de ganduri.
Te-am inventat pentru ca nu am avut norocul de a te intalni, nu am avut curajul de a te recunoaste intre o mie de oameni, nu te-am auzit intre cele o mie de voci.

Intre cele doua mii de maini ale tale se indreptau spre mine dar n-am avut curajul de a le atinge, asa ca le-am inventat. Mi le-am inchipuit in toate noptile reci in care am avut nevoie de ele, le-am strans in palmele mele mult prea mici, le-am mangaiat de fiecare data cand in mine se lasa un gol pe care doar tu il puteai umple.

Ti-am inventat ochii calzi in care m-am proiectat de atat de multe ori. Uneori erau negri ca taciunele, alte ori verzi sau albastri sau caprui.
Ti-am inventat caldura din priviri, pentru ca nu am avut curajul sa o simt intre o mie de priviri diferite.Mi-am inventat sentimentele pe care le-ai trezit in mine, m-au durut acele cuvinte nespuse si pe care le inventasem.

Mi-am inventat o drama pentru ca nu am putut sa recunosc ca printre cele o mie de drame a noastra era cea mai insignifianta, pentru ca nu a existat nici o clipa.

Am inventat o mie de momente, in care tu erai prezent. Iar tu ai ales doar unul singur. Pe cel mai rece.

Și, la final. A sunat telefonul.

Ce ne ramane dupa toate astea?
De ce trecem prin viata, ce lasam in urma si ce ne asteapta dupa?

M-am idepartat de mult de ceea ce numim credința aia clasica. As vrea sa cred ca dincolo ii voi reintalni pe toti acei oameni pe care i-am pierdut sau pe care viata mi i-a luat mult prea devreme. Insa cine poate fi sigur de asta? Si cum ai putea crede nebuneste in astfel de lucruri doar din dorinta de a-ti salva suferinta?

Da, a sunat telefonul. Gelu nu mai este printre noi. A luat cu el veselia si visele acelea frumoase. A luat cu el locul meu de refugiu. Acum nu mai am unde sa fug si de unde sa ma intorc cu forte noi. Nu mai are cine sa imi spuna, cu drag, in fata, toate acele lucruri pe care eu le ascund cu mare grija. Imi aduc aminte unul din ultimele lucruri pe care mi le-a spus Gelu: "Nu te mai comporta ca o femeie ranita care a pierdut marea dragoste a vietii ei si acum crede ca e totul pierdut. Sunt atat de multi oameni care te iubesc".

da, sunt. Si de fiecare data cand pierd un om drag ma uit in jur la toti ceilalti si ma apuca teama de a nu-i pierde. E totul atat de nesigur, iar noi ne plimabm printre oameni cu o siguranta falsa afisata pe chip, cu o putere prefacuta, masti despre care credem ca ne apara. Pierdem oameni din orgolii, indepartam oameni fata de care simtim emotii de frica sau pentru ca devenim precauti, jucam roluri false pentru a ne proteja de intalnirea cu noi, cei adevarati. Pentru ca e mai simplu. Pentru ca asa radem mai mult. Ne afundam in munca si prietenii de conjunctura, ne umplem timpul cu nimicuri si uitam sa fim asa cum suntem, undeva, in adancul sufletelor noastre.

Ce ramane dupa noi? Munca noastra daca suntem norocosi sa facem lucruri pentru altii. Sau poate intr-o zi am schimbat ceva, undeva, pentru cineva. Dar, inainte de toate, in urma noastra, raman oamenii. Cei ce ne-au iubit, cei pe care i-am iubit, cei pe care i-am cunoscut si cei ce ne-au cunoscut. Nu putem sa traim zilnic cu frica de a pierde oammenii in a caror ochi ne uitam cu drag. Dar ne putem aminti, din cand in cand, sa strangem mana celor de langa noi, sa oferim o imbratisare fara motiv, sa plangem alaturi de cineva drag, sa spunem te iubesc acum si aici fara sa ne fie frica.

Mi-e dor de tine, Gelu. O sa imi fie dor in fiecare zi a vietii mele. Octombrie era mereu o luna frumoasa pentru noi. Si noaptea cu luna plina, mai stii? Nu cred ca e o coincidenta ca ai plecat dintre noi in octombrie, intr-o noapte cu luna plina.
Inca nu pot sa scriu despre tine la timpul trecut, desi stiu ca o voi face.
Iti promit azi, cand ne luam la revedere pentru totdeauna, ca am sa fiu cum simt sa fiu fara sa imi fie frica. Ca am sa ma desprind de trecut fara a uita acele clipe frumoase si ca am sa fac pentru cei din jur ceea ce tu ai facut in fiecare zi a vietii tale. Si ca nu am sa uit sa traiesc si pentru mine. Cu altii, pentru altii, pentru toate acele nopti lungi pline de povesti, pentru acele versuri scrise cu markerul pe geamurile balconului tau, pentru acele picturi pe pereti in care ai simtit, pentru acele apusuri si statui cu care vorbeam adesea. Pentru oamenii pe care i-am iubit impreuna si mai ales pentru toti acei pe care ii voi iubi, intrebandu-ma oare ce ai zice tu despre ei?
 

praf de stele

Am aruncat in ultimul timp cu sentimentele in toate partile de parca as fi un invitat bogat la o nunta de manelisti, care da dedicatie dupa dedicatie, fara numar, fara numar.

Mi-am declarat emotiile oamenilor din jur, le-am spus ca ii iubesc celor la care tin (acum ma intreb daca sunt chiar sigura ca ii iubesc pe fiecare in parte). E adevarat ca pe unii ii iubesc mai mult, pe atii mai putin, unii inseamna mai mult in viata mea, altii inseamna intr-un moment anume. Sunt oameni fara de care viata mea nu ar fi acum asa cum e ea acum. Adica plina.

Am rostit atat de des ”Te iubesc”, eu cea caruia i-a fost mereu mai usor sa spune ”Te-am iubit”. Am urlat-o public (bine, pe Facebook, se pune?) pentru ca asa am simtit. Poate unii ati crezut ca fac asta cu prea mare usurinta. Nu poti sa spui atat de usor unor oameni ca ii iubesti, sau nu poti spune atator oameni ca ii iubesti. Si totusi...

Fiecare dintre voi, cei carora le datorez atat de mult din ce sunt azi, aveti un loc in sufletul meu. Nu va pot inlocui, nu va pot schimba.
Si daca nu am spus-o atunci cand a trebuit, nu am facut-o pentru ca nu puteam. Pentru ca da, imi era frica. Acum, cand stiu ca viata e atat de scurta, cand sunt pe cale sa pierd un om care inseamna pentru mine ceea ce sunt acum emotional, si caruia nu i-am spus suficient sau poate niciodata ”Te iubesc”, acum stiu cat de mult inseamna. Da, e egoism. Va spun ca va iubesc pentru ca asa e, dar si pentru mine. O fac din suflet si vreau ca voi sa intelegeti asta.

Si va multumesc pentru ca ma suportati asa cum sunt, uneori depresiva, alteori exuberanta, uneori cicalitaroare, de multe ori incapatanata. 

fara cuvinte

Uneori mi-as dori atat de mult sa am un talent: sa cant, sa pictez, sa desenez, sa filmez, să joc, sa ma joc. Sa surprind.

Cuvintele sunt atat de grele, atat de dificil de folosit, de pus in contexte si propozitii. Spun mereu lucruri care s-au mai spus, mereu altfel, mereu la fel. In esenta, lucrurile nu se schimba niciodata. Noi ne schimbam. Purtam alte haine, ascultam alta muzica, ne uitam la alte filme, iesim in alte locuri, cunoastem noi oameni care ne schimba si pe care ii schimbam. Influente. Cele despre care vorbeai acum mult prea mult timp.
Dar ramanem la fel.

Simt la fel ca atunci, zambesc la fel, te privesc cu aceeasi ochi. In spatele lor sunt tot eu, imi doresc aceleasi lucruri simple, iubesc aceleasi rasarituri, mi-e dor de aceleasi apusuri. Poate acum m-ai iubi mai mult, poate acum nu te-as mai iubi deloc. Nu avem cum sa aflam asta, si e bine ca e asa. Ce-am face cu acest curaj pe care l-am dobandit in acesti ani? Eu, nimic. Mi-e frica la fel de mult.

Ti-am spus, sunt la fel. Aceleasi frici de mine, aceeasi panica care ma cuprinde de fiecare data cand simt mai mult, aceleasi insomnii, aceleasi ganduri pe care vreau sa le exprim in cuvinte, dar cuvintele nu sunt niciodata suficiente. Aceeasi neputinta, acelasi gol in stomac.

Imi revine obsesiv in minte noaptea aceea cu multe stele, pe un deal de langa Babadag. Si muzica lui Ada Milea, repetata obsesiv pe aceeasi caseta pe care o uram. Si baticul cu steagul Americii. N-as putea sa iti explic de ce. As vrea doar sa stiu ca si tu ti-o amintesti. La fel, diferit.

Mainile imi sunt mereu reci, cearcanele mi s-au adancit. Am emotii puternice pe care le ascund cu cuvinte goale. Daca as rosti tot ce simt acum, as transforma lumea intr-o tristete. Oamenii nu s-ar mai bucura de nici unul dintre acele lucruri care ne bucurau atat de mult.

Si ca sa nu gresesc, iti spun doar ca as vrea sa pictez. O noapte cu stele, dintr-un trecut indepartat, cu muzici de chitare și focuri mocnind. O noapte de toamna, desigur, cu frunze colorate in mii de nuante, cu oameni care zambesc sincer si cu brate care te strang mai tare si mai tare. O noapte cu ochi incercanati, cu vant rece si roua spre dimineata. O dimineata care abia se naste, cu ochi grei si fara cuvinte.

Spune-mi, invata-ma

Sa-mi spui, te rog, ce fac?
Ce fac cu toate aceste sentimente pe care le am dupa ce ai intrat in viata mea?
Ce fac cu acest tremur care ma cuprinde pe interior si pe care nu-l pot controla? Ce fac cu aceasta durere de care nu vreau sa ma despart, desi simt cum ma imparte in mii de bucati ca mai apoi sa ma transforme intr-una singura ce apasa pe creierii mei?

Ce fac cu toate aceste ganduri ce pleaca spre tine si se intorc fara raspuns, ca un bilet de loterie in care nu ai ghicit nici macar un numar si pe care il arunci cu ciuda?
Spune-mi tu, cu visele tale frumoase, ce sa fac cu mainile cand sunt in prezenta ta? Cum sa-mi aranjez vorbele, care se duc aiurea, cum sa-mi desclestez bratele, cuvintele, gandurile? Cum ies din stransoarea asta care ma apasa din interior si care nu-mi da voie nici sa respir, nici sa gandesc.

Ce fac cu privirea-mi care te cauta mereu pe strada, cu zambetul acesta trist care mi se aseaza pe chip de fiecare data cand vorbesc despre tine?

Cum mi-a schimbat Crispus viata

Titlul de mai sus nu-mi apartine, mi l-a dat Rares, care mi-a spus ca ar trebui sa scriu despre asta, caci imi va face bine. As putea spune, in acest caz, ca acest post este unul scris la comanda.
Rares are dreptate, chiar daca si orgoliul are ceva de zis despre asta. Imi face bine sa vorbesc despre Crispus, la fel de mult cat imi face bine sa petrec cateva ore alaturi de ei.

Pentru neinitiati, desi ma indoiesc ca mai exista inca persoane care ma stiu si care nu cunosc Crispus, ei sunt cunoscuti ca fiind cea mai tare trupa de spectacole cu foc din Romania. Nu fac nici un act PRistic cand scriu ca spectacolele lor sunt de-a dreptul fascinante, ca senzatia pe care ti-o dau cele cateva minute in fata lor iti taie rasuflarea ca mai apoi sa iti creasca adrenalina.

Cum am cunoscut trupa Crispus si cum mi-au devenit prieteni am mai povestit aici sau aici. Insa niciodata nu am scris despre cum mi-au schimbat ei viata. Nu stiu in ce ordine sa o iau, asa ca ma voi gandi aleatoriu.
Cand m-am imprietenit cu acesti oameni (si nu ma refer la membrii trupei, ci la toti ceilalti oameni pe care i-au adus cu ei) eram o fata din provincie ce inca se lupta cu complexul Bucurestiuullui, care nu-si gasea un loc al ei si care, obisnuita cu orasul ei mic si grupul ei de prieteni - nu indraznea sa faca sau sa zica mai mult decat o cerea contextul. As putea sa spun ca eram chiar timida, daca va puteti inchipui asta la mine.
Cand i-am cunoscut prima data am zis ca sunt o gasca de cocalari, cu glume de autobaza. Nu m-a ajutat prea mult prima impresie, si rad adesea cu ei cand imi amintesc asta. Ce-i drept, glumele proaste facute de Possa nu ajutau prea mult spre o parere mai buna. Cand i-am revazut, mi-a placut dezinvoltura lor. Faptul ca nu se uita niciodata in dreapta sau in stanga, nu se cenzureaza de dragul protocolului social si spun si fac ceea ce isi doresc ei cu adevarat.

Stiu ca daca sunt suparata, trista, dezamagita, am sa gesesc la unul dintre ei imbarbatarea de care am nevoie. Stiu ca pot sa il sun pe Possa sau pe Dini in orice moment din zi sau din noapte si sa ma incurajeze. Sau ca ma pot duce sa il iau pe Flocea sau pe Marcel in brate si ei sa ma stanga tare de tot pana imi pocnesc oasele. Sau ca va veni Ovidiu (sper ca ai apreciat ca nu am scris Tiganu) cu o gluma semi-porno si o apreciere sincera iar eu sa mor de dragul lor si sa stiu ca va fi bine. Stiu ca Lore imi va da mereu un sfat intelept si care totusi sa imi aduca speranta si ca Rares o sa ma incurajeze in felul lui ala special, in care te face sa crezi ca esti cel mai bun si cel mai puternic om desi tu atunci ai sentimentul ca lumea s-a sfarsit.
Ca sa iti raspund la intrebare, Rares... tu mi-ai schimbat viata intr-o zi, cand mi-ai spus: "Moni, tu asta trebuie sa faci in viata, trebuie sa scrii". Am crezut, pentru un moment, ca intr-o zi am sa scriu ceva care sa conteze. Fie ca va conta pentru o sigura persoana de pe lumea asta, atunci tot inseamna ca am lasat ceva in urma. Pe Rares l-am cunoscut mai deschis si mai cald decat este acum. Oamenii se schimba, dar felul in care te privesc ramane la fel. Cel putin in ceea ce ii priveste pe ei.
Dini inca imi mai schimba viata, de fiecare data cand ne vedem, chiar daca e prea incapatanat sa creada asta. Pentru ca imi da senzatia ca intelege ce se intampla de fapt cu mine, fara sa puna multe intrebari. Si pentru ca stie mereu cand sa ma stranga in brate. Nici acum nu-mi pot explica daca o face intentionat si premeditat sau e o chestie de instinct.
Pe Possa il iubesc ca pe fratele pe care nu l-am avut niciodata, i-am spus-o si lui si am repetat-o de multe ori. Pentru ca mi-a fost alaturi in momente in care mie mi-era prea frica sa recunosc ce mi se intampla de fapt. Pentru ca a stiut si nu mi-a spus nimic, m-a lasat sa ma inteleg singura si m-a sprijinit fara sa-mi reproseze nimic, desi nu a fost nici o clipa de acord cu mine. Pentru ca nu a ras nici o clipa de mine, desi o meritam de multe ori si abia cand a trecut am putut glumi impreuna despre asta. Pentru ca a cautat mereu o distragere care sa ma faca sa zambesc. Nu, nu am sa uit despre I do it like a truck.
De la Tiganu am invatat ca nu ai de ce sa te temi sa spui ce simti, chiar daca cei din jur iti pot reprosa ca esti patetic. Nu este nici o rusine sa simti mai mult, sau sa te exteriorizezi, chiar daca unii vor profita de asta.
De la Flocea am invatat sa ma bucur. Sa ma bucur de fiecare lucru care mi se intampla. Am invatat sa rad, sa dansez, sa cant. Fara sa ma cenzurez.
De la Marcel am invatat sa ma relaxez atunci cand am senzatia ca totul o ia razna. El a venit cu doza lui de calmitate si cu bratele larg deschise. A stiut mereu cum sa ia totul in gluma, fara a ma indeparta de esential.
De la Lore invat in fiecare zi despre curaj. Despre prietenie, despre ce inseamna sa iubesti oamenii din jurul tau. Despre a fi ceea ce esti, despre a te descoperi.
Iulia e cea care a adus in viata mea pasiunea pentru cercei, urmata de pasiunea pentru lucrurile frumoase. Si lejeritatea de a trece prin drame, cu ajutorul unui pahar de Mojito sau o cafea buna. Nu mai beau acum alcool, dar un zambet rezolva multe.

Mai sunt multi oameni pe care ar trebui sa ii mentionez aici si pe care ei i-au adus in viata mea. Dar ma opresc la trupa, pentru ca as puta sa scriu o viata.

Si ce iubesc eu cel mai mult la acesti oameni este ca imi pot lua oricand, doza de afectiune care imi lipseste. Oameni pe care ii pot strange in brate ore in sir, cu care pot glumi orice fara ca nimeni sa inteleaga ceva gresit. E un sentiment unic, acela al iubirii de oameni, pe care il simti cum se intoarce inzecit. Sunt oamenii care au (re)inventat-o pe Moni. Iar Moni e un om cald.

Va iubesc! Asta e cam putin spus.

nocturne

- Ce faci?
- Dorm, e tarziu.
- Mi-e dor de tine.
- Si mie. Cred.
- Vreau sa te strang in brate. Am nevoie de asta.
- Si eu. Cred.
- Pot sa vin la tine?
- Ti-am zis, dorm.
- Nu-i nimic, te tin in brate cand dormi.
- Ar fi frumos, nu? De ce?
- Nu stiu. Pot?
- E dezordine in casa.
- Am sa tin ochii inchisi.

Oameni

Am deschis de dimineata documentul editabil cu dorinta apriga de a scrie despre oameni. E mult prea general si am realizat ca n-am sa reusesc.

Asa ca am sa vorbesc despre oameni din viata mea, despre o mica parte din ei, despre experiente recente.

Am sa vorbesc despre acei oameni pe care ii intalnesti o data in viata si despre care stii sigur, dintr-un instinct pe care nu ai cum sa ti-l explici, ca iti vor aduce ceva in viata. Ceva bun, ceva in plus. Ii vezi odata si stii. Stii ca nu trebuie sa ii pierzi, ca sunt importanti pentru existenta ta ca om. Ca, desi ei nu o stiu, trebuie sa le explici ca nu au de ce sa fuga din viata ta si ca impreuna puteti construi lucruri mari. Oameni in fata carora poti fi tu, fara nici un fel de cenzura si fara nici un fel de rol asumat. Sunt rari oamenii astia, iar atunci cand ii intalnesti trebuie sa tragi cu dintii si sa ii pastrezi in viata ta. Mie mi s-a intamplat de prea putine ori. Si i-am pierdut. Sunt oameni in fata carora nu ai voie sa gresesti, ei te stiu si tu ii stii, fara a va spune foarte multe cuvinte.

Am sa scriu despre acei oameni pe care nu dai doi bani la inceput. Care ti se par atat de insignifianti incat, cu aroganta, le intorci spatele. Care muncesc pentru atentia ta, se chinuie sa iti demonstreze ca merita sa fie acolo iar tu te simti flatat. Te flateaza atentia lor, daruirea cu care se deschid in fata ta. Te simti vinovat pentru aroganta de care ai dat dovada. Si patrund in viata ta. Ca mai apoi sa te rasplateasca cu aceeasi metoda. Sunt oamenii care m-au pacalit de multe ori. Asta pentru ca ar trebui sa-mi ascult instinctele mai des si sa nu ma las pacalita de cei ce stiu sa foloseasca cuvintele.

Sunt oameni de care ai nevoie. Care iti ofera ceva ce tie iti lipseste. Iar tu te agati inconstient de ei luand doar ce iti convine, uitand ca ei vin cu tot pachetul. Sunt oamenii care te fac sa suferi cel mai tare, de multe ori inconstient. E vina ta ca ai uitat restul pachetului.

Sunt oamenii rai, oameni care vin in viata ta pentru ca au nevoie de tine. Nu ii sesizezi mereu din prima. Sunt draguti, amabili, pot fi chiar sentimentali. Te legi de ei, se naste un sentiment de bine, de drag, de protectie. Isi ating scopurile si apoi pleaca fara nici un semn. Sunt oameni pe care ajungi sa ii urasti. Nu o fac mereu din intentie, unii asa sunt construiti, instinctual. Sunt oameni in fata carora te simti ca un pres utilizat de prea multe picioare sterse. Si care te manipuleaza prin ”nevinovatia” lor. Si pe care ii iubesti neconditionat, in ciuda raului pe care stii ca ti-l fac.

Si mai sunt si acei oameni pe care ii stii de mult si pe care ii vezi rar. dar atunci cand ii vezi e totul neschimbat. in fata carora esti la fel, in fata carora nu conteaza nici timpul, nici bagajul sentimental, nici povestile care au curs.

Aceste categorii de fapt nici nu exista de sine statator. Si ce e mai gresit e sa incerci sa incadrezi oamenii intr-una din categorii. Dar o faci, cu sau fara motiv.
Si sunt oameni pe care ai sa ii iubesti mereu, cu bune si rele. Si fara de care viata ta ar fi goala.

Mai sunt tot felul de alti oameni. Pe ei i-am sesizat in ultimul timp, cat am privit mai mult in jur. Acum nu dau un test, dar as vrea sa imi spuneti daca va recunoasteti printre ei, in viata mea. Eu am nevoie de toti, chiar si cei care ma fac uneori sa simt ca nu mai vreau sa vad oameni in viata mea.

we use to sing instead of talk, we use to dance instead of walk

Chiar cred ca zidul pe care l-am construit, piatra cu piatra, in jurul meu, nu a fost doar pentru protectie

L-am construit inconstient, de frica sa nu las ca ce vine dinspre mine sa nu ii raneasca, sperie, loveasca pe ceilalti. I-am lasat pe ei ca sa ma conving eu ca nu fac rau oamenilor. M-am straduit mereu prea mult pentru cei din jur si i-am pus pe oamenii pe care i-am iubit mai presus de mine. Nu pentru ca as fi acest om atat de bun, ci dintr-un egoism ciudat, care ma determinase sa cred ca facand totul pentru cei din jur, sunt un om bun. Am crezut (si nici n-am recunoscut asta) ca tot ce cred ei despre mine ma va face mai iubita. Ca oamenilor le va fi mai usor sa ma iubeasca pe mine, cea care daruieste totul fara a cere nimic in schimb.
In ziua cand am inceput sa-mi doresc ca lucrurile sa mi se intoarca am suferit ca un caine lasat pe pres, in ploaie, in fata unei usi inchise. Si-atunci am cazut. Am cazut, am incercat sa ma ridic, am cazut din nou.
A trebuit sa ajung acolo pentru a ma reinventa.

Acum invat. Ca un copil care abia face primii pasi, invat cum este de fapt lumea. Cum sunt de fapt oamenii pe care ii vreau in viata mea. Invat sa cer lucruri. Invat sa ma bucur de oamenii pe care ii intalnesc. Invat sa iubesc oamenii care in tot acest timp au ramas tot aici, mai mult sau mai putin prezenti. Inca nu stiu cum se face cu adevarat, de aceea inca mai am nevoie de ajutorul vostru.
Ieri, de exemplu, am invatat ca trebuie sa-mi refuz scenariile pe care le dezvolt in capul meu fata de fiecare om pe care il intalnesc. Pentru ca nimeni nu se va ridica la inaltimea povestilor pe care eu le-am creat eu. Multumesc, gabi, pentru ca mi-ai deschis ochii legat de asta.

Si cred ca zidul l-am construit pentru a vedea, de fapt, cati oameni sunt capabili sa-l sara, sa patrunda dincolo de el. Si, slava Domnului, au fost cativa. Am invatat in acesti ani, inchisa, sa fiu puternica. Acum invat sa traiesc, sa am emotii, sa simt. Fara sa las asta sa ma duca iar acolo, jos.

Invat sa ma exprim acum. Mai greu, dar o sa imi iasa.
N-am spus eu mereu ca am mintea unui copil de 15 ani? Atunci ma alintam. Acum cred ca mai am de invatat pana la 15 ani.

dialog

- Daca nu vorbesti cu mine, nu am sa inteleg ce te doare. Si n-am sa te pot ajuta.
- Tocmai asta e problema, nu am ce sa iti spun. As vrea sa intelegi, fara sa trebuiasca sa ma intrebi.
- Deci ceva se intampla
- Nu stiu. Mi-e frica.
- De ce ti-e frica?
- Mi-e frica de tine. Intr-o zi ai sa pleci din viata mea si te voi pierde
- Nu e adevarat
- Ba este. Tu nu intelegi. Poate ar trebui sa pleci acum. Cu cat amanam momentul, cu atat va fi mai greu.
- Vrei sa ma parasesti?
- Nu. Tu ai sa ma parasesti intr-o zi.
- Esti nebuna, incep sa ma enervez.
- Nu sunt. Te iubesc prea mult. Povestile astea nu au niciodata un final fericit. Intr-o zi ai sa te saturi de mine. te-ai saturat deja, trebuie doar sa iti dai seama.
- De unde ai scos-o pe asta?
- Vezi... deja te-ai enervat. Tu nu intelegi. Nu intelegi ca iubirea mea nu este ca toate celelalte. Ca iubirea mea nu este asa cum ai vazut tu in filme si ai citit in carti. Iubirea mea se traieste. E in fiecare clipa. Am nevoie de tine mereu, dar nu te pot sufoca, pentru ca am sa te sperii. Nu pot sa-ti cer sa ma tii in brate de dimineata pana seara, cand te legi la sireturi sau cand te duci la buda. Trebuie sa te las liber, ca tu sa nu ma parasesti.
- Dar te iubesc, stii asta, nu inteleg ce vrei sa fac mai mult de atat.
- Nici eu nu stiu. 

nevoia de atentie

Ghemuita, in coltul patului, isi strangea genunchii sub barbie. Ar fi vrut sa se faca atat de mica incat sa dispara, macar pentru o clipa. Nu avea nici un motiv adevarat pentru care sa fie nefericita, si totusi simtea cum tristetea o cuprinde din toate partile, o strange ca o menghina pe care cineva apasa in nestire. S-a simtit, pentru o clipa, personajul unei picturi celebre, al carui autor nu si-l amintea si a carui nume nu l-a stiut niciodata.

Stia ca va veni, o va strange in brate si menghina nu va mai apasa atat de tare. Se simtea chiar vinovata, ca o manipulatoare care, inconstient, cersea atentia pe care o credea cuvenita. Facuse din el un salvator, fara sa-i ceara voie si fara sa intrebe daca isi dorea asta. Se intreba adesea daca nu cumva avea nevoie de un erou si daca il iubea cu adevarat pe barbatul acela din viata ei, care nu intelegea niciodata pe deplin tristetile ei, venite de nicaieri.Se intreba daca il pastreaza in viata ei pentru caldura aceea fara de care nu putea sa mearga mai departe sau era doar un surogat, pentru altceva. Traia intr-o nesiguranta venita de undeva, iar el era punctul de sprijin, mereu acolo, cavalerul in armura.

O urasc pe femeia de mai sus, si totusi am fost ca ea de atat de multe ori. Nu stiu daca este vorba de teama sau de o obsesiva nevoie de atentie, o sufocanta relatie bolnavicioasa care adesea se aseaza intre oameni si nu-i mai lasa sa respire, ca mai apoi sa aduca rusinea si vinovatia, urmata de ura si sete de razbunare.
Nu stiu nici daca este vorba despre o modalitate a fi sigura ca la final vine esecul, de a ma sabota pentru ca mi-e frica de firesc.Sau nestiinta de a ma bucura de lucrurile marunte. Dar invat.

despre mine, dupa 2 ani

Mi-am propus, dupa o pauza de 2 ani, sa revin cu scrisul pe blog. Mi-a lipsit.

S-au intamplat multe in viata mea. Nu am mai scris, pentru ca nu am mai simtit. Pentru ca a trebuit sa fac curat in capul meu, sa ma despart de amintiri si ganduri in care ma blocasem. Pentru ca a trebuit sa imi recapat emotia pe care mi-o blocasem in experiente nefericite, in uri si iubiri refuzate, in complexe si rateuri, intr-un labirint intunecat de unde nu stiam cum sa ies.

Acum sunt bine. Nici nu stiu despre ce sa vorbesc prima data, pentru a va convinge ca am sa ma tin acum de cuvant si ca am sa fiu aici cu inima deschisa.Sunt multe de spus, si am sa incep prin a mentiona ca m-am reintalnit cu emotia. E melancolic si cumva rascolitor. Dar iubesc din nou oamenii. imi deschid inima in fata lor, imbratisez cu sufletul pe cei ce-i simt aproape de mine emotional si-mi dau seama cat mi-a lipsit asta. Cred ca toti trebuie sa ajungem acolo, in groapa aia adanca si neagra pentru a ne ridica.

Am sa scriu acum, pe scurt, despre emotie.
A lipsit ani de-a randul din viata mea, pentru ca ajunsesem sa nu-mi pese. Luam fiecare lucru care venea ca un bine sau rau necesar pentru un drum spre nicaieri. Acum invat, din nou, sa ma bucur de lucrurile marunte, de drum, de oamenii pe care ii intalnesc pe traseu. Si parca energia asta, care a venit de nicaieri, ma ajuta sa intalnesc oameni frumosi despre care nu-mi mai este frica sa spun cat de mult ii iubesc sau cat de multa lumina aduc ei in viata mea, de fiecare data cand isi fac resimtita prezenta. Pe unii ii sperii cu excesul acesta al meu de emotie, insa am o scuza: mi-a fost dor de sentimentul asta si vreau sa ma bucur cat il am si sa il pastrez. De data asta am mai mult curaj.
Nimeni nu te invata drumul. Nimeni nu te ajuta sa iesi din lumea aia intunecata. Pur si simplu, incet lucrurile se aseaza. Timpul vindeca rani. Devin cicatrici din ce in ce mai putin vizibile. Si intr-o zi vezi ca ele nu mai sunt. Dintr-un exces de masochism, inca le mai cauti, ba chiar le-ai zgandari. Insa tot ce se intampla, ce ti se intampla, face sa te abati de la drum. Sa schimbi directii.
Mi-a fost atat de dor sa simt. Iar anul acesta, pas cu pas, mi-am dat voie sa visez din nou. Viata mea nu s-a schimbat radical. Nici statutul social, material, profesional sau emotional. Insa ma simt mai bine, vad lucrurile mai bine, cred ca lucrurile chiar se pot intampla. De fapt, prin redescoperirea emotiei, am redescoperit ceea ce as numi speranta. Speranta ca, intr-o zi, povestile pe care le-am vazut la altii sau le-am visat sub diverse forme vor deveni realitate pentru mine.

Si o piesa, destul de celebra, pentru noile mele emotii:


Revin. Promit.

Nu pot

Sa-mi iau "La revedere" si sa ma obisnuiesc cu gandul ca n-am sa te mai vad niciodata in lumea asta si sa astept o viata de dincolo, in care nu cred pana la capat, ca sa te aud din nou.

Nu pot sa accept "nu se mai poate face nimic". E ca si cum un om mai are un singur lucru, speranta, si cineva vine si ii spune ca nu ii foloseste la nimic si i-o ia si pe aia. Tot incerc de ieri, de cand a sunat telefonul, sa-mi zic: "nu mai e nici o speranţă, nu se mai poate face nimic, trebuie sa ma pregatesc, sa ma obisnuiesc cu ideea". Si nu pot. Mi-am sunat prieteni vechi fara sa le spun ce ma doare de fapt doar-doar gasesc in mine forta aia de a nu ma durea. Nu mi-a iesit. Cu acei prea putini oameni care stiu nu pot sa vorbesc. Oricat de mult as tine la ei. Sunt ilogica si am sentimente in contradictoriu fata de ei, imi vine sa tip, sa urlu ca nu inteleg. Desi stiu ca si pe ei ii doare la fel de mult sau chiar mai rau.

Nu pot sa percep asta. Nu ma pot obisnui nici macar cu gandul ca intr-o zi o sa imi sune telefonul si cineva o sa imi spuna: "Gelu a murit". Si ca din momentul acela el nu va mai fi acolo, nu voi mai avea cui sa ii spun cand ma indragostesc sau cand ma doare sau ca soarele apune azi frumos. Sau ca e Paste sau Craciun si ca dau o fuga pana la el sa ne spunem ceva frumos si apoi plec catre viata mea obisnuita.

Moartea face parte din viata, stiu. Insa inca o data ma intreb de ce aia buni? De ce un om care a facut atat de mult bine si mai avea atat de mult de oferit in viata asta trebuie sa se pregateasca sa plece dincolo? Si cum te pregatesti pentru asta? Cum se pregateste el? Stand asa intins in pat si gandindu-se ca intr-o zi nu se va mai ridica de acolo? Ca zilele lui sunt numarate si nu vrea sa mai faca nimic cu ele?
Cum ne pregatim noi? Cum ma pregatesc eu pentru asta? Imi repet ca va muri si cand va muri cu adevarat o sa ma simt usurata? Ignor faptul ca imi sare inima cand suna telefonul de frica sa nu fie cineva sa-mi dea vestea? Ma sprijin si ma enervez pe oameni care nu au nici o vina crezand ca asa voi scapa de furia care ma cuprinde? Cum?

Ma gandesc ce ar face el sau ce ar spune daca ar putea vorbi. Ma gandesc ca ar spune bancuri despre asta, daca nu ar fi atat de obosit. Dar vazandu-l cum, pe zi ce trece, se descurajeaza, ma gandesc ca nici macar bancurile nu i-ar mai fi la indemana.

Si-mi aduc aminte de versurile lui Blaga.

„Doamne, Doamne,

mult zic Doamne,

Dumnezeu pare că doarme

Cu capul pe-o mănăstire

Şi de nimeni n-are ştire.”

Te iubesc Gelu, si ma bucur ca pot sa iti zic asta cat mai esti printre noi

Stau în vamă, pe malul marii şi undeva, departe, chiar cântă: vară asta am să ma-ndragostesc. Primul gând care mi-a venit a fost : m-am vindecat de tine. Cum nu am cum să ti-l spun, l-am scris aici. Am mai vrut să scriu "îmi pare rău". Dar nu-mi pare.
Şi vara a trecut.