Eseu despre iubire

Iubim diferit, în o mie de feluri şi totuşi, cred că iubim diferit. De fapt, cred că nici măcar nu există această iubire despre care vorbim adesea ca despre ceva obişnuit.

Nu poţi vorbi despre iubire la fel cum vorbeşti despre micul dejun.

Iubirea e un cumul de sentimente şi emoţii atât de intense şi de personale încât sunt greu de împărtăşit chiar şi cu cel de alături, cel care naşte în noi toate aceste trăiri. Nici măcar scrisul despre iubire nu cred că ne face cinste. Unii, mai norocoşi, au acea sensibilitate, talent şi putere de muncă de a descrie asta în cuvinte, în imagini sau sunete. Sunt cei care au rămas în istorie şi cei care o scriu încă. Sunt însă prea puţini pentru câţi oameni iubesc.

Pentru că eu cred că iubirea nu este nici ceva elitist, nici exclusivist. Este ceva simplu pe care oamenii o complică studiind-o în toate felurile şi analizând-o pe toate părţile, din teama de a nu păşi în necunoscut, de a nu pierde controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă. Eu cred ca Ion o iubeşte pe Maria la fel de intens cum am iubit noi oameni din viaţa noastră, doar că el nu se gândeşte atât de mult la asta şi nu încearcă să-şi explice de ce, cât şi cum să îi demonstreze. Ei trăiesc, pur şi simplu. Nu cred că iubirea e o luptă continuă şi nu cred că trebuie să dovedim că merităm să fim iubiţi sau că ne ridicăm la înălţimea sentimentelor care vin spre noi şi pe care de multe ori nu le putem accepta sau înţelege.

Tu cum iubeşti?

Eu recunosc. Iubesc cu naivitate, cu teamă, ca o adolescentă de 15 ani, pregătită să dăruiască totul, să sacrifice totul, fără să ceară nimic la schimb. Iubirea mea nu e simplă (pentru că da, eu o complic), ci mai degrabă apăsătoare, cu bucuriile ei venite din gesturi mărunte şi nesiguranţele ei şi nevoia continuă de confirmări. Ştiu că pare uneori nerealistă, însă ştiu cu siguranţă că iubirea nu e o balanţă în echilibru. Ştiu că mereu unul iubeşte mai mult şi altul mai puţin, ştiu că ni se întâmplă să iubim mai mult decât suntem iubiţi sau invers. Ştiu că oamenii iubesc diferit şi primesc diferit. Mint, cer ceva la schimb. Cer ca oamenii pe care îi iubesc să înţeleagă iubirea mea, aşa cum e ea, să simt că tot ceea ce sunt eu pregătită să ofer nu se duce undeva în neant. Să nu sperie sau să copleşească. Nu cer monede de schimb. De aici, alegerile.

Cred că iubirea e un miracol pe care nu-l putem explica. Cred că suntem prea mici în faţa unei lumi prea mari pentru a vorbi uşor despre iubire. Cred că, poate, la finalul vieţii (80 de ani mi se pare o vârstă bună) vom şti cum am iubit. Sau pe cine. Cred că acum credem mai mult în emoţiile pe care le trăim, în senzaţiile pe care le aduc oamenii din viaţa noastră şi în sentimentul de bine. Cumulate, le numim iubire căci aşa am fost învăţaţi de societate, de cei mai mari, de exemplele pe care le-am văzut, citit sau auzit. 

Cred că iubesc atunci când simt cum totul se prăbuşeşte în jurul meu iar acel om mă strânge în braţe şi, dintr-o dată, ştiu că va fi bine. Cred că iubesc atunci când mă simt în siguranţă, când mă uit în ochii oamenilor pe care îi iubesc şi simt că mă privesc frumos şi sincer. Cred că un om frumos este un om către care privim frumos. Simt că iubesc când încep să mă iubesc pe mine atunci când sunt alături de acel om. Ştiu că iubesc atunci când îl aştez pe omul acela într-un loc în care ştiu că nu i se poate întâmpla nimic rău. Da, ştiu, asta e imposibil. N-aş putea face niciodată rău unui om pe care îl iubesc. Cel puţin, nu intenţionat. M-ar durea pe mine prea tare. Cred că iubire înseamnă de fapt o putere de a dărui. O lipsă de egoism dusă la extrem. Pe care trebuie să o înţelegem şi să o acceptăm. Şi mai înseamnă să ştim să primim, să nu rănim şi să nu fim răniţi. Sau deja vorbim despre alţi termeni care nu există, cum e fericirea. Habar n-am.

Şi pentru că pagina asta ajunge la final, o să mai spun doar că cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este lipsa emoţiei şi a sentimentului. Cu toate gândurile, bune şi rele, această „iubire” înseamnă de fapt că suntem vii. Că nu suntem trecători obişnuiţi prin viaţă şi că lăsăm urme în lumea altora şi alţii nasc sentimente în lumea noastră. Ideal, ar fi să vorbim despre aceleaşi personaje. Dar nu cred mereu în poveşti.

 --------------------------------------------------------------------------------------------------

Nota: Acest text a fost scris la cerere si intr-un alt context fata de cel al blogului. Cum postasul nu a mai gasit destinatarul la adresa, mi-am asumat asta si l-am publicat aici.