8 nov. 2013

Scrisoare suparata (sau un fel de pagina de jurnal)

Cand mai ajung eu pe marginea prapastiei aceleia de care am fugit eu in ultimii 4 ani din viata, vreau sa-mi aduceti voi aminte ca merit mai mult. Si ca a venit momentul acela in care trebuie sa pretind.
Ca anul 2013 a fost unul dintre cei mai buni ani din viata mea, ca am crescut moral, emotional, social si profesional. Ca am reusit lucruri pe care nu am crezut ca o sa le reusesc niciodata. Ca ma descopar in fiecare zi.
Ca pierderile mici nu se compara cu pierderile adevarate. Ca oamenii care dispar din viata noastra dispar ori pentru ca nu trebuiau sa fie niciodata acolo, ori pentru ca si-au incheiat rolul si a cazut cortina.

Sunt suparata, nervoasa si trista. In acelasi timp.
Suparata pe mine, pentru ca nici acum, dupa atata timp, nu mi-am invatat lectia despre curaj, despre asumare si despre alegeri. Suparata ca inca nu pot spune tot ce simt cand simt, ca nu stiu sa ma comport sau ca actionez de multe ori altfel decat gandesc. Ca ma cenzurez. Ca n-am incredere suficienta in mine.
Nervoasa pentru ca inca imi pasa de oamenii din jur care inca nu inteleg. Care te judeca cand ar trebui sa te sprijine, care te abandoneaza atunci cand nu mai inteleg. Carora le este mai usor sa se ascunda pana trece furtuna, decat sa alerge cu tine prin ploaie. Care nu stiu sa se bucure alaturi de tine. Sa ofere umarul pe care ai, uneori, nevoie sa plangi. Care sunt prea egoisti pentru a-si pierde timpul cu tine, chiar daca tu esti pregatit sa faci asta pentru ei oricand.
Trista pentru ca am obosit sa astept sa vina acele lucruri la care am visat catre mine. Pentru ca stiu ca merit mai mult si pentru ca nu ma pot resemna. Pentru ca as fi vrut, acum mai mult ca alta data, sa simt cum vin lucrurile spre mine. Da, stiu... o sa imi ziceti ca trebuie sa lupti sa obtii ce iti doresti. Am obosit sa lupt. As vrea ca macar odata lucrurile sa fie simple.  As vrea sa pot doar sa ma bucur si sa primesc. Sa pot darui fara frica de a indeparta.

Nu ma intelegeti gresit, mi se intampla lucruri frumoase si ma bucur de ele. Dar stiu si nu ma pot abtine sa ma gandesc la faptul ca totul are un pret si ca balanta asta se echilibreaza cumva.
Uneori imi zic ca  poate nu stiu eu sa ma bucur. Dar cum sa ma bucur? Cand stiu ca ma mint? Ca neg toate acele sentimente care anunta ce va urma? Mereu am stiut, cumva, asta. Poate e doar pesimism, dar e un instinct acolo care iti sopteste. Iar pentu mine, instinctul, a functionat de fiecare data.

As vrea sa-mi amintiti, atunci  cand uit, ca nu sunt o oarecare. Ca sunt diferita, ca am o putere emotionala si o dorinta de a darui sincera si curata. Ca omul pe care il voi iubi si care va sti sa pretuiasca iubirea mea va fi cel mai norocos om. Si ca totul se intampla dintr-o cauza si in mod necesar. Si ca valul e cel mai important, tot ce e intre doua valuri e rutina si banalitae. Si ca ar trebui sa ma bucur ca am iesit din banal si din rutina.

4 comentarii:

Anonim spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
Anonim spunea...

Moni... nu as vrea sa imi asum eu intelepciunea altuia dar stii tu ca cineva odata spunea ca "nimic nu e intamplator..." in viata... toate se intampla cu un motiv... nu-ti mai bate capul cu motivul pentru care se intampla... doar traieste clipa

Monyk spunea...

Asa am zis si eu, candva :) tare mult as vrea sa va semnati cand ma incurajati, sau macar cand imi spuneti Moni. Caci stiu ca e cu drag

Anonim spunea...

Eram sigura ca asta te va deruta... in rest am vorbit foare serios... as vrea sa iti spun cine sunt, dar sa fim seriosi(!) cati dintre noi stim cu adevarat cine suntem? pe curand!