Chiar cred ca zidul pe care l-am construit, piatra cu piatra, in jurul meu, nu a fost doar pentru protectie
L-am construit inconstient, de frica sa nu las ca ce vine dinspre mine sa nu ii raneasca, sperie, loveasca pe ceilalti. I-am lasat pe ei ca sa ma conving eu ca nu fac rau oamenilor. M-am straduit mereu prea mult pentru cei din jur si i-am pus pe oamenii pe care i-am iubit mai presus de mine. Nu pentru ca as fi acest om atat de bun, ci dintr-un egoism ciudat, care ma determinase sa cred ca facand totul pentru cei din jur, sunt un om bun. Am crezut (si nici n-am recunoscut asta) ca tot ce cred ei despre mine ma va face mai iubita. Ca oamenilor le va fi mai usor sa ma iubeasca pe mine, cea care daruieste totul fara a cere nimic in schimb.
In ziua cand am inceput sa-mi doresc ca lucrurile sa mi se intoarca am suferit ca un caine lasat pe pres, in ploaie, in fata unei usi inchise. Si-atunci am cazut. Am cazut, am incercat sa ma ridic, am cazut din nou.
A trebuit sa ajung acolo pentru a ma reinventa.
Acum invat. Ca un copil care abia face primii pasi, invat cum este de fapt lumea. Cum sunt de fapt oamenii pe care ii vreau in viata mea. Invat sa cer lucruri. Invat sa ma bucur de oamenii pe care ii intalnesc. Invat sa iubesc oamenii care in tot acest timp au ramas tot aici, mai mult sau mai putin prezenti. Inca nu stiu cum se face cu adevarat, de aceea inca mai am nevoie de ajutorul vostru.
Ieri, de exemplu, am invatat ca trebuie sa-mi refuz scenariile pe care le dezvolt in capul meu fata de fiecare om pe care il intalnesc. Pentru ca nimeni nu se va ridica la inaltimea povestilor pe care eu le-am creat eu. Multumesc, gabi, pentru ca mi-ai deschis ochii legat de asta.
Si cred ca zidul l-am construit pentru a vedea, de fapt, cati oameni sunt capabili sa-l sara, sa patrunda dincolo de el. Si, slava Domnului, au fost cativa. Am invatat in acesti ani, inchisa, sa fiu puternica. Acum invat sa traiesc, sa am emotii, sa simt. Fara sa las asta sa ma duca iar acolo, jos.
Invat sa ma exprim acum. Mai greu, dar o sa imi iasa.
N-am spus eu mereu ca am mintea unui copil de 15 ani? Atunci ma alintam. Acum cred ca mai am de invatat pana la 15 ani.
L-am construit inconstient, de frica sa nu las ca ce vine dinspre mine sa nu ii raneasca, sperie, loveasca pe ceilalti. I-am lasat pe ei ca sa ma conving eu ca nu fac rau oamenilor. M-am straduit mereu prea mult pentru cei din jur si i-am pus pe oamenii pe care i-am iubit mai presus de mine. Nu pentru ca as fi acest om atat de bun, ci dintr-un egoism ciudat, care ma determinase sa cred ca facand totul pentru cei din jur, sunt un om bun. Am crezut (si nici n-am recunoscut asta) ca tot ce cred ei despre mine ma va face mai iubita. Ca oamenilor le va fi mai usor sa ma iubeasca pe mine, cea care daruieste totul fara a cere nimic in schimb.
In ziua cand am inceput sa-mi doresc ca lucrurile sa mi se intoarca am suferit ca un caine lasat pe pres, in ploaie, in fata unei usi inchise. Si-atunci am cazut. Am cazut, am incercat sa ma ridic, am cazut din nou.
A trebuit sa ajung acolo pentru a ma reinventa.
Acum invat. Ca un copil care abia face primii pasi, invat cum este de fapt lumea. Cum sunt de fapt oamenii pe care ii vreau in viata mea. Invat sa cer lucruri. Invat sa ma bucur de oamenii pe care ii intalnesc. Invat sa iubesc oamenii care in tot acest timp au ramas tot aici, mai mult sau mai putin prezenti. Inca nu stiu cum se face cu adevarat, de aceea inca mai am nevoie de ajutorul vostru.
Ieri, de exemplu, am invatat ca trebuie sa-mi refuz scenariile pe care le dezvolt in capul meu fata de fiecare om pe care il intalnesc. Pentru ca nimeni nu se va ridica la inaltimea povestilor pe care eu le-am creat eu. Multumesc, gabi, pentru ca mi-ai deschis ochii legat de asta.
Si cred ca zidul l-am construit pentru a vedea, de fapt, cati oameni sunt capabili sa-l sara, sa patrunda dincolo de el. Si, slava Domnului, au fost cativa. Am invatat in acesti ani, inchisa, sa fiu puternica. Acum invat sa traiesc, sa am emotii, sa simt. Fara sa las asta sa ma duca iar acolo, jos.
Invat sa ma exprim acum. Mai greu, dar o sa imi iasa.
N-am spus eu mereu ca am mintea unui copil de 15 ani? Atunci ma alintam. Acum cred ca mai am de invatat pana la 15 ani.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu