Labirintul prin care ma invart eu nu este unul obisnuit, orizontal, ca in filmele romantice cu cei doi care se cauta printre garduri verzi, se gasesc si apoi povestea se incheie.
Labirintul meu este vertical, cu suisuri si coborasuri, cu hauri adanci si intunecate si varfuri insorite si luminoase. Drumul meu aluneca pe pante abrupte ca apoi lupta sa continue in catarari greoaie. Mainile mi le ranesc pe pietre reci, picioarele imi aluneca pe stanci ude, ma lovesc adesea ca mai apoi sa ma bucur de fiecare metru cu care am inaintat in sus.
Cat de adanc pot cobori nu stiu, desi imi place sa cred ca intunericul cel mai apasator l-am vazut deja si ca niciodata nu ma voi mai intoarce in acel punct. Stiu insa ca niciodata e o minciuna. Si-mi mai place sa cred ca varful cel mai inalt e acolo undeva si ca am curajul de a urca spre el, indiferent de cate pante voi avea de urcat si coborat pana la el, indiferent de cat de frica sau frig imi va fi, indiferent de ranile pe care drumul mi le provoaca.
Imi pansez ranile ca mai apoi sa ma ranesc din nou. Simt cum imi obosesc nervii, cum ma doare trupul. O durere muta, venita din interior, fara explicatii, fara motivatii. Imi simt cearcanele din ce in ce mai adanci, lacrimile ingheata inainte de a-mi curge pe obraji. Mi-e frig, mi-e frica si totusi stiu ca trebuie sa continui. Caut drumul cel mai usor, dar stiu ca el nu va duce nicaieri. Drumul e lung si complicat, punctele de sprijin din ce in ce mai putine, mai fragile. Din cand in cand, o mana intinsa ma ajuta sa urc. Inca un pas si inca unul. Ca mai apoi sa ma loveasca in moalele capului si sa ma simt alunecand spre haul acela intunecat unde stiu ca nu trebuie sa mai ajung.
Niciodata.
Labirintul meu este vertical, cu suisuri si coborasuri, cu hauri adanci si intunecate si varfuri insorite si luminoase. Drumul meu aluneca pe pante abrupte ca apoi lupta sa continue in catarari greoaie. Mainile mi le ranesc pe pietre reci, picioarele imi aluneca pe stanci ude, ma lovesc adesea ca mai apoi sa ma bucur de fiecare metru cu care am inaintat in sus.
Cat de adanc pot cobori nu stiu, desi imi place sa cred ca intunericul cel mai apasator l-am vazut deja si ca niciodata nu ma voi mai intoarce in acel punct. Stiu insa ca niciodata e o minciuna. Si-mi mai place sa cred ca varful cel mai inalt e acolo undeva si ca am curajul de a urca spre el, indiferent de cate pante voi avea de urcat si coborat pana la el, indiferent de cat de frica sau frig imi va fi, indiferent de ranile pe care drumul mi le provoaca.
Imi pansez ranile ca mai apoi sa ma ranesc din nou. Simt cum imi obosesc nervii, cum ma doare trupul. O durere muta, venita din interior, fara explicatii, fara motivatii. Imi simt cearcanele din ce in ce mai adanci, lacrimile ingheata inainte de a-mi curge pe obraji. Mi-e frig, mi-e frica si totusi stiu ca trebuie sa continui. Caut drumul cel mai usor, dar stiu ca el nu va duce nicaieri. Drumul e lung si complicat, punctele de sprijin din ce in ce mai putine, mai fragile. Din cand in cand, o mana intinsa ma ajuta sa urc. Inca un pas si inca unul. Ca mai apoi sa ma loveasca in moalele capului si sa ma simt alunecand spre haul acela intunecat unde stiu ca nu trebuie sa mai ajung.
Niciodata.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu