Și, la final. A sunat telefonul.

Ce ne ramane dupa toate astea?
De ce trecem prin viata, ce lasam in urma si ce ne asteapta dupa?

M-am idepartat de mult de ceea ce numim credința aia clasica. As vrea sa cred ca dincolo ii voi reintalni pe toti acei oameni pe care i-am pierdut sau pe care viata mi i-a luat mult prea devreme. Insa cine poate fi sigur de asta? Si cum ai putea crede nebuneste in astfel de lucruri doar din dorinta de a-ti salva suferinta?

Da, a sunat telefonul. Gelu nu mai este printre noi. A luat cu el veselia si visele acelea frumoase. A luat cu el locul meu de refugiu. Acum nu mai am unde sa fug si de unde sa ma intorc cu forte noi. Nu mai are cine sa imi spuna, cu drag, in fata, toate acele lucruri pe care eu le ascund cu mare grija. Imi aduc aminte unul din ultimele lucruri pe care mi le-a spus Gelu: "Nu te mai comporta ca o femeie ranita care a pierdut marea dragoste a vietii ei si acum crede ca e totul pierdut. Sunt atat de multi oameni care te iubesc".

da, sunt. Si de fiecare data cand pierd un om drag ma uit in jur la toti ceilalti si ma apuca teama de a nu-i pierde. E totul atat de nesigur, iar noi ne plimabm printre oameni cu o siguranta falsa afisata pe chip, cu o putere prefacuta, masti despre care credem ca ne apara. Pierdem oameni din orgolii, indepartam oameni fata de care simtim emotii de frica sau pentru ca devenim precauti, jucam roluri false pentru a ne proteja de intalnirea cu noi, cei adevarati. Pentru ca e mai simplu. Pentru ca asa radem mai mult. Ne afundam in munca si prietenii de conjunctura, ne umplem timpul cu nimicuri si uitam sa fim asa cum suntem, undeva, in adancul sufletelor noastre.

Ce ramane dupa noi? Munca noastra daca suntem norocosi sa facem lucruri pentru altii. Sau poate intr-o zi am schimbat ceva, undeva, pentru cineva. Dar, inainte de toate, in urma noastra, raman oamenii. Cei ce ne-au iubit, cei pe care i-am iubit, cei pe care i-am cunoscut si cei ce ne-au cunoscut. Nu putem sa traim zilnic cu frica de a pierde oammenii in a caror ochi ne uitam cu drag. Dar ne putem aminti, din cand in cand, sa strangem mana celor de langa noi, sa oferim o imbratisare fara motiv, sa plangem alaturi de cineva drag, sa spunem te iubesc acum si aici fara sa ne fie frica.

Mi-e dor de tine, Gelu. O sa imi fie dor in fiecare zi a vietii mele. Octombrie era mereu o luna frumoasa pentru noi. Si noaptea cu luna plina, mai stii? Nu cred ca e o coincidenta ca ai plecat dintre noi in octombrie, intr-o noapte cu luna plina.
Inca nu pot sa scriu despre tine la timpul trecut, desi stiu ca o voi face.
Iti promit azi, cand ne luam la revedere pentru totdeauna, ca am sa fiu cum simt sa fiu fara sa imi fie frica. Ca am sa ma desprind de trecut fara a uita acele clipe frumoase si ca am sa fac pentru cei din jur ceea ce tu ai facut in fiecare zi a vietii tale. Si ca nu am sa uit sa traiesc si pentru mine. Cu altii, pentru altii, pentru toate acele nopti lungi pline de povesti, pentru acele versuri scrise cu markerul pe geamurile balconului tau, pentru acele picturi pe pereti in care ai simtit, pentru acele apusuri si statui cu care vorbeam adesea. Pentru oamenii pe care i-am iubit impreuna si mai ales pentru toti acei pe care ii voi iubi, intrebandu-ma oare ce ai zice tu despre ei?