Nu pot

Sa-mi iau "La revedere" si sa ma obisnuiesc cu gandul ca n-am sa te mai vad niciodata in lumea asta si sa astept o viata de dincolo, in care nu cred pana la capat, ca sa te aud din nou.

Nu pot sa accept "nu se mai poate face nimic". E ca si cum un om mai are un singur lucru, speranta, si cineva vine si ii spune ca nu ii foloseste la nimic si i-o ia si pe aia. Tot incerc de ieri, de cand a sunat telefonul, sa-mi zic: "nu mai e nici o speranţă, nu se mai poate face nimic, trebuie sa ma pregatesc, sa ma obisnuiesc cu ideea". Si nu pot. Mi-am sunat prieteni vechi fara sa le spun ce ma doare de fapt doar-doar gasesc in mine forta aia de a nu ma durea. Nu mi-a iesit. Cu acei prea putini oameni care stiu nu pot sa vorbesc. Oricat de mult as tine la ei. Sunt ilogica si am sentimente in contradictoriu fata de ei, imi vine sa tip, sa urlu ca nu inteleg. Desi stiu ca si pe ei ii doare la fel de mult sau chiar mai rau.

Nu pot sa percep asta. Nu ma pot obisnui nici macar cu gandul ca intr-o zi o sa imi sune telefonul si cineva o sa imi spuna: "Gelu a murit". Si ca din momentul acela el nu va mai fi acolo, nu voi mai avea cui sa ii spun cand ma indragostesc sau cand ma doare sau ca soarele apune azi frumos. Sau ca e Paste sau Craciun si ca dau o fuga pana la el sa ne spunem ceva frumos si apoi plec catre viata mea obisnuita.

Moartea face parte din viata, stiu. Insa inca o data ma intreb de ce aia buni? De ce un om care a facut atat de mult bine si mai avea atat de mult de oferit in viata asta trebuie sa se pregateasca sa plece dincolo? Si cum te pregatesti pentru asta? Cum se pregateste el? Stand asa intins in pat si gandindu-se ca intr-o zi nu se va mai ridica de acolo? Ca zilele lui sunt numarate si nu vrea sa mai faca nimic cu ele?
Cum ne pregatim noi? Cum ma pregatesc eu pentru asta? Imi repet ca va muri si cand va muri cu adevarat o sa ma simt usurata? Ignor faptul ca imi sare inima cand suna telefonul de frica sa nu fie cineva sa-mi dea vestea? Ma sprijin si ma enervez pe oameni care nu au nici o vina crezand ca asa voi scapa de furia care ma cuprinde? Cum?

Ma gandesc ce ar face el sau ce ar spune daca ar putea vorbi. Ma gandesc ca ar spune bancuri despre asta, daca nu ar fi atat de obosit. Dar vazandu-l cum, pe zi ce trece, se descurajeaza, ma gandesc ca nici macar bancurile nu i-ar mai fi la indemana.

Si-mi aduc aminte de versurile lui Blaga.

„Doamne, Doamne,

mult zic Doamne,

Dumnezeu pare că doarme

Cu capul pe-o mănăstire

Şi de nimeni n-are ştire.”

Te iubesc Gelu, si ma bucur ca pot sa iti zic asta cat mai esti printre noi