cum faci sa astepti fara sa astepti?

Ma intreba Andra cum faci sa astepti fara sa astepti?
De fapt cred ca asta e intrebarea la care incerc si eu sa raspund de ceva timp, fara sa o fi formulat in mintea mea.
Obisnuiesc sa-mi controlez adesea gandurile, asta pentru ca am un prost obicei de a compune povesti in capul meu, care nu se vor potrivi niciodata cu realitatea. E un lucru pe care incerc din tot sufletul sa-l schimb la mine, aceasta boala numita scenarita care nu are cum sa aduca ceva bun. Realitatea e surprinzatoare si de multe ori te surprinde frumos, daca iti aduci aminte sa te bucuri de asta. Si daca o lasi sa te surprinda.
Mi-am adus aminte de curand ca stiu sa rad si am regasit un filmulet vechi de vreo 9 ani in care rad diferit. Rad din tot sufletul, rad penibil si din tot sufletul si mi-a fost dor de mine atunci. As vrea s-o regasesc pe Monica de atunci cu rasul acela necontrolat, cu fericirea aceea pe care nu stiu de unde o aveam, cu o pofta de viata incredibila, fara urma de resemnare, cu esecuri asumate si o putere de daruire pe care nu o mai am.

Am tot vorbit anul acesta cu oamenii din jurul meu despre bagaje emotionale, asta pentru ca, probabil, am ajuns cu totii la o varsta in care nu le mai putem nega. Am iubit mereu oamenii. Am strans mereu oameni in jurul meu. Am daruit, am primit la schimb momente frumoase. Am crezut in ei, unii au crezut in mine. Nu a fost niciodata echivalent, pentru ca nu este totul o ecuatie matematica. Unii oameni au disparut din viata mea, dar vor ramane mereu in sufletul meu. Din viata unora am disparut eu si-mi place sa cred ca, uneori, isi mai aduc aminte de mine. De mine razand din tot sufletul.
L-am iubit pe el. Atat de mult, incat nu imi pasa de nici o conventie sociala, de nimic si de nimeni. De ce-mi spuneau cei din jur, de faptul ca nu ma iubea la fel. De multe ori nu mi-a pasat nici macar de faptul ca ma transforma in presul acela de la intrare sau in refugiul din mijlocul haosului. Nu mi-a pasat de toate acelea pentru ca il iubeam si el stia asta si oferea, periodic, motive pentru care sa merg mai departe. Pentru ca, orice s-ar fi intamplat, el era acolo, undeva, la fel cum eu eram acolo pentru el. Da, am trait acea iubire bolnavicioasa care nu avea cum sa aduca ceva bun.
Si nu-mi pare rau nici o clipa. Nu ai cum sa regreti cele mai frumoase sentimente pe care cineva le-a adus in viata ta, chiar daca, intr-un fel, ele te vor marca mereu, Cu toate durerile ei, iubirea aceea mi-a adus cele mai frumoase amintiri, iubirea aceea m-a crescut, m-a invatat sa devin omul care sunt acum.
Voi, cei ce ma cunoasteti in afara randurilor de aici, stiti ca sunt diferita. Ca imi place sa traiesc, sa fiu inconjurata de oameni, sa glumesc mult, sa dansez. Ca sunt plina de viata. Ca sunt o persoana pozitiva sau cel putin incerc. Ca iubesc lucrurile frumoase, oamenii destepti, oamenii sensibili, oamenii plini de viata (interioara sau nu). Ca iubesc libertatea.
Aici scriu. Scriu ca sa imi exorcizez acei demoni care uneori nu ma lasa sa zambesc sau sa dorm, sa-mi alung acele vise care se repeta si care sunt scenariile pe care mi le refuz. Nu stiu nici macar daca am inceput sa scriu din nou pentru ca am inceput sa simt din nou sau am inceput sa simt pentru ca am inceput sa scriu. Stiu sigur ca exista o legatura stransa intre cele doua.
Si mai stiu ca trecutul o sa faca parte, mereu, in ciuda oricarei ratiuni, din prezentul meu si al celor din jur. Dar mai stiu si ca am invatat, in sfarsit, sa ma raportez la el ca la un drum pe care trebuia sa il parcurg. Si ca vreau sa-mi traiesc prezentul si ca nu vreau sa-mi fac planuri de viitor. Pentru ca vreau sa las viata sa ma surprinda, asa cum a facut-o de fiecare data, si sa ma bucur de toate aceste momente frumoase. De toti acesti oameni incredibili pe care ii cunosc.
Si cel mai mult imi doresc ca oamenii acestia sa nu se sperie de incarcatura emotionala cu care eu vin si sa nu ma judece. Sa inteleaga. Sa ma incurajeze. Nu vreau nimic altceva la schimb. Vreau sa ma lasati sa simt, pentru ca o fac, in sfarsit, sincer.
Cred ca acesta este modul meu de a astepta fara sa astept. Incercarea haotica de a ma bucura. Zilele in care nu ma mai controlez si incerc, de fapt, sa-mi accept starile asa cum sunt ele. Uneori de tristete, alteori de bucurie, trecerea asta subita de la o stare la alta, dezamagirile si bucuriile, emotiile sau resemnarile.
Nu poti fugi la infinit de cine esti tu cu adevarat, ocupandu-ti mintea cu cotidianul sau blocandu-ti sentimentele intr-un punct de unde stii ca nu ai cum sa iesi. Trebuie sa lasi fiecare lucru nou din viata ta sa treaca prin mintea si sufletul tau.
Multumesc Andrutz, pentru ca ma ajuti sa-mi dau seama!