Singur si liber

Sunt multe de zis despre zilele care au trecut si prea multe emotii de povestit.
Am inceput cu unele pozitive, cu oameni dragi si foc de tabara, izopren si gratar, un nuc mare si batran si multe stele intr-un loc in care pe cer se vad stelele.
Am continuat cu un sentiment de stabilitate langa acelasi om care mi le ofera mereu si am sfarsit cu dezamagire, frustrare, neputinta, porniri negativiste si bocete neintelese.
Am sa le dezvolt poate pe fiecare la rand... cel putin pe primele, pozitive, cu siguranta o voi face azi, dar mai pe seara...
Ce am invatat din asta? Ca locul meu nu e aici, nici acolo de unde am plecat. Ca drumul meu e greu de inteles si nu pot cere nimanui sa o faca si ca nici macar oamenii foarte apropiati de la care ai asteptari nu pot sa vada unele lucruri. Ca oamenii sunt prea egoisti sa vada in jur si ca listele de prioritati sunt diferite si nu le pot eu organiza, nici nu ar fi drept.
Stiu ca vreau si trebuie sa plec cat mai repede din Bucuresti. Pe visul meu scrie Sibiu, dar daca nu va fi sa fie, nu va scrie in nici un caz Tulcea. Locul meu nu e acolo si daca a fost vreodata a fost pentru ca nu imi doream alternative.
Iar daca nu voi reusi sa plec in cel mai scurt timp posibil (si imi doresc asta din ce in ce mai mult - nu am glumit nici o clipa cand am spus ca as pleca maine) va trebui sa gasesc aici un motiv care sa ma tina. Un alt loc de munca care sa ma solicite si sa ma entuziasmeze foarte tare, un alt grup de prieteni care sa egaleze ce am acolo (de parca ar fi asta posibil, but... never say never), un idiot care sa ma tina pe jar, sa-mi puna viata in pionieze si sa ma indragostesc iremediabil (nici asta nu il vad posibil).
Am nevoie de asta. Sunt singurele metode de supravietuire, fara sa ajung in pragul disperarii, sa iau decizii pripite sau sa il contrazic pe "Cel care are intotdeauna dreptate" cand zice ca in ziua de azi nimeni nu mai ia sinuciderea in serios.
Trebuie, se poate. Nu mai pot continua la nesfarsit cu gandul acolo, sa astept sa treaca zilele saptamanii ca sa vina weekendul si sa fug de aici, sa fug de mine si de zilele ce se scurg asa, fara nici un rost, doar pentru ca trebuie sa treaca pana la urmatoarea plecare de aici.
Ma simt singura si neajutorata. Si stiu ca nu am de unde sa gasesc sprijinul de care am nevoie acum. Stiu ca tot singura va trebui sa o scot la capat.
Ma intreb intreb de ce sentimentul de libertate atat de mult dorit trebuie sa fie de aceeasi parte a ecuatiei cu singuratatea?
Cica ai grija ce iti doresti. Mi-am dorit sa fiu singura si libera. Uite ca sunt. Pacat ca asta nu ma face in nici un fel fericita...