Pur si simplu nu gasesc iesirea

Crezi ca eu nu as fi vrut sa fie diferit?
Crezi ca eu nu mi-as dori sa pot zambi tot timpul in mod natural?
Crezi ca nu as vrea sa sar in sus de fericire, sa alerg in fiecare zi si sa dansez pe strazi? Sa zambesc din suflet si nu din minte, sa alung urma de tristete din sufletul meu pentru una de bucurie?
Mi-as dori macar sa pot alunga urma de speranta si sa pot lovi realitatea cu toate ale ei. Stiu ca nu mai exista sansa noastra, s-a pierdut undeva pe drum. Dar pur si simplu nu pot alunga din minte acea farama. Acel gand. Ca undeva, candva, va fi timp pentru noi.
Degeaba imi desenez, degeaba imi repet, degeaba iti cer sa imi repeti, incerc sa-mi impun si totusi nu reusesc. Nu pot sa opresc porniri marunte.
Sperante desarte (vai ce patetic suna asta cu sperante desarte).

Uneori merg pe strada si te caut in toti oamenii pe care ii privesc. Alteori, cand ajung acasa, ma astept sa te gasesc acolo asteptandu-ma si simt o mare dezamagire cand imi dau seama ca e imposibil.
Cand nu stiu ce faci sau unde esti, nu-mi pot opri gandul ca ai putea fi in drum spre mine. Sau ca te gandesti la mine.
Stiu ca si tie ti-e greu. Stiu ca te doare si asta nu ma face mai fericita.
Stiu ca n-ar trebui sa fac asta. Stiu ca toate aceste ganduri trebuie alungate.
Pur si simplu nu gasesc iesirea.