Cam asa arata o zi/seara aproape perfecta.
Se iau o mana de oameni cu suflete mari si priviri sincere, cu maini calde si zambete mari. Cu inima deschisa si bratele la fel.
Se fuge departe de civilizatie, departe de orice zgomot.
Ciudat, poti sta intins in iarba si se aude linsitea. Ma asezasem sub celebrul nuc batran (ala mare de tot de se intinde pana la baba :D). In jur nu vedeam decat firele de iarba si auzeam doar cate o gaza sau cate o albina zumzaind. Si pasii Iuliei. O frumusete de aia pura... lucrurile simple. Uitasem cum e sentimentul de a auzi... linistea.
Se face un foc de tabara, se intinde un izopren, se zambeste si nu se asculta muzica, se aud lemnele cum pocnesc in foc.
E frumos intr-un astfel de moment frumos prin lucrurile ce compun peisajul sa ai oameni dragi langa tine. Sa fie cineva care iti aduce o geaca, cineva care sa iti dea haine de schimb, cineva care sa iti incalzeasca picioarele, cineva care sa te ia in brate si sa iti zica ca totul va fi bine, cineva sa te stranga tare tare la piept si sa te simti in siguranta, cineva sa zambeasca protector, cineva sa te tina de mana cand simti ca ai nevoie de asta.
Va iubesc mult de tot si chiar daca ma amenintati ca imi inchideti telefonul daca mai multumesc mult, eu tot am sa o fac: pentru tot ce aduceti frumos in viata mea. Singurele lucruri, deocamdata. Nu stiu cum ar fi viata mea fara voi acolo, undeva...
Am zis aproape perfecta... de ce? din cauza unei urari a unui om din cei de acolo... sa fii iubita de cine vrei tu... eu am zis ca ar fi bine sa fiu iubita de cine e mai bine pentru mine... dar nu. Oamenii care ma iubesc imi ureaza sa fiu iubita de cine vreau... hm... si asa s-a nascut cuvantul aproape.
Nevoia de o mana care sa o stranga pe o alta, de sarut de dinainte de somn si de brate care sa te tina in brate in timpul somnului... nevoia de ambele maini.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu