despre luna plina de florii

Sunt o fire destul de romanticoasa din fire, de aceea ma emotioneaza apusurile, rasariturile, luna plina si zambetele sincere.
Dar aceasta luna plina nu ma emotioneaza in nici un fel care sa nasca un zambet. Mai mult de atat, ma doare, ma racaie, e ca un cutit in rana care se invarte, se invarte si nu se mai opreste. Da, vin floriile si nu, nu trebuia sa fie asa.
Da, ma simt mai singura ca oricand inconjurata de oameni. Nu am nevoie de cuvinte de incurajare, mi le soptesc si eu in fiecare moment. Am nevoie de o strangere in brate. Si am nevoie sa ma ghemuiesc sub o plapuma grea si sa temur de frig, sa-mi vina sa plang si sa vii sa ma iei in brate si sa nu ceri nimic in schimb. Sa-mi iei mana in mana ta si sa taci.
Nu vreau sa ma saruti, nu vreau sa tremuri asa cum o fac eu. Vreau doar sa ma strangi in brate si sa pot sa plang, nu pentru tine, nici macar pentru mine. Vreau sa scap de tot ce s-a adunat in sufletul meu ca intr-o cutie cu obiecte nefolositoare. Vreau sa vars ce ati aruncat si n-ati mai avut nevoie si a ramas in sufletul meu pastrat pentru clipa in care va veti intoarce si veti cere inapoi. Si nu te-ai mai intors, si nu se va intoarce nici el, si nici un alt surogat care il caut in oamenii pe care ii intalnesc si care nu esti tu.
Sunt chinuri mai mari decat cele care le simt eu si stiu asta si asa cum alti oameni pot sa traiasca cu ele, asa am sa pot trai si eu cu chinul singuratatii, cu chinul de a simti si nu a primi inapoi cu aceeasi intensitate, cu chinul unor lucruri atat de frumoase care m-a invatat cineva candva ca exista in mine si care n-am sa le pot niciodata darui cu adevarat desi imi doresc asta si stiu ca de asta le am in mine.
Imi zicea Laura candva de mult ca cel care va avea curajul sa ma iubeasca si sa fie langa mine va fi un om foarte norocos. Pentru ca am pastrat atat de multe lucruri de daruit incat el va fi pe deplin fericit, daca nu va fi coplesit. Eu cred ca va fi coplesit din prima zi si in a doua va fugi, fara vreo explicatie.
Am un nod in gat pe care incerc sa-l dau afara si nu pot. E ca si cum voi incepe acum sa plang, dar n-am s-o fac, nu pentru ca sunt puternica, ci pentru ca sunt lasa. Sunt prefacuta si in loc sa ma lovesc de adevar incerc sa-l transform pentru mine. In loc sa intorc spatele sa nu-mi pese si sa incerc sa-mi revin, eu fug dupa franturi pentru ca am nevoie de ele sa supravietuiesc.
Asta e modul meu de a iesi din asta, dar oare chiar ies eu de tot?
Imi aduc aminte de acea noapte (sau dimineata, cine mai stie?). Cand m-am ridicat brusc si am zis ca plec. M-am incaltat si m-am lasat cuprinsa in brate acolo, in fata usii. Nu vroiai sa ma lasi sa plec, iar eu stiam ca trebuie sa fac asta. Daca ramaneam atunci, nu mi-as mai fi revenit niciodata. Si totusi, uneori ma intreb... daca ramaneam... ar mai fi trebuit sa-mi revin din ceva? Mi-ai pus ceva prea greu in spate... ceva ce trebuie sa duc mai departe, si asa cum tu mi-ai aratat lumea in culorile astea, trebuie sa o arat si eu altora. Dar uneori atat e de greu si ma gandesc cum ai facut tu asta cu mine? Cum ai putut sa ma dresezi atat de bine incat sa stiu mereu ca intr-o zi vei pleca? Si mai mult de atat, sa ma pregatesti atat de bine incat in momentul in care chiar ai plecat, sa nu ma doara?

PS. TU din textul de mai sus sunt de fapt mai multe persoane, mai mult sau mai putin importante. Si daca tu m-ai pregatit de faptul ca ai sa pleci si a fost totul linistitor si atat de normal... voi de ce nu ati putut face asta?