Nu, nu ma mut inca

S-au adunat cateva zile de cand nu am mai scris, eu care scriam in fiecare zi. Cateva zile bune - am zis eu ca nu sunt in stare sa scriu cand imi e bine.
Am fost la un pas de a-mi indeplini un vis. Un pas care insa nu am mai putut sa-l fac.
Mi-a venit sa-mi strang latul, sa dau cu pumnii si sa urlu. Dar nu am putut decat sa ma uit ca proasta in monitor dupa ce am inchis telefonul. Am dat drumul la Gilmore Girls (pusesem pe pauza) si simteam cum ma trec caldurile.
Acu m-am calmat. Chiar m-am simtit bine in seara asta.
Un sut in fund, un pas inainte. Stiu macar ce imi doresc.
Am ramas cu ceva din teambuilding: din cele rele ia partea buna.
N-a fost sa fie. Totul se intampla dintr-o cauza si in mod necesar. Nu, Dan?
E cel mai optimist post care am putut sa il scriu la cea mai urata veste primita. A fost o... teapa sa ii zicem! Nu, nu ma mut inca la Sibiu.
Poate vor mai fi si alte ocazii.
Pacat, era un vis frumos cu casa cu curte, cu cainele si pisica neagra cu ochii verzi, cu oameni dragi si lucruri frumoase.
Mai avem de asteptat.

Ea a inchis usa. A durut-o.

Ea avea ochii mari si tristi, genele tremurande si parul mereu in dezordine.
Avea accese de furie. Ii venea sa urle, sa arunce cu obiecte taioase, sa sparga geamuri si sa bata din picioare, desi nu a fost niciodata un copil alintat.
Era visatoare si de multe ori se ascundea de oameni si de agitatie. Ura zgomotul. Ii placeau pamantul si muntele, pesterile si padurea.
Ea avea buzele mici si nu era un om rau. Ea iubea mereu.
Trecea repede dintr-o stare in alta, radea zgomotos si dansa fericita, ii dadeau lacrimile si vroia sa planga de furie si revolta.
Cauta des o mana pe care sa o stranga. Cel mai bine se simtea la caldura emanata de corpul oamenilor dragi.
Ai fi putut spune ca e nebuna. Cu parul nepieptanat, cu rasul zgomotos si isteric uneori, cu accesele de singuratate si depresie.
Ciudat, dar ii placea intre oameni. Ca o pisica de curte care o face pe-a orgolioasa si pleaca cu coada ridicata. Dar care ar sta intre oameni sa fie mangaiata si alintata.

El era nesigur. Avea ochii tristi uneori- asta a legat-o de el.
Era agitat si isi ascundea temerile. Traia mereu inconjurat de oameni. Il pacaleau si ii lasa, nu isi permitea sa ii piarda.
Era naiv. De asta l-a placut de la inceput.
Visa mult la lucruri frumoase. Lucruri comune si simple pe care si le doresc toti dar le e frica sa le strige in gura mare. Sa nu aduca ghinion si sa nu le indeparteze.
Nu era frumos, dar pentru ea era cel mai frumos din lume atunci. Avea maini calde.
Se schimba brusc si nu stia niciodata la ce sa se astepte din partea lui.
Era rece si distant desi o durea asta.
Era un simplu om, deci ii era frica.
Dar nu i-a fost niciodata frica de penibil. Ei ii era frica de asta in fiecare zi.

El zambea mai des in ultimul timp. Ea a inchis usa. A durut-o.

Pur si simplu nu gasesc iesirea

Crezi ca eu nu as fi vrut sa fie diferit?
Crezi ca eu nu mi-as dori sa pot zambi tot timpul in mod natural?
Crezi ca nu as vrea sa sar in sus de fericire, sa alerg in fiecare zi si sa dansez pe strazi? Sa zambesc din suflet si nu din minte, sa alung urma de tristete din sufletul meu pentru una de bucurie?
Mi-as dori macar sa pot alunga urma de speranta si sa pot lovi realitatea cu toate ale ei. Stiu ca nu mai exista sansa noastra, s-a pierdut undeva pe drum. Dar pur si simplu nu pot alunga din minte acea farama. Acel gand. Ca undeva, candva, va fi timp pentru noi.
Degeaba imi desenez, degeaba imi repet, degeaba iti cer sa imi repeti, incerc sa-mi impun si totusi nu reusesc. Nu pot sa opresc porniri marunte.
Sperante desarte (vai ce patetic suna asta cu sperante desarte).

Uneori merg pe strada si te caut in toti oamenii pe care ii privesc. Alteori, cand ajung acasa, ma astept sa te gasesc acolo asteptandu-ma si simt o mare dezamagire cand imi dau seama ca e imposibil.
Cand nu stiu ce faci sau unde esti, nu-mi pot opri gandul ca ai putea fi in drum spre mine. Sau ca te gandesti la mine.
Stiu ca si tie ti-e greu. Stiu ca te doare si asta nu ma face mai fericita.
Stiu ca n-ar trebui sa fac asta. Stiu ca toate aceste ganduri trebuie alungate.
Pur si simplu nu gasesc iesirea.

3 carti si-o guma in ghiozdan...

asta am cantat eu azi toata ziua...
Mi-e dor de cei 16 ani. Ciudat... daca as fi stiut atunci cum arata viata mea azi as fi facut lucrurile la fel... poate cu mai mult curaj.
As fi trait la maxim ce am ttrait in felul meu. As fi putut mai mult, dar nu regret nimic din ce am avut.

aproape perfect... sau nevoia de ambele maini

Cam asa arata o zi/seara aproape perfecta.
Se iau o mana de oameni cu suflete mari si priviri sincere, cu maini calde si zambete mari. Cu inima deschisa si bratele la fel.
Se fuge departe de civilizatie, departe de orice zgomot.

Ciudat, poti sta intins in iarba si se aude linsitea. Ma asezasem sub celebrul nuc batran (ala mare de tot de se intinde pana la baba :D). In jur nu vedeam decat firele de iarba si auzeam doar cate o gaza sau cate o albina zumzaind. Si pasii Iuliei. O frumusete de aia pura... lucrurile simple. Uitasem cum e sentimentul de a auzi... linistea.
Se face un foc de tabara, se intinde un izopren, se zambeste si nu se asculta muzica, se aud lemnele cum pocnesc in foc.

E frumos intr-un astfel de moment frumos prin lucrurile ce compun peisajul sa ai oameni dragi langa tine. Sa fie cineva care iti aduce o geaca, cineva care sa iti dea haine de schimb, cineva care sa iti incalzeasca picioarele, cineva care sa te ia in brate si sa iti zica ca totul va fi bine, cineva sa te stranga tare tare la piept si sa te simti in siguranta, cineva sa zambeasca protector, cineva sa te tina de mana cand simti ca ai nevoie de asta.

Va iubesc mult de tot si chiar daca ma amenintati ca imi inchideti telefonul daca mai multumesc mult, eu tot am sa o fac: pentru tot ce aduceti frumos in viata mea. Singurele lucruri, deocamdata. Nu stiu cum ar fi viata mea fara voi acolo, undeva...
Am zis aproape perfecta... de ce? din cauza unei urari a unui om din cei de acolo... sa fii iubita de cine vrei tu... eu am zis ca ar fi bine sa fiu iubita de cine e mai bine pentru mine... dar nu. Oamenii care ma iubesc imi ureaza sa fiu iubita de cine vreau... hm... si asa s-a nascut cuvantul aproape.

Nevoia de o mana care sa o stranga pe o alta, de sarut de dinainte de somn si de brate care sa te tina in brate in timpul somnului... nevoia de ambele maini.

Singur si liber

Sunt multe de zis despre zilele care au trecut si prea multe emotii de povestit.
Am inceput cu unele pozitive, cu oameni dragi si foc de tabara, izopren si gratar, un nuc mare si batran si multe stele intr-un loc in care pe cer se vad stelele.
Am continuat cu un sentiment de stabilitate langa acelasi om care mi le ofera mereu si am sfarsit cu dezamagire, frustrare, neputinta, porniri negativiste si bocete neintelese.
Am sa le dezvolt poate pe fiecare la rand... cel putin pe primele, pozitive, cu siguranta o voi face azi, dar mai pe seara...
Ce am invatat din asta? Ca locul meu nu e aici, nici acolo de unde am plecat. Ca drumul meu e greu de inteles si nu pot cere nimanui sa o faca si ca nici macar oamenii foarte apropiati de la care ai asteptari nu pot sa vada unele lucruri. Ca oamenii sunt prea egoisti sa vada in jur si ca listele de prioritati sunt diferite si nu le pot eu organiza, nici nu ar fi drept.
Stiu ca vreau si trebuie sa plec cat mai repede din Bucuresti. Pe visul meu scrie Sibiu, dar daca nu va fi sa fie, nu va scrie in nici un caz Tulcea. Locul meu nu e acolo si daca a fost vreodata a fost pentru ca nu imi doream alternative.
Iar daca nu voi reusi sa plec in cel mai scurt timp posibil (si imi doresc asta din ce in ce mai mult - nu am glumit nici o clipa cand am spus ca as pleca maine) va trebui sa gasesc aici un motiv care sa ma tina. Un alt loc de munca care sa ma solicite si sa ma entuziasmeze foarte tare, un alt grup de prieteni care sa egaleze ce am acolo (de parca ar fi asta posibil, but... never say never), un idiot care sa ma tina pe jar, sa-mi puna viata in pionieze si sa ma indragostesc iremediabil (nici asta nu il vad posibil).
Am nevoie de asta. Sunt singurele metode de supravietuire, fara sa ajung in pragul disperarii, sa iau decizii pripite sau sa il contrazic pe "Cel care are intotdeauna dreptate" cand zice ca in ziua de azi nimeni nu mai ia sinuciderea in serios.
Trebuie, se poate. Nu mai pot continua la nesfarsit cu gandul acolo, sa astept sa treaca zilele saptamanii ca sa vina weekendul si sa fug de aici, sa fug de mine si de zilele ce se scurg asa, fara nici un rost, doar pentru ca trebuie sa treaca pana la urmatoarea plecare de aici.
Ma simt singura si neajutorata. Si stiu ca nu am de unde sa gasesc sprijinul de care am nevoie acum. Stiu ca tot singura va trebui sa o scot la capat.
Ma intreb intreb de ce sentimentul de libertate atat de mult dorit trebuie sa fie de aceeasi parte a ecuatiei cu singuratatea?
Cica ai grija ce iti doresti. Mi-am dorit sa fiu singura si libera. Uite ca sunt. Pacat ca asta nu ma face in nici un fel fericita...

uneori, noaptea se trezea din vise plangand...

Mereu era asa.
Era emotionata, ii tremurau mainile si avea acea sclipire in ochi pe care doar unii oameni o recunosteau.
Nu mai avea rabdare, stia asta. Timpul nu era de partea lor.
Ii era frica, nu putea gresi. Stia ce trebuie sa se intample, trebuia sa il convinga si pe el ca asa este drept.
Se mai indoia uneori, dar apoi se gandea ca nu e timp de indoieli.
Se uita uneori in oglinda si nu se recunostea. Avea un ras aproape monstruos si cearcane tot mai adanci.
Ii era frica de demonii ce o bantuiau tot mai des. Uneori, noaptea se trezea din vise urate plangand. Se ghemuia si ii era frig, desi nu era o persoana friguroasa.
Se batuse cu ei o vreme, dar acum renuntase. Stia cum i-ar putea invinge, dar ii era frica.
Daca ar putea scapa de frica, nu i-ar mai trebui decat vointa.
Si pe el.

sa invat ceea ce voi deja stiti

Ai sa ma intrebi poate intr-o zi de ce toate acelea. Raspunsul este simplu si nu cred ca o sa am curajul nici macar atunci, in ultimul ceas, sa il dau direct.
Pentru ca te iubeam.

Pentru ca mi-a fost frica sa recunosc si mai bine m-as fi ascuns 3 metri sub pamant decat sa iti zic ca te iubeam. Am preferat sa fac toate sacrificiile care am crezut ca duc spre fericirea ta.
Asa am crezut ca imi arat iubirea. Eram naiva, acum stiu. Atunci credeam ca, daca iubesti pe cineva cu adevarat, renunti la tot ca sa il vezi fericit. M-am lasat calcata in picioare si m-am transformat intr-un om atat de prefacut incat uneori ma uram. Dar imi repetam ca o fac pentru o cauza buna. Te-am mintit si am stiut ca intr-o zi asta o sa se intoarca impotriva mea.
Imi repetam ca nu conteaza fericirea sau bucuriile mele, ci doar fericirea ta. Credeam, naiva fiind, ca voi fi fericita vazandu-te pe tine fericit, nu conta ca alaturi de mereu altcineva sau ca rana mea se adancea in fiecare zi.
Ajunsesem un om mizerabil pana l-am intalnit pe el, care a avut rolul de a-mi deschide mintea.
Nu invatasem atunci si nu stiu nici acum ca dragostea inseamna si egoism. Ca a iubi inseamna si a-ti dori pentru tine si a exprima asta. Nu stiu nici acum sa exprim asta, abia am invatat sa-mi doresc.
De asta. De asta am facut lucrurile atunci asa cum le-am facut. De asta am dat nastere la ... un fel de ura, eu care dau nastere in jurul meu la iubire. Sunt un om la fel de comun ca toti ceilalti, oricat mi-ar placea sa cred uneori ca sunt diferita.

Si da, te-am iubit, dar nu cu acea dragoste unica. Te-am admirat, venerat, uneori, in mintea mea, chiar obsesiv. Ti-am iubit sufletul si sentimentul de libertate care il emanai, te iubeam pentru ca langa tine ma simteam libera si gandul la tine, desi prezent mai tot timpul, nu ma lega in nici un fel.

Te-am iubit de trei ori: intr-o dimineata de primavara, cand incepuse sa se lumineze afara si eu dormeam in cort. Se crapa de ziua si se aseza frigul, tremuram in somn si ma ghemuisem. Ai venit si ai pus un sac de dormit pe mine. Nu am deschis ochii, ar fi putut fi oricine altcineva dar eu am stiut ca ai fost tu. Daca as afla si acum ca a fost altcineva, tot nu as crede ca atunci nu te-am iubit.
Te-am mai iubit intr-o noapte de vara cand ne-am asezat mai departe de focul de tabara si de oamenii din jurul lui, cand era senin si frumos, te durea capul si-ti legasei in jurul tamplei o bandana cu steagul americii. Pusesem intre noi casetofonul cu baterii si ma obligai sa ascult Ada Milea desi atunci nu imi placea. Te-am iubit atunci pentru ca aveai ochii inchisi si nu ma vedeai cum te priveam. Si pentru ca atunci cand am inchis eu ochii tu ai vazut o stea cazatoare (copilaresc si patetic, dar atunci te-am iubit).
Te-am mai iubit intr-o dimineata cand m-am trezit cu mult inaintea ta. Imi luam adio de la tine in sufletul meu si am simtit cat te iubeam. Te-am privit aproape o ora pana sa ma ridic. Atunci am simtit si am invatat ce inseamna durerea.

As vrea sa invat din asta, sa apara din nou cineva in viata mea care sa ma elibereze. De la care sa invat din nou ca nu poti depinde de o singura persoana pentru ca atunci cand va pleca din viata ta nu vei avea nimic.
As vrea sa invat ca iubirea nu inseamna numai sacrificiu, ci inseamna a te bucura de tot ce iti daruieste persoana de langa tine. As vrea sa invat din nou ca a iubi nu inseamna doar bucuria de a darui, ci si fericirea de a primi. Sa-l vad pe cel de langa mine ca face sacrificii pentru mine, sa il vad ca ofera ca sa nu simt ca tot ceea ce daruiesc eu arunc in 4 zari. Nu mai vreau sa invat pe nimeni sa iubeasca pentru ca, mai apoi, o alta sa se bucure de asta.
As vrea atat de mult sa scap de darul asta... sa dau afara si sa nu mai fiu un simplu om... sa invat ceea ce voi deja stiti.

Drumuri

Uneori urmam constient un drum care stim ca este gresit. O idee, un ideal. In fundul sufletului nostru, ca in fundul unui sac plin cu lucruri nefolositoare (sau mai bine as compara cu cutia mea de acasa plina de amintiri - o sa va povestesc intr-o zi despre ea) stim ca drumul pe care am pornit nu e cel adevarat. Nu este cel care ni-l dorim sau pur si simplu simtim ca nu e al nostru.
De ce il urmam? Din diferite motive... si cel mai adevarat e acela ca e mult mai usor decat sa il cautam pe cel real de care ne este frica si care necesita mai multa lupta. Il mai urmam pentru ca e mai lejer, pentru ca vrem sa fim alaturi de o alta persoana pe care o iubim si care il urmeaza. Strabatand un drum care nu e al nostru ne ascundem de noi, ne refuzam ganduri si idealuri, fugim de ceea ce ne-ar face cu adevarat fericiti. Ne cautam micile bucurii care ne ajung pe perioade scurte si totul e o continua lupta care nu ne aduce nici o victorie la final, ci, poate, deznadejde. Renuntare.
Ne sacrificam viata pentru a merge pe drumurile lor crezand ca facem un lucru maret.
Ei bine, nu-l facem. Si daca drumul celui de langa noi nu e drumul nostru, degeaba ne chinuim sa mergem impreuna, cand cel mai bine ar fi sa mearga fiecare pe drumul lui.
O sa imi ziceti ca bat campii, dar pur si simplu eu stiu ca nu sunt pe al meu. Nu stiu care e al meu si mi-e frica sa-l caut pentru ca asta ar insemna sa ma rup de oamenii dragi din viata mea si sufletul meu ar ramane la ei.
Si ce am sa fac pe drumul meu fara suflet?

Vita de Vie, joi, Hala

Mah... nu stiu altii cum sunt.
Nu stiu nici ce faceti voi.
Nu stiu nici ce si cum.
Dar stiu sigur ca eu nu lipsesc de la concertul Vita de Vie de joi din Hala.
Si postul asta nu e nici o incercare de reclama mascata la eveniment.
Pur si simplu ma bucur tare ca merg la un concert Vita de Vie altul decat de ala de prin piete publice cu festivaluri ale berii.
De obicei am bucurii mai mari sau mai mici pentru care stiu ce astept in viitorul apropiat.
Cum bucuria mare pentru care traiesc momentan se cheama Barcelona si se va desfasura peste o luna, saptamana asta bucuria mica se cheama Vita de Vie si e joi.
Sa fac o lista a motivelor pentru care imi place Vita de Vie? N-are sens, le stiti deja si voi :)
Deci, recapitulam: joi, ora 20.00 la Hala (vizavi de statia de metrou Mihai Bravu, printre pompele Rompetrol) e Vita de vie.
Pret intrare: 20 de lei pana la miezul noptii, 30 dupa (ceva cu consumatie inclusa). Aaaaa.... si e si ceva cu motociclisti! :D
Detalii

ferestre

E trist ca uneori viata alege pentru tine si tu pur si simplu nu mai ai nici o replica de dat, nici un zar de aruncat, nici un as din maneca de scos.
Cred in destin, dar nu pana la extrem. Cred ca toate lucrurile se intampla dintr-o cauza si in mod necesar (asa m-a invatat Dan si pe el il cred oricum). Dar cred si ca ai un cuvant de spus, ca poti face alegeri, ca poti sa lupti, ca poti sa meriti.
Dar, uneori, cum e acum, pur si simplu ceva (pe care nu stiu sa-l numesc in nici un fel) alege. Decide. Iar tu ramai mut si nu stii ce sa mai faci, stii ca de fapt nu exista o solutie.
Si ai vrea sa poti, si ai vrea sa te bati, sa te iei la tranta si sa vociferezi, dar nu ai cum. Nimeni nu asculta, nimeni nu te baga in seama.
Ia de aici! Totul se intampla dintr-o cauza si in mod necesar.
Nu mai poti sa speri, nu-ti ramane decat sa te uiti ingrozit in oglinda si sa cauti o cale, o iesire, o poarta.
Nu putem decide noi tot.
Eu nu stiu de ce a fost sa fie asa. Si nici nu inteleg cum ar trebui sa fac sa fie altfel cand nu exista ferestre deschise. Sunt inchise, nu se pot sparge si dincolo de ele sunt doar gratii.
Si oricat ne-am uita impreuna pe geam, o sa vedem lucruri diferite.
Si cea de sus din varf de munte nu e casuta mea.
Dar eu am sa privesc macar pisica.

zambetul curat din coltul inimii si soarele trecand de pleoapele inchise

Cam asa arata o dupa-amiaza aproape perfecta. Zic asta pentru ca mai e loc pana la perfectiune.
Reteta: se ia un om drag, cub de gheata de data aceasta.
Ne intalnim, primesc un imens buchet de narcse albe (peste 100 de narcise, nu cred a a stat nimeni sa le numere la cat de multe sunt). Si asta e doar inceputul. Primesc si cadou, cel mai frumos cadou care mi l-as fi dorit acum, un bloc de desen, cu acuarele si pensule.
Ca sa continui prea frumoasa dupa-amiaza, se merge in parc, o plimbare, multi copii, oameni cu catei, multe zambete inocente. Stat pe banca, povesti amuzante si amintiri frumoase, o umbra de melancolie si povesti despre luna plina si seara de florii. Dor de padure si de cort, amintiri cu foc de tabara.
Urmeaza o plimbare, o vata pe bat, stat in fund pe iarba si glicemie crescuta. Miros de proaspat, vant cu zambete.
Sssssttt.... suna telefonul. inchei povestea unei zile de vineri.
"zambetul curat din coltul inimii si soarele trecand de pleoapele inchise"

Cam asa arata o dupa amiaza comuna ce poate fi transformata mereu in una frumoasa

despre luna plina de florii

Sunt o fire destul de romanticoasa din fire, de aceea ma emotioneaza apusurile, rasariturile, luna plina si zambetele sincere.
Dar aceasta luna plina nu ma emotioneaza in nici un fel care sa nasca un zambet. Mai mult de atat, ma doare, ma racaie, e ca un cutit in rana care se invarte, se invarte si nu se mai opreste. Da, vin floriile si nu, nu trebuia sa fie asa.
Da, ma simt mai singura ca oricand inconjurata de oameni. Nu am nevoie de cuvinte de incurajare, mi le soptesc si eu in fiecare moment. Am nevoie de o strangere in brate. Si am nevoie sa ma ghemuiesc sub o plapuma grea si sa temur de frig, sa-mi vina sa plang si sa vii sa ma iei in brate si sa nu ceri nimic in schimb. Sa-mi iei mana in mana ta si sa taci.
Nu vreau sa ma saruti, nu vreau sa tremuri asa cum o fac eu. Vreau doar sa ma strangi in brate si sa pot sa plang, nu pentru tine, nici macar pentru mine. Vreau sa scap de tot ce s-a adunat in sufletul meu ca intr-o cutie cu obiecte nefolositoare. Vreau sa vars ce ati aruncat si n-ati mai avut nevoie si a ramas in sufletul meu pastrat pentru clipa in care va veti intoarce si veti cere inapoi. Si nu te-ai mai intors, si nu se va intoarce nici el, si nici un alt surogat care il caut in oamenii pe care ii intalnesc si care nu esti tu.
Sunt chinuri mai mari decat cele care le simt eu si stiu asta si asa cum alti oameni pot sa traiasca cu ele, asa am sa pot trai si eu cu chinul singuratatii, cu chinul de a simti si nu a primi inapoi cu aceeasi intensitate, cu chinul unor lucruri atat de frumoase care m-a invatat cineva candva ca exista in mine si care n-am sa le pot niciodata darui cu adevarat desi imi doresc asta si stiu ca de asta le am in mine.
Imi zicea Laura candva de mult ca cel care va avea curajul sa ma iubeasca si sa fie langa mine va fi un om foarte norocos. Pentru ca am pastrat atat de multe lucruri de daruit incat el va fi pe deplin fericit, daca nu va fi coplesit. Eu cred ca va fi coplesit din prima zi si in a doua va fugi, fara vreo explicatie.
Am un nod in gat pe care incerc sa-l dau afara si nu pot. E ca si cum voi incepe acum sa plang, dar n-am s-o fac, nu pentru ca sunt puternica, ci pentru ca sunt lasa. Sunt prefacuta si in loc sa ma lovesc de adevar incerc sa-l transform pentru mine. In loc sa intorc spatele sa nu-mi pese si sa incerc sa-mi revin, eu fug dupa franturi pentru ca am nevoie de ele sa supravietuiesc.
Asta e modul meu de a iesi din asta, dar oare chiar ies eu de tot?
Imi aduc aminte de acea noapte (sau dimineata, cine mai stie?). Cand m-am ridicat brusc si am zis ca plec. M-am incaltat si m-am lasat cuprinsa in brate acolo, in fata usii. Nu vroiai sa ma lasi sa plec, iar eu stiam ca trebuie sa fac asta. Daca ramaneam atunci, nu mi-as mai fi revenit niciodata. Si totusi, uneori ma intreb... daca ramaneam... ar mai fi trebuit sa-mi revin din ceva? Mi-ai pus ceva prea greu in spate... ceva ce trebuie sa duc mai departe, si asa cum tu mi-ai aratat lumea in culorile astea, trebuie sa o arat si eu altora. Dar uneori atat e de greu si ma gandesc cum ai facut tu asta cu mine? Cum ai putut sa ma dresezi atat de bine incat sa stiu mereu ca intr-o zi vei pleca? Si mai mult de atat, sa ma pregatesti atat de bine incat in momentul in care chiar ai plecat, sa nu ma doara?

PS. TU din textul de mai sus sunt de fapt mai multe persoane, mai mult sau mai putin importante. Si daca tu m-ai pregatit de faptul ca ai sa pleci si a fost totul linistitor si atat de normal... voi de ce nu ati putut face asta?

numai eu, eu singura si nici o alta femeie in afara de mine

"
Asta e iubirea pe care i-o propun eu, e cu viata scurta si se cere vijelios implinita, in timp ce a lui nu are sfarsit, ca o floare care nu s-ar mai vesteji...
Daca aflu ca sunt cu adevarat mereu in inima lui, am sa ma linistesc, am sa-l iubesc si eu in felul lui, fara sa-l doresc in fiecare clipa.

... Sa vedem daca atunci, prin regrete tarzii, n-o sa intelegi ca numai eu, eu singura si nici o alta femeie in afara de mine nu te poate iubi asa cum esti, adica cu cea mai adevarata dintre iubiri, cea mai rea pentru mine, fiindca nu ma pot trezi din nici o inselaciune, stiu de ce esti in stare, din nenorocire iubirea mea nu e scaldata in nici o iluzie... Cunosc piatra pretioasa si o deosebesc de cea falsa... E secretul meu... Nu te cunosti tu cum te cunosc eu...
Simt ca traiesc cu tine, tu nu stii asta. Dar ma faci sa platesc prea scump...
"

And... this is the story of my life. Si motivul pentru care m-am indragostit eu acum 8 ani de cartea asta.

Anathema - One Last Goodbye

Vai cum poate fi melodia asta...

Cine n-are o Monica al lui...

Monica mea mi-a pus astazi pe tava, in fata mea, doua probleme. De fapt nici macar nu e vorba de probleme, e o situatie pe care o cunosc si in fata careia ma aflu de ceva timp.
Doar ca ea e pentru mine mereu ca dusul rece. Daca eu ma ascund dupa copac, ea o sa vina sa il taie. Daca ma ascund dupa deget, o sa mi-l mute. Si tot asa.
Si mi-a pus ea doua intrebari care eu am sa le generalizez putin:
1. Cat de mult din ceea ce fac e din bunatate sau altruism si cat de mult e din egoismul ala... uite cat sunt eu de buna si restul nu am fost si uite ca eu merit...?
2. Ce imi aduce mie asta si care e binele meu?

Na Monico... (si acum vorbesc cu mine) - cum te descurci tu cu mintea limpezita in fata acestor doua intrebari a caror raspunsuri pe loc sunt usor de gasit. Dar la o a doua privire...
Recunosc ca nu fac multe lucruri din bunatate si imi astept oarecum rasplata, linistea sa ii zicem acum. Dar oare linistea e tot ce astept? Hm... oarecum ciudat si nu stiu daca vreau sa gasesc raspunsul la intrebarea asta.
Si da... ce am eu de castigat, ce aduce nou in viata mea, cate zambete si cate regrete adun. Habar nu am, desi nu neg ca nu m-am gandit.
E ciudat sa alegi asa pe moment sa pornesti la un drum care nu are intoarcere. Dar pot sa abandonez oricand, stiu asta.
Si trebuie sa stii si tu asta. E doar o incercare. La o abatere, eu n-am sa mai pot sa iert acum.
E melodia aia... tre sa mi-o amintesc... one last chanse before i said goodbye...

Total pe dinafara subiectului, voiam sa precizez cat sunt de mandra de mica mea copila... si de teatrul din viata iei. Te iubesc mult de tot scump copil si tu stii asta >:D< (da cris, stiu ca te enerveaza emoticonurile de mess in scriere pe blog, mereu cand imi vine sa pun cate unu ma gandesc la ce ziceai tu, dar mai scapa).

mincinoaso!

Am avut niste zile tare bune in ultimul timp... vesela si eliberata de prea multe lucruri care se adunasera in viata mea.
Acum ma sperie doar un hop mare... Floriile. Da, da. Acea zi din an.
am scris anul trecut putin despre ce inseamna candva ziua de florii si nu am sa ma repet sper.
Stiu insa ca va fi greu. Mai ales acum.
Nu am sa neg ca mi-e dor.
Neg prea multe lucruri din viata mea ca sa mai neg si asta.
O umbra de depresie? Poate, dar hai sa o alung.
Macar pana duminica.

Labirinturi

Ciudat e ca uneori suntem prea prinsi in ceea ce ni se intampla si nu mai vedem ce se intampla in jur.
Rataciti in propriile labirinturi, cautand o cale de iesire, cu o speranta de a ramane mereu acolo, nu ne gandim ca inafara zidurilor sunt niste oameni. oameni pe care ii tinem in mintea si in sufletul nostru, dar care sunt doar un sprijin. Carora le vorbim despre labirintul nostru, care ne sfatuiesc si sunt alaturi de noi. Dar care au propriile lor labirinturi.
Despre care ar vrea poate sa vorbeasca cu noi, in care am putea foarte bine sa ne ratacim impreuna. Dar pur si simplu suntem prea prinsi in labirintul nostru.
Mi-a placut mereu sa cred despre mine ca am ochii destul de deschisi incat sa vad fiecare om in labirintul lui.
Dar m-am simtit putin egoista. Am fost mult prea prinsa in jocul meu incat i-am folosit pe cei din jur ca puncte de sprijin, uitand intr-o oarecare masura ca au propriile labirinte.
Imi place sa cred ca n-am sa mai ratacesc mult, sau ca e mai putin complicat.
Am descoperit sinceritatea dusa spre extrem. Am descoperit oarecum si rautatea spunerii lucrurilor mult prea direct. Dar am sa descopar si iesirea.
Si am sa deschid ochii spre labirinturile voastre. Mai mult.

Nu am camp de retragere, trebuie abia sa mi-l caut...

Putine schimbari aduce in viata noastra exterioara prezenta unui barbat pe care il iubim, totusi clipele se acopera parca de o pulbere de aur...
Dupa plecarea lui, dupa ce as ramane singura, iluzia s-ar atenua, mi-as regasi viata si gesturile de dinainte de a-l cunoaste, si care sunt reazimul nostru cand ne pierdem libertatea, si dragostea mea mi-ar aduce fericirea comuna tuturor femeilor, care nu pot iubi tot timpul, pentru ca mai au si treaba si le mai apasa si necazurile existentei, suferinta de a nu avea ceea ce ar dori, sau ceea ce vad ca altele au...
Dar eu nu traiesc in nici o iluzie! Dupa plecarea lui mi-e dor de el chiar in clipa despartirii, si mi-e dor si mai tare pe masura ce orele trec. In acest timp stiu pe deplin despre ce este vorba.
Mi-e dor de ochii lui care parca nu ma baga in seama, si de surasul lui care ii inmoaie chipul de adolescent... Sa fii barbat matur si sa-ti fi pastrat si reactiile de adolescent, pe care el nici nu le stie...
Mi-e dor de rasul lui spontan si batjocoritor, prevestitor de reactii necruta
toare, cand ii fuge si sangele din obraji si se face pentru cateva clipe alb la fata... E foarte rau ca stiu despre ce e vorba si ca in caz de nenorocire n-o sa mai am din ce sa-mi revin?
Nu am camp de retragere, trebuie abia sa mi-l caut...

Faptul ca ma simt prea fericita cand e cu mine, si golul pe care mi-l lasa o scurta despartire ma sperie...
e o afectiune intensa si simtita in glas, pe care o au toti cei parasiti, o spaima care i-a cuprins si pe care n-o pot suporta.
In dragoste, o idee este inferioara unui sentiment.

Da, mi-e dor de mare. Si uneori mi-e dor de tine

-Mi-e dor de mare. Imi place la mare ca esti curat tot timpul. Marea te spala.
-Si esti sarat, nu? Te spala si te sareaza.
-Tu ai fost vreodata la mare?
-Nu, da' am visat ca am fost. Intr-o zi mi-a intrat nisip in ochi si am plans toata ziua.
-Si cand ai intrat in apa, ti-a trecut.
-Mda, si am visat o casuta de paie pe plaja, in care o sa stau si iarna, si vara.
-Si mai e cineva in ea?
-Suntem numai noi doi. A, si marea.
-Pai si nu intra apa in casuta cand e furtuna?
-Nu. Cand e furtuna intram noi in apa si ne plimbam prin valuri.

-Te sarut si tremur ca un amarat.
-Buza ta de sus ma ocroteste.
-Mana de pe sanul tau nu pot sa mi-o desprind.
-Sanul meu e fericit, priveste.

In ochii tai rade marea
In ochii tai e ninsoarea
In ochii tai este soare
In ochii tai este zarea

-Nu-i asa c-o sa m-ajuti sa evadez?
-Trupul meu este soseaua ta spre infinit.
-Nu-i asa c-o sa m-ajuti sa mai visez?
-Ochii mei te vor visa la nesfirsit.

In ochii tai sunt si eu
Cu gura si nasul de zmeu
In ochii tai este soapta
Unei nopti calde-ntr-a saptea

-Iarta-ma ca am uitat cum sa iubesc
-Nici uu n-am stiut asta vreodata
-Au facut din mine un soldat care saruta stramb
-In schimb ochii tai sunt fara pata

In ochii tai este vantul
Care ma poarta-n nestire
Catre un loc fara ganduri
Catre orasul iubire
Catre orasul iubire
Catre...

demonii isi cauta suflete mai modeste.

"Ceea ce ne leaga, sau lucrurile de care ne agatam (...) nu ne deosebeste de ceea ce leaga o oaie de alta. In timp ce femeia, de plida, pe care trebuie s-o alegem din societate, n-ar trebui s-o facem ca berbecul dupa miros... Dupa ce trece reproducerea, ne trezim fata in fata doi straini. Ei bine, suntem chiar straini si singura modalitate de a mai imblanzi aceasta descoperire care ne sperie ar fi fi sa recunoastem ca asa ne-am nascut, si ca asta nu e o vina... Atunci ne-am simti mai bine, si abia atunci s-ar naste intre noi iubirea care n-ar lega pe nimeni cu latul... Stii, devotamentul ala!

demonii astia sunt capriciosi. Intr-o zi te parasesc si cauta suflete mai modeste.

... Te iubesc foarte tare, te-am iubit tot timpul, si nu mai pot iubi, de cand te-am cunoscut, pe nimeni. Foarte tare!... Nu-mi scormoni insa trecutul ca sa afli caderile de care sunt vinovata, ramai asa cum te stiu, cu sentimentul tau de singuratate, si nu-mi retrage simpatia ta!

Anumite lucruri nu pot fi spuse decat in anumite clipe, unui anumit om. Dupa aceea, nu se mai stie ce va fi...

Sa iubesti poate sa insemne o dorinta a ta, pentru tine. Dar sa tii la cineva, ei, asta e cu totul altceva."
Din nou... Marele Singuratic

azi - Depresiva si nebuna

Ma uitam azi de dimineata (depresiva si nebuna cum am declarat - ciudata combinatie) cum mai ajunge lumea pe blogul meu, ce cauta si de ce.
Bineinteles ca imi creste inima de mandrie cand gasesc cautari de genu "circulam pe contrasens blog". Na... adica simt ca lumea ma cauta pe mine.
Ce mi s-a parut foarte tare e ca ieri am doua cautari pe "iarta-ma te-am facut sa suferi monica". WTF???
Am dat aceeasi cautare si eu sa vad ce o fi in mintea cuiva de cauta asta pe net. Intr-adevar, apar a treia la cautari dupa "Din dragoste" si o chestie cu felicitari. :))
Dupa mine mai e o fata care vrea sa se impace cu fostul amant si nu stie cum. Fostul amant are 60 de ani, ea 30. Dar e potent - se pare ca n-a gasit altu mai bun.
Deci... va inchipuiti ca aceasta cautare nu se referea la mine. Eu asa imi inchipui, va rog sa faceti la fel.
Fara sa o dau in patetisme ieftine, da, am suferit. Dar niciodata din cauza cuiva. N-am sa dau vina niciodata pe nimeni pentru suferintele mele sau nebuniile sau depresiile. Sunt alegerile mele si mi le asum ca atare.
Da, sunt oameni care se joaca cu mintea si cu sufletul meu. Dar daca o fac, o fac pentru ca eu le-am dat voie. De aceea incerc sa va rog si pe voi, cei ce ma iubiti, sa nu il mai urati pe el sau pe oricare om din trecutul sau prezentul meu pentru ca pe mine ma doare. E alegerea mea si mi-o asum. Nu vreau sa va doriti sa ii faceti rau, nu vreau nici macar eu sa imi doresc sa ii fac rau, desi de multe ori sunt tentata.

de ce totul trebuie trait?

"de ce totul trebuie trait? De ce totul trebuie sa fie consumat? N-ajunge ca suntem siliti sa mancam? Trebuie sa ne mancam si sufletele? Unde scrie asta?
Adica cum, nu putem pastra in sufletul nostru si lucruri netraite? Trebuie neaparat sa inghitim tot ce e pe lume? De ce? Ca sa avem pe urma ce varsa in mormantul in care o sa fim bagati? E o veche intrebare a mea la care raman.
Am iubit o data! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta?
Am vrut o data sa schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie sa o iau de la cap si sa merg pana in panzele albe?

De ce sa vreau sa fie ce n-a putut fi, imi ajunge si cat a fost, chiar daca ce ar fi urmat m-ar fi facut foarte fericita. Nu, imi ajuge fericirea aceea, atat cat a fost.
Nu intelegi? Nu vreau alta."
Marele Singuratic

Nu puteti sa-mi luati credinta in oameni

Oamenii sunt atat de prefacuti si aparentele atat de inselatoare incat, in fiecare zi incep sa ma intreb tot mai mult de ce cred eu in ei. Poate din obisnuinta sau din incapatanare.
Vad clar in fata mea ca nu am dreptate, ca omul in care am crezut este altcineva si refuz sa cred. Cred in ce am stiut eu, in adevarul meu care nu este varianta reala.
Cand imi zicea Sim sa cred in ce vreau eu ii spuneam ca vreau adevarul, nu vreau sa ma mint cu nimic. Na! Ia de aici adevar!!! Cum iti este? Iti place? Nu... eu nu, Batman, Batman cum zice reclama sau Bamse, Bamse, cum spun eu.
Nu, n-are cum sa fie adevarat. Eu vreau sa cred in continuare. Nu puteti sa-mi luati asta cu toate adevarurile voastre. Nu puteti sa-mi luati credinta in oameni.
Tot din aduceri aminte citeamn un mail vechi si dureros in care mi se zicea ca sunt o prefacuta si cat de murdara existenta pot avea , cata micime... pacat de prima mea fatza, sau...da....e doar o fata. Intotdeauna "raul" este fata adevarata.
Da, da. era vorba despre mine. Si am facut pe cineva sa creada asta despre mine, fie ca e adevarat fie ca nu era. Ma gandesc ca acum platesc pentru asta, cum spuneam, cred ca totul se plateste.
Iar daca pentru cele rele iti iei repede rasplata, pentru cele bune e mult mai greu.
Na Monico!!! In ce mai crezi? Crezi tu in oameni? Tu chiar nu vezi ca fiecare joaca un rol? Crezi tu ca poti sa treci dincolo de interfata de administrare (ca la calculatoare) si ajungi acolo unde trebuie? Crezi tu ca citesti repede oamenii si alegi ce e bun in ei? Ete nah! Trezeste-te Monica, lumea nu e asa de simpla! Iar oamenii in care vrei sa crezi nu sunt tocmai cei pe care ii crezi tu!
Iar eu... nu, nu, eu vreau sa cred. Imi zicea Alexei ca am eu un dar de a gasi oameni de calitate si mai mult de atat, calitatea mea este aceea de a-i pastra langa mine cu anii. Asa o fi. Dar cand ma insel? Cand calitatea nu este tocmai calitate?
Atunci ce fac? Cand vreau cu sau fara calitate sa-i pastrez desi stiu ca nu ar avea ce sa caute in peisajul pe care eu mi-l doresc?
Na Monico! Mai crezi in oameni? Nu mai bine te-ai muta tu in casuta aia imaginara de la munte, departe de orice tip de civilizatie? Sa cresti capre, cu cateva gaini si cei doi caini mari si frumosi care sa alerge si pisica neagra care sa doarma cu tine?
Cred in oameni pentru ca azi e 1 aprilie. Si nu e nici o pacaleala in viata mea, azi ii sarbatoresc pe Pompilicesti. Oameni care mi-au facut viata mai frumoasa.
Si pentru ca daca ma insel uneori... e pentru ca am inselat si eu la randul meu pe altii.