Unde cauti tu... ?

Gata, m-am intors in Bucuresti. Si pentru prima data pot spune cu sinceritate ca ma bucur. M-am simtit foarte ciudat la Tulcea, ca si cum locul meu nu mai e acolo, casa unde am crescut nu mai e casa mea, lucrurile din jur nu mai au nimic familiar. Imi lipseste o casa si o familie, dar nu mai e acolo unde stiam eu ca ar trebui sa fie.
Pana si camera mea cu multe nimicuri, cu peretii varuiti aiurea si perdea portocalie de la Bucuresti e mai acasa decat acolo.
Ramasite de amintiri pe ici pe colo, o liniste chiar inspaimantatoare in care ti se face frica sa ramai singur cu gandurile tale.
Ieri insa mi s-a intamplat ceva cu adevarat special. Am fost cu Dani la aeroport la Constanta sa o luam pe mama Anamariei. La intoarcere, l-am rugat pe Dani sa opreasca in Babadag, poate, poate am vreo sansa sa-l gasesc pe Gelu acasa. Nu l-am mai vazut de cel putin doi ani si-mi lipseste mult.
Am urcat cele 3 etaje ale blocului si m-a cuprins emotia uitandu-ma la toate acele picturi facute de Gelu si de copii in bloc. Cetatea Istria, cele doua umbre care se cauta si se gasesc, zidurile... Acele motive pe care mereu le contura Gelu in picturile lui...
Am batut la usa si nu mi-a raspuns nimeni. Exact ca atunci cand eram in liceu si fugeam de fiecare data cand imi era greu la Babadag, asa si acum am apasat totusi pe clanta. Tot ca deobicei, usa nu era incuiata, casa deschisa si Gelu nicaieri. M-am plimbat prin cele doua camere mici si primitoare, am admirat picturile in relief din sufragerie, nimicurile pline de amintiri si am coborat.
Mi-am mai incercat norocul si la Clubul Copiilor, sperand sa mai lucreze acolo cu copii, la pictura. In cercul de pictura era insa un alt profesor, cu o fata neprietenoasa. Nu, Dinu Gherasim nu lucreaza aici (pe Gelu nu l-a chemat Gelu niciodata si totusi toata lumea i-a zis asa). Emotia cea mai puternica m-a cuprins pe hol.
M-am uitat la pictura cu Razelm si mi-am adus aminte cat a suferit Gelu cand a facut-o si cu cata frenezie a lucrat fara intrerupere la ea vreo 60-70 de ore fara odihna, fara mancare, fara oameni... aia era pictura facuta pentru copiii care i-au trecut prin mana si au crescut...
Si... si era acolo. Ea, pictura. ACEA pictura. Facuta si inspirata din mine, pentru noi. Pictura cu ochiul, cu pestera, cu cele doua siluete... Pictura care a insemnat atat de mult. Imi aduceam aminte ca scrie undeva pe ea (n-am mai vazut peretele ala de cel putin 4-5 ani) "Unde cauti tu iubirea, nu stii ca-i aici?" ca un mesaj pentru noi doi. Dar uitasem ca mai scrie ceva. Nu exagerez ce emotii am avut, am inceput sa tremur si daca nu iesea dupa mine proful cel neprietenos cred ca ma bufnea plansul acolo, in holul de la Babadag.
"Adancurile ascund comori nebanuite. Ai nevoie de curaj sa le descoperi si ochii mintii sa le vezi si intelegi." Si nu asta a fost lovitura. Ci data: aprilie 2003. Incredibil cum au trecut 6 ani ca 6 zile, cum nimic din ce credeam nu mai cred, cum sufletul meu e la fel de deschis ca atunci si cum povestile se repeta.
Am amintiri frumoase, dar uneori parca nu mai sunt ale mele. Si uneori parca nu imi mai e bine acolo.
Am facut cu masina as' noapte ture de oras, am scos capul pe geam in ploaie si am urlat cat am putut. Am simtit ca ma descarc. Si ca las in urma.