Iasi...

Nu am mai fost de mult in Iasi sa stau... doar infuga sau in trecere.
In copilarie stateam si cate o saptamana, dar habar nu aveam unde sunt, unde ma duc si pe unde trec. Este incredibil insa cat de acasa ma simt in orasul acesta.
E in aer o atmosfera de casa, de liniste si de simplitate.
Am mers pe strazi aiurea stiind ca am sa ajung acolo unde trebuie, am ratacit cateva cartiere mergand totusi la tinta dupa o orientare cel putin intamplatoare.
Oamenii de aici sunt frumosi. Sunt de fapt cumva mai simpli ci preocupati parca de alte lucruri decat sunt cei din Bucuresti.
E o atmosfera de casa pe care nu sunt sigura ca pot sa o explic.
E Iasi si recunosc strazi si monumente si biserici pe care abia vag mi le aminteam. Am recunoscut strada pe care in '97 mergeam cu parintii sa cautam flori de nunta pentru cand urmau sa cunune. Sunt cel putin 12 ani de atunci si totusi vedeam magazinele in care acum se vinde altceva.
Am recunoscut strada unde am mers o data, de mult, acum si mai multi ani cred, cu cleo si cosmin si unde cosmin si-a cumparat o pizza pe care a pus tot piperul din solnita.
Am tot felul de amintiri marunte si strazile de aici ma duc parca cu multi ani in urma... ma fac sa plang undeva pe interior si nu stiu de ce. Nu am amintiri sau melancolii legate de orasul acesta, frumos de altfel, dar departe de a putea sa zic ca nu am vazut orase mai frumoase, aici, la noi in tara.
Am sa raman acelasi sustinator al Sibiului cu tot ce aduce el.
Dar in Iasi e un aer de acasa... fara sa fie totusi casa mea.

incet incet

Intotdeauna mi-au placut drumurile. Plimbarile. Cu sau fara scop, a evada departe de viata de zi cu zi, cea normala, imi face bine.
Soselele cu ai lor copaci de pe marginea drumului pe care nu odata i-am numarat, garile si trenurile, autogarile, chiar si aeroporturile au ceva special. E adevarat ca oamenii se grabesc mereu, dar si mai frumoase sunt sosirile. Acolo unde cineva te asteapta, cu sau fara hartiuta (am avut norocul si de afise cu "bine ati venit, pleca-u-ati").
Maine plec in Dulcele targ al Iesilor... si la gara va fi cineva cu o hartiuta, adevarat, oficiala de data aceasta.
Am un sentiment placut de plecare si de drum... obositor, cu zile lungi de munca, e adevarat... dar e bine.
Si stii ce?
Nu mai regret nimic!
Si ma vindec incet incet de tine...

... de pe drum

m-ai aruncat intr-o groapa comuna, ca pe orice alt gunoi care a aparut mai mult sau mai putin intamplator in viata ta, fara sa stai sa gandesti sau sa te intrebi daca nu cumva, pe undeva, judecata ta a fost gresita.
Ai tras concluzii pe care ai vrut sa le tragi, fara sa intrebi sau sa vrei sa afli varianta reala.
E usor sa generalizezi, e mai greu sa iei oamenii pe rand. Eu nu cred in kkturile astea, pentru ca refuz sa cred ca n-ai inteles nimic din mine. Prefer sa cred, desi poate e mai dureros asa, ca ai avut nevoie de un motiv. Ai cautat sa ma indepartezi din viata ta, ai avut nevoie de motiv pentru asta si pur si simplu au fost pretexte.
Prefer sa iau durerea asupra mea, nu ma victimizez pentru asta. Prefer sa cred asa si nu-mi scot asta din cap decat sa ma gandesc ca ai dat tot acel timp si tot ce am vorbit si toate lucrurile in care am crezut pentru niste circumstante si niste concluzii trase gresit.
... gandurile astea le aveam vineri, pe autocar... in drum spre constanta.
Acum m-am intors.
Si din Constanta, si la gandurile mele, mai din prezent. Mai calm, mai frumos. Si mi-e pofta de conopida pane! Am zis~

Mamaia mea

Azi dimineata, pe la 5 m-am trezit sa ma intalnesc cu cineva de la mamaia mea de la sat (undeva departe, in Moldova). A mea mamaie (bunica, pentru necunoscatori) este cel mai sfant lucru care il am eu in viata. Stiu ca zicem asta toti despre bunicii nostri, dar a mea e cu adevarat speciala, si n-am sa dau argumente in acest sens, va trebui sa ma credeti pe cuvant.
In fine... mi-a trimis ea ce a avut pe acolo si... un biletel!
Serios. Bunica mea, de 76 de ani (cred) mi-a trimis un biletel. Cred ca l-a pus pe unchimiu sa il scrie, n-am inteles exact dar a fost cel mai emotionant lucru care mi s-a intamplat de mult timp incoace.
Si am sa incerc sa rescriu aici ce continea biletelul, ca sigur am sa ma uit mai des decat pe hartia de matematica scrisa cu un creion vechi, pe care am sa o pastrez, fireste, ca pe un lucru scump.
Monica (titlu, subliniat)
Mamaia tia pus acest mic pachetel carnia este de curcan de anul acesta tu discurcate poti sa di si lui Claudia facum vreitu nu Tan facut nulciuri iti pun 500 mii le sau... (aici nu inteleg)tem pupat mamaia l-am spus Sandu (si inca ceva ce nu inteleg)
Tind sa cred ca totusi l-a scris Sandu, mamaia- desi la varsta ei, scrie ceva mai bine, imi aduc aminte de pe acatistele care le avea pentru biserica. Adevarat ca acolo erau doar nume.
Si acu imi tremura putin mainile cand ma gandesc la ea. E incredibil cum sunt batranii si mai ales ea, care, trecuta prin atatea rele este cel mai oprimist si curajos om pe care-l cunosc. Femeia asta a trecut prin niste pierderi si lupte mult mai grave decat orice tragedie marunta de-a noastra: si-a pierdut sotul, la 3 ani dupa aceea fiica cea mai mica si cea mai iubita, apoi a trecut prin cancer si chimioterapie si n-are nici acum nici o problema in a alerga toata ziua de colo pana colo, in a face 5 km pana in oras si inapoi pe jos la cumparaturi, in a-si vizita rudele si prietenii.
Si daca vreodata imi mai zic sau ma plang ca vreau sa stiu ca exista cel putin un om care ma iubeste mult pe lumea asta, trebui sa-mi amintiti de ea.
Sa-mi iasa alte prostii din cap.

Pishicutza mea...

Cand aveam vreo 4 sau 5 ani vecinii mei de la etajul 1 au facut curatenie generala in apartament, sau renovare cum spuneam noi atunci. Asa ca timp de vreo saptamana toata mobila si lucrurile lor au stat la noi in apartament. Imi aduc aminte ca in dormitorul meu trona un sifoner mare si negru si deasupra multe jucarii.
Asa am descoperit eu o pisicuta mica si neagra. Cam cat pumnul meu de acum, atunci mi se parea mai mare. Nu s-a inteles nimeni cu mine, vecinii mi-au facut-o cadou si asa s-a transformat in jucaria mea favorita.
Nu ma mai desparteam de jucarie, am dormit cu ea ani de zile si noaptea, daca ii dadeam drumul din mana, scanceam dupa ea. Niciodata nu am botezat-o, ii ziceam doar "pishicutza mea".
Imi aduc aminte ca o data, eram la Dorohoi si am pierdut-o dupa soba la mamaia. N-am mai vrut sa dorm pana nu am gasit-o. A fost tragedie.
La un moment dat cred ca m-am gandit ca sunt prea mare ca sa mai dorm cu o jucarie, dar tot favorita a ramas. In anul 1 de facultate am avut-o cu mine la camin, statea pe noptiera. Va inchipuiti cred in ce hal arata.
Nu-mi mai aduc aminte in ce moment m-am hotarat sa o duc inapoi la Tulcea, unde e si acum, in biblioteca dn dormitorul mic.

Aiurea

Eu zic asa:
Haideti sa gresim toti!
Haideti sa facem intr-o zi ceva ce ne dorim, fara sa o gandim prea tare!
Un instinct prostesc poate, dar si o mica iluzie de libertate. Intr-o zi, azi de exemplu (sunt destul de hotarata si mai este si joi pe deasupra) sa lasam toate gandurile si sa actionam haotic, nebunesc, fara sens pentru nimeni.
Nu stiu ce as putea face nebunesc, oricum fac mereu lucruri aiurea, dar am sa gasesc azi ceva ce alta data mi-a fost frica si am sa fac!
Am un sentiment de ala teribil de libertate, nascut de niciunde. Cred ca mi se trage de la tot acest du-te vino din ultimul timp: Sibiu, Sighisoara, Bucuresti, Constanta, Bucuresti, Iasi, Bucuresti. Si cand se repeta de 3 ori Bucuresti, pac! se duce avantul asta al meu libertin.
Dar nu, azi trebuie sa fac ceva nebunesc!
Azi gresesc, azi ies din normalitatea mea, si asa nebuneasca pentru cei din jur.
Zic normalitate si eu am o pereche de chiloti pe blog... halal!
Sa mai zic ca fac jurnalism cultural?
Se duce de rapa cultura cu jurnalisti ca mine!

e prea de tooooooot!!!!!

Deci da. In viata mea se intampla lucruri dubioase. Muuuult prea dubioase.
Dupa ce acum un as si vreo doua luni gaseam in dulapul meu de haine o cravata care nu apartinea nimanui.... in seara asta surpriza!!!!
Dar sa ne reamintim. Am scris chiar si doua posturi despre cravata acum un an: asta si ast'lalt.
In fine istoria nu are un final, am aruncat cravata la un moment dat si am lasat lucrurile asa, nedescoperite.
In seara asta, cautam o agenda prin gentile inca nedesfacute. Si ajung la o geanta foarte veche, pe care n-o folosesc niciodata decat cand ma mut, la carat bagaje. Are fermoarul rupt si e vai de capul ei, deci nu mai e utilizata de multi ani de zile in alt scop decat cel amintit mai sus.
Si caut eu in buzunarele laterale... gasesc o pereche de chiloti barbatesti. La fel, neidentificati. Nu au a cui sa fie, la mine au dormit prea putini baieti/barbati si ei sigur nu si-ar fi lasat chilotii prin gentile mele. Am si locuit cu unii la un moement dat, dar sigur nu le-ar fi venit, fiind si marimea L.
Nu radeti, ca nu e de glumit, desi amuzant. Pot sa ma dau si cu curu de paman ca tot n-o sa ma credeti ca nu stiu cui apartin... si totusi, chiar nu stiu!!!
In cazul in care aveti vreo ipoteza, pun si o poza cu ei:
In cadrul acestei sedinte foto nu a fost ranit nici un animal sau om, dar precizez ca persoana in cauza, care i-a probat, e fata, e slaba si avea proprii chiloti pe ea cand i-a pus pe astia deasupra!

Mai lasa-mi-te-o zi...

Mai ramai putin te rog...



Ai venit.. De ce?
Ai uitat ceva sau poate
Vrei sa-mi spui pentru ce
Ai sa lasi in urma toate
Cate-au fost intre noi
Sa-ncerci sa mai gasesti vreun rost,
Vreun motiv sa amani ce e
De acum definitiv.
Ia un loc, il mai ai
Pan' la miezul noptii este
Timp destul sa mai stai
Poate vrei sa trecem peste
Inhibari si tristeti cu iz de gari
Sau poate-acum vrei sa uiti
Ce putin *ramane* pana pleci la drum...


Mai ramai putin, te rog
Este cea din urma seara
Efemera ca un nor
Vraja n-o lasa sa piara
Lasa-ti parul sa-l alint
Sa-mi insire-n mana salbe
Zbor de vise ce nu mint
In plutiri de aripi albe.
Mai lasa-mi-te-o zi...

Te mai vreau si azi,
Ca o ploaie de lumina,
Peste trup sa-mi cazi
Si-ntr-o liniste deplina
Sa colind ceru-n ochii tai
Si stropi de stea ce vin
Sa *ii* prind, cand vei fi departe
Dorul sa-mi alin.
Sa nu spui nimic
Nu-i nevoie de cuvinte.
Mai adormi un pic
Sa-mi ramai asa in minte.
S-a facut prea tarziu ca sa mai pleci
Si trenul tau a trecut
Neimplinit ramana
Astazi rostul sau

Zambete intr-o zi de miercuri cu o dimineata ciudata

Recunosc sentimentul.
Cand cunosti pe cineva care ti-e drag vrei sa-l faci partas la toate lucrurile frumoase pe care tu le-ai trait. Sa ii arati locurile tale in care candva ai zambit cu un motiv sau altul, sa cunoasca toate acele persoane minunate din viata ta care iti dau energia si speranta in mai bine, sa se bucure si sa sufere alaturi de tine. Crezi ca asa vei fi inteles mai usor.
De asta nu rezistam tentatiei de a face destainuiri. De asta oamenii dragi din viata mea stiu atatea lucruri despre mine, mare parte din trecut. Nu, nu traiesc in trecut asa cum aparent dau impresia.
Mi-e drag de voi. De fiecare om caruia ii zambesc dimineata, de voi cei pe care ii imbratisez cu drag si v-as lua peste tot cu mine, sa nu mai fiti departe niciodata, sa nu-mi mai fie dor de nimeni.
Iar trecutul cu bune si rele m-au invatat sa fiu ceea ce voi astazi inca iubiti la mine, pana nu o sa va razganditi si o sa plecati. Si atunci ma va durea, apoi imi va trece si voi zambi din nou.
Azi zambesc mult, fara un motiv anume si imi vine sa dansez, asa cum de mult n-am simtit.
Am imprumutat ceva din tine.
Ma vindec usor usor si incep sa-mi amintesc de ce aveam eu acel zambet si cum e sa fie liniste. Avem toti suisuri si coborasuri, dar simt ca pot sa urc acum si ca imi doresc asta foarte tare.

Angoasa

si da, vreau, da, sunt aici, si da, am o mana intinsa pentru atunci cand vei sti sa o cauti. E la fel de calda cum a fost si atunci, iar daca prin mintea, sufletul si viata mea a mai trecut altcineva, nu a patat cu nimic. (nu suna foarte bine, stiu. Dar e chiar asa. Locul ala e la fel.)
Incerc sa te opresc din drumul tau, dar n-am sa-ti zic nimic. Noi, femeile, suntem foarte complicate uneori. Niciodata nu vrem ce spunem cu voce tare, iar atunci cand ne facem curajul sa spunem ne sperie sau ii speriem pe cei pe care ii iubim.
Vorbeam azi cu o prietena... e mai usor sa fugi decat sa dai piept cu unele situatii. Mintim si ne mintim in atat de multe cazuri, incat nu mai stim uneori nici macar unde sta adevarul.
Eu, spre deosebire de cei din jur, am pretentia ca nu am ales niciodata calea usoara. Cea mai la indemana. Am pretentia, poate gresita, ca sunt mai mult decat aparentele si ca nu am sa ma inscriu in tipare si am sa cred in lucruri frumoase, oricat de complicate ar fi ele.
Mi-e frica de orizont. Si am nevoie de ajutor, de unde va veni el si asa cum va fi.
Iar pentru tine... imi doresc sa nu gresesti, desi stiu ca o vei face. Eu nu mai fac parte din povestea ta, si cine stie, poate e mai bine asa si poate o complicam prea mult.
Am visat-o aseara pe ea. Si pentru prima data, macar in vis, mi-a placut. N-am sa-mi dau voie sa fac asta.
Mi-e dor. Mi-e frica. Nu regret, nu ma jelesc, nu strig. Disper. Des. Ma revolt. Imi trece. Am porniri. Le opresc. Nu sunt eu. Eu nu m-as fi oprit. E mai bine asa. Cine stie? N-o fac pentru mine. Mi-e usor sa-mi bat joc de mine. De tine n-as putea.

crize

Am sentimentul ala neplacut pe care sunt sigura ca si voi l-ati avut la un moment dat, ca ati vrea sa faceti un rau intentionat cuiva.
Pare foarte ciudat, dar chiar imi doresc in acest moment sa fac un rau cuiva. Un rau ireparabil, sa il vad cum se chinuie si sa stau sa rad, sa ma bucur de raul facut, de chinul altcuiva.
Din pacate tot caut in jur si nu gasesc pe nimeni care sa fie tinta rautatilor mele, desi nu mi-ar pasa cine e persoana in cauza. Am trimis astazi o gramada de mailuri cu un aer rautacios colaboratorilor, desi ei nu sunt de vina. Asa, ca ma enerveaza cei care gresesc adrese sau care nu mi-au raspuns la timp. Dar nu e suficient.
Imi vine sa scot capul pe geam si sa urlu. De la etajul 9, pe un bulevard foarte aglomerat. Nu m-ar auzi nimeni.
M-am intors in Bucuresti, si asta nu e niciodata un semn bun. Pentru putin timp, adevarat, am sa plec iar.
As vrea sa fiu rea. Asa rea cum ma acuza unii oameni, sa fiu prefacuta cu un scop, sa vreau sa obtin lucruri, sa zambesc frumos si sa injunghii pe la spate asa, cum, de 2 ori in viata asta am fost acuzata.
S-ar putea asta sa fie motivul nervozitatii mele, faptul ca inca o data cineva a crezut asta. Si a gresit. Mi-ar fi placut sa fie real, sa fie un joc gandit diabolic de mine. Acum as fi ras si m-as fi bucurat ca mi-a reusit. Nu as fi plans pentru altii inutil.
Ma enerveaza ca toata lumea are asteptari de la mine. Monica trebuie sa fie buna si intelegatoare. Sa zambeasca si sa faca glume. Sa dea sfaturi si sa fie prietenoasa.
Si daca nu vreau?
Cine o sa stea sa planga dupa mine, cine o sa se intrebe de ce mi-am schimbat comportamentul si cine va vrea sa stea in picioare langa mine, asa rea si diabolica, cu tendinte de a face rau?

youre demons hunting me

Sighisoara e frumoasa, mai ales dupa ploaie...
Cladirile capata o culoare frumoasa si-ti dau o senzatie placuta de liniste si impacare cu toti demonii care te bantuie.
Iar oamenii sunt frumosi. Ieri, la magazin, am intalnit o casiera foarte draguta care m-a ajutat sa-mi pun toate cumparaturile in punga si sa-mi scot banii doar pentru ca aveam o mana ocupata, vorbeam la telefon. Apoi, desi era coada, a venit sa-mi deschida usa, din acelasi motvi. La Bucuresti probabil as fi auzit niste comentarii de alea de genu "Nu mai sta la telefon si pune alea mai repede!"
Oamenii care i-am cunoscut la festival sunt foarte frumosi, si tind sa cred ca nu sunt asa doar din motivul ca asta le este meseria.
Am fost la Palatul Copiilor si-am reintalnit-o pe d-na Geni, asa cum mi-o aminteam din taberele adolescentei, cu povesti in care o data eram si eu personaj, cu locuri si oameni alaturi de care am trait cele mai frumoase momente din liceu si de dupa.
Se pare ca anul viitor organizam din nou Sulina. De data aceasta o sa ajung si poate ca asa si trebuie: cu acest scop sa ma aflu acolo, cu acesti oameni.
Anul acesta era ceva gresit, as fi tradat un vis si o amintire. Sulina Mea, cu scopul nostru, cu amintirile Noastre, sau ce a mai ramas din ele.
Am ras ieri asa cum n-am mai ras de mult. Am gasit o gluma in orice, de la glume cu Maia (nu stiu nici acum bancul) la povesti cu fantome.
E un optimism in aer.
Am revazut Constantin si Elena, un film despre care am vorbit tuturor si la care nu ma satur sa ma uit, m-as uita oricand si tot nu m-as satura. Iti da un sentiment foarte frumos de copilarie si bunici, de viata simpla de la tara, acolo, in Moldova... unde oamenii sunt mai simpli si mai frumosi, unde lumea lor e cu ani in urma si totul este parca simplu.
Cand am sa ajung la Bucuresti am sa imi organizez mai bine timpul. Am multe de facut si nu-mi mai permit sa-mi plang de mila nici sa visez cu ochii pe pereti. Si daca va fi sa fac liste, am sa le fac. Si daca va trebui sa nu ma placa oamenii, sa nu ma placa. Am cunoscut zilele astea oameni exceptionali. Si stiu ca pot sa fiu ca ei. Sa stiu de ce si ce las in urma.
Corpul meu se revolta tot mai des si stiu ca n-am sa traiesc o eternitate. Iar atunci cand nu voi mai fi, cineva undeva o sa stie ca am trecut pe aici.

...

- Pot sa te omor?
- De ce?
- De draga!

tentatii

Ia-ma de mana si taci, n-am sa te intreb nimic si nu ma intreba nimic.
Nu vreau sa ne vorbim, ce rost mai are, vreau doar sa stiu ca si tu stii si-as mai vrea sa uit.
A trecut prea mult timp, nu te mai cunosc si nici nu cred ca mai imi doresc asta.
Nu-mi judeca reactiile si nu incerca sa-mi gasesti defecte. Sunt tot aceeasi, desi poate schimbata. Simt si gandesc la fel, chiar daca ai vrea sa ma urasti, sa-ti demonstrezi tie ca nu ai gresit.
Cauta-mi toate defectele, aduna-le la tine acolo intr-o cutie si lipeste-o. Daca te minti nu inseamna ca o sa-ti fie bine.
Iar daca fugi de tine, n-ai sa ajungi nicaieri. Gandeste. Decide.
Fugi de tentatii. Dar incet, sa te poata prinde.

cine e floricica - monica de la 7 seri?

Am avut de dimineata un soc.
M-am uitat pe trafic.ro sa vad de ce mai intra lumea pe blogul meu, ce mai cauta. Pe langa celebrele si eternele cautari legate de dezamagire, iubire, ura si Sulina care vad ca tot duc spre blogul meu si cu care m-am obisnuit, am gasit o chestie foarte tare.
Luni, 2 cautari dupa aceleasi cuvinte cheie: cine e floricica - monica de la 7 seri?
WTF???
cine e floricica? hm... am o floricica la propriu in viata mea, adevarat, mai rad si eu ca sunt ca o floricica cand ma alint, dar...
Si apoi... nu mai lucrez la sapte seri si am fost, intr-adevar singura Monica de la Sapte Seri. Bine, in primele mele luni de munca mai era una, dar lucra pentru Eventim... Daca as mai lucra acolo m-as isteriza si as zice ca 7 seri se scrie cu litere.
Nebanuite sunt caile Domnului...

sau furie?

Aici oamenii sunt mai curati. Mai simpli si nu stiu de ce si eu aici ma simt mai frumoasa. Ma simt mai bine si mai linistita si oamenii ma iubesc mai usor pentru asta. Simt ca nu trebuie sa fac nici un efort in acest sens, sa privesc si sa zambesc, sa ma bucur ca traiesc... si gata!
Aici oamenii par a nu fi asa de complicati. Sunt mai sinceri.
Dar aici e doar uneori, iar acolo e mult.
Incerc incet incet sa ma cunosc. Nu pot sa o fac dintr-o data, stiu ca acolo e intuneric. Imi stiu defectele si complexele, nu am curaj sa fac ceva ce ar putea sa-mi schimbe viata.
Traiesc intr-o frica amestecata de regrete si pierderi. Am zis ca pur si simplu nu-mi permit sa pierd oameni din viata mea, am pierdut deja multi pe care ii iubeam...
Astept si as vrea sa am curaj...
As vrea sa pot sa strig ce ma doare.
Dar totusi imi pare ca sunt mai senina... o fi de la aer sau de la acest oras...
Maine plec la Sighisoara... incepe nebunia.
Nu prea am mai scris... caci nu stiu nici macar ce pot sa recunosc sau ce nu din ceea ce simt. Nici macar ce simt nu stiu exact.
Simt furie si neputinta. Uneori disperare si alteori liniste. Sunt senina, dar ma intreb daca nu cumva e vorba doar de resemnare.
Sunteti toti cu ochii pe mine si imi promit ca n-am sa va dezamagesc, nu am sa cad acolo de unde cu greu as putea sa ma mai ridic. Dar apoi ma intreb din nou cat am sa pot face pentru voi si cat pentru mine.
Acum as putea sa zic da, ati avut dreptate si unii din voi o sa bateti din palme. Dar nu cred asta, n-as face-o pentru mine.
Inca mai cred in oameni si in ceea ce am ales eu sa vad in ei, chiar daca uneori adevarul este departe, mult prea dreptate sa ajung eu la el.
Ma simt ca un copil de 14 ani ce cauta semne disperate in speranta ca le voi gasi...

acum

... am obosit sa ma lupt cu mine si am sa zic pauza.
Am obosit sa strig si nimeni sa n-auda.
Simt ca vreau sa scriu un post depresiv, dar imi refuz lucrurile astea, nu sunt aici, sunt in urma.
Am doar 24 de ani (bine, si un pic)si am lasat in urma multe lucruri grele, multe lacrimi nevarsate atunci cand trebuia si asta din cauza unui caracter pe care mi l-am format in tot felul de circumstante. Am fost mereu cea puternica, care trebuia sa fie tare pentru altii si asta m-a facut sa fiu uneori din piatra fata de mine.
Am nevoie de protectie si de siguranta, am nevoie sa mi se zica ca tot ceea ce cred si ce simt eu nu e gresit. Nu mai am nevoie de certuri, de dezamagiri, de cuvinte urate sau vorbe aruncate aiurea. Pentru ca nu mai pot.
Nu stiu daca e punctul acela, zero cum l-ar numi unii. Stiu ca peste 5 ani voi fi poate la fel.
Am inchis usi si am lasat urme. Unii au inteles mai mult, altii mai putin, altii deloc. Nu acuz pe nici un om din viata mea pentru asta. Iar daca un om a existat candva in trecutul meu si acum nu mai este aici, e pentru ca poate nici nu trebuia sa fie. Cine a vut de inteles, a inteles. Cine a invatat sa simta, a simtit. Cine a tras concluzii gresite, le-a tras pentru ca nu a crezut suficient in mine. In ceea ce simt, ce gandesc, in modul in care vad lumea si oamenii.
Ii iubesc pe toti intr-un fel sau altul, prezenti sau nu ei tot vor exista in sufletul meu chiar daca eu sau ei sau pur si simplu viata a ales altceva. Daca m-au alungat din viata lor asta nu inseamna ca eu am disparut. Sunt ani de cand nu mai exist pentru unii, dar prezenta mea imi place sa cred ca e acolo.
Ca ma ratacesc in ganduri, ca nu mi-am batut gura degeaba, ca nu am investit fara nici un sens si ca ceva, oricat de mic, si-a gasit locul in sufletul lor.
Am obosit si corpul meu o simte, mintea mea stia de mult ca asta se va intampla.
Imi place sa cred ca zambesti cand iti aduci aminte ca am existat.

...

Ai revazut-o dupa 10 ani, nu te asteptai sa fie atat de frumoasa.
Ochii ii sunt la fel de mari, mainile mai mici, e poate mai slaba si mai trasa la fata. Silueta ei aluneca printre oameni si toti barbatii din salon o privesc.
Ti se pare mai inalta, poate o fi de la tocuri, sau poate acum o privesti tu de jos. Poarta o rochie lunga, verde, ce-i scoate parul si ochii in evidenta. Stie ca e privita si paseste nepasatoare printre oameni, saluta in dreapta si in stanga.
Nu te uiti spre ea, ti-e frica, te uiti in jur si-i vezi pe toti ca o privesc. E cea mai frumoasa femeie din sala si tu ai gonit-o din viata ta.
Stii ca pe tine te-a iubit, dar stii ca nu mai e a ta. Ai vrea sa o saluti macar, sa o privesti dar stii ca ai fi pierdut dupa asta.
Tu ai gonit-o si o stiti amandoi, o stiu si cei din jur, te-ai mandri cu asta, dar tocmai asta nu-ti da dreptul acum.

... in noapte... in goana

As vrea sa gonim spre un punct necunoscut noua.
Sa conduci si sa stau in dreapta. Sa-mi fie frig.
Sa-mi fie frica, sa gonesti cu viteza, habar n-am unde si de ce. Ma ghemuiesc in scaun si nu zic nimic, habar nu am nici macar ce masina ai si nici nu-mi pasa, mi-ar placea sa fie o dacie sau o masina veche care sa mearga greu si sa aud vajaitul de afara.
Nu vorbim nici unul, urla in boxe o muzica pe care eu nu o inteleg, dar nu-mi pasa. Ma uit pe geam des, nu pot sa te privesc. Nici nu ma vezi, imi auzi doar respiratia, stii ca mi-e frica si stii ca vreau sa apesi accelertia.
N-avem ce sa ne mai spunem. Nu te mai iubesc, probabil ca nici tu. Si daca ne-am mai iubi, oricum n-ar mai conta. Te gandesti departe, poate ca la ea, nu vreau sa stiu. Si eu ma gandesc la el, stiu e nedrept, cine ar fi crezut ca NOI vom ajunge vreodata asa.
De cand conduci nici macar n-am mers cu tine. Nu stiu. Nu-mi pasa.
Imi urc picioarele goale pe scaun, le strang sub mine, mi-e frig si nici n-as vrea sa fie altfel. Nu ne mai certam de la muzica, e poate prima data, asta pentru ca nu ne mai pasa.
E bine sa te stiu in dreapta, am incredere sau poate ca nu-mi mai pasa. Se vad lumini, trecem de ele, mai departe si tot mai departe. As vrea sa nu fie nici o masina pe strada, sa nu trebuiasa sa depasim nimic, doar sa mergem inainte si inainte...
E noapte... e luna plina asa cum era an de an in acea zi... am putea sa ne oprim si ar fi ca atunci. dar nu se poate.
Am murit pe rand, si unu si altu. La volan e nimeni si in dreapta doar respira cineva.

N-a fost decat ce nu se poate spune

Ion Minulescu - Romanta Meschina


Daca-ai crezut c-ar fi putut sa fie
Ceva mai mult decat ce-a fost, te-ai inselat!…
N-a fost decat un inceput de nebunie,
De care-ntamplator ne-am vindecat!…

N-a fost decat un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris in vis,
In cinstea celei mai frumoase fete,
Si-a-nnebunit de'ndata ce le-a scris!…

N-a fost decat ce nu se poate spune
Decat cu ochii-nchisi si pe-nnoptat,
In ritmul unui inceput de rugaciune
Pentru iertarea primului pacat!…

N-a fost decat ce-a trebuit sa fie,
Si, dac-a fost cu-adevarat ceva,
N-a fost decat un strop de vesnicie
Desprins dintr-un meschin "et caetera!"…

despre oameni...

De cateva zile ma tot gandesc sa scriu despre un om important din viata mea, dar imi este tare greu. Asta pentru ca nu pot sa ii dau numele si pentru ca nici macar el nu trebuie sa banuiasca ca ar fi vorba despre el.
Nu e un iubit, nici macar un prieten, poate un amic sau o cunostinta.
Este un om care il admir foarte tare si am zis mereu ca indiferent ce imi va zice cineva vreodata despre el, pentru mine tot perfect va ramane.
Pentru ca este un om foarte destept. Care scrie incredibil de bine, in ciuda faptului ca nimeni nu ar crede despre el ca mai si scrie. Care gandeste si simte foarte simplu, isi doreste lucruri simple in ciuda faptului ca are o cariera de om serios, aproape corporate, as putea sa zic. Este serios si uneori ma sperie.
Daca nu m-as uita la el in sus, poate ca ar fi fost barbatul ideal, omul de care daca m-as fi indragostit as fi ramas toata viata asa. Dar nu m-am uitat niciodata altfel la el decat cu admiratia aia care o ai pentru un om care e asa cum ti-ai dori tu sa fii sau sa fie cineva de langa tine.
Pare complicat, ciudat si uneori nebun. Mereu mi-au placut oamenii nebuni, am prieteni nebuni, deci e explicabil. E fixist si perfectionist alteori.
De la el am invatat ca trebuie sa ai curaj, ca nu trebuie sa renunti si ca visul tau e doar al tau.
De fiecare data cand am o dilema de aia serioasa, care sa nu fie legata de chestii foarte personale, e omul la care stiu ca pot apela si sigur are o solutie, sau el stie raspunsul. E ca un frate mai mare... de fiecare data cand vorbesc despre el imi vine sa zambesc. Nu am avut niciodata curaj sa ii explic ce inseamna in viata mea si cate bucurie imi aduce, pentru ca e un om serios si deloc sentimentalist in aparenta. Si as avea senzatia ca depasesc o bariera ce nu trebuie trecuta niciodata. Si stiu ca e bine sa nu devenim prea sentimentali.
Pe partea personala si de suflet e omul acela caruia orice i-as zice am impresia ca intelege. De fapt e chiar acel om caruia nu trebuia sa ii zic nimic si tot am impresia ca intelege. Nu e nevoie de cuvinte. Si care la fel, orice ar spune, inteleg, stiu exact la ce se refera si ma bucur ca in sufletul lui exista acel ceva. De multe ori ma gandesc ca poate gresesc, poate interpretez eu gresit dar apoi ceva din interiorul meu sau al lui vine sa imi confirme ca nu am gresit.
Acest om mi-e foarte drag. Pentru ca are o gramada de fixuri pe care le argumenteaza cu insufletire si te cucereste imediat. Pentru ca si atunci cand e ocupat si n-are chef sau timp sau nu vrea sa vorbeasca cu nimeni, scapa mereu un lucru frumos/ironie sau gluma care sa te faca sa razi. Nu cred ca am fost vreodata suparata pe el, desi de multe ori am facut-o pe-a suparata.
Un om de care des mi-e frica, mi se pare uneori ca sunt eu peste cativa ani, doar ca eu as fi mai vie si mai inconjurata de oameni. Lui ii e bine cu el si n-are nevoie de oameni pentru asta. Eu mai am de lucrat la capitolul asta...
As putea sa mai zic atat de multe lucruri frumoase si adevarate despre el... dar cum spuneam, n-as vrea sa ma dau de gol. Si ma opresc aici, multumind nu stiu cui ca un astfel de om exista si ca m-am intersectat viata asta cu el...

Someone Like Me

Unii oameni sunt chiar asa cum vezi, cum ne arata ei ca sunt.
Degeaba ne place sa credem ca pot mai mult, ca noi o sa ii salvam din intunericul lor si ca imagnea noastra despre ei va deveni o data ceea ce credem.
Nu. Unii oameni sunt chiar asa cum sunt. Nu vor mai mult, poate ca nici nu pot mai mult, poate ca nu le pasa si poate ca le e mai bne asa cum sunt ei, de ce incercam noi sa intram in lumea lor si sa o modificam?
Eu nu mai cred in potentialul oamenilor decat daca vor sa creada si ei in el. Nu poti sa te chinui sa convingi pe cineva de ceva in care nu crede. Si daca nu crede il el insussi... uneori nu e suficient sa crezi tu.

iarta-ma ca am uitat cum sa iubesc...

... si nu se poate altfel

l: te iubesc te iubesc te iubesc!
m: da????
m: ma uibesti tu asa?
m: de ce?
l: de ce?
l: ca esti monica si te iubesc
l: ca esti un super om
l: care trebuie iubit si nu se poate altfel
m: :)
l: ce vrei daca asa trebe cum vrei sa nu te iubesc eu?
m: :))
m: pai daca asa trebuie...
m: sa mai zici si la altii ca trebuie
l: pai daca asa simte inima mea?
l: o sa zic
m: si eu te iubesc mai, chiar de n-am fost eu in cea mai buna forma a mea in ultimele luni...
l: lasa monica toti avem perioade! important e ca stim ca suntem aici
l: chiar daca nu vorbim cu lunile
l: eu te simt aproape!
m: luv u mult
l: si eu pe tine!
l: valeu ce siropoasa sunt

Si nu-ti plac nuantele de oranj...

dragul meu dintotdeauna....

si te iubesc atat de...

charityGift.ro

Mi-a propus Bianca o poveste si am sa o dau si eu mai departe, desi pare asa... o reclama.
Nu e. E vorba de un link care o sa il pun in lista de bloguri si un site despre care o sa va vorbesc.
E un magazin on line daca vreti. In care toata lumea care vinde ceva, doneaza o parte din suma in scopuri caritabile.
Magazinul contine produse diverse: carti si bijuterii, jucarii, accesorii si produse hand-made sau produse realizate de beneficiarii fundatiilor cu ateliere lucrative. Site-ul este actualizat periodic cu produse noi si informatii despre posibili beneficiari.

a.. si apropo, probabil ca ati remarcat ca am deschis din nou blogul vizitelor...
Am facut asta pentru ca vreau sa-mi refuz posibilitatea de a face o tragedie dintr-o poveste.
Am sa va rog atat, nu ma intrebati prea multe despre ce am scris zilele cat a fost inchis... decat daca e neaparat necesar.

Luana...

Ieri m-am hotarat (am zis ca nu mai scriu despre decizii, dar nu ma pot abtine) ca de acum incolo, sa scriu mult despre oameni. Nu doar despre un om, ci despre oamenii care ii intalnesc sau care sunt deja in viata mea. Unora le voi da numele, altora nu, din motive pur subiective: nu stiu nici ei ce inseamna in viata mea, nu isi imagineaza cat bine sau rau mi-au facut si nici nu vreau sa le impovarez cu ceva existenta stiind ce inseamna pentru mine.
Si am sa incep astazi cu Luana. Si asta pentru ca azi este ziua ei, face 18 anisori care nu stiu cum au trecut.
Luana este copila din vecini, a crescut sub ochii mei, s-a maturizat la distanta pentru ca am plecat de la Tulcea cand ea abia termina gimnaziul.
Cand s-a nascut la 1 kg 200 nici macar nu am crezut vre'unul din noi ca va supravietui. Am ras adesea de ea ca era cat o punga de zahar la promotie (de aia cu 20% gratuit).
Cand a inceput sa creasca venea la noi cu o punga de clame "sa ii facem cozi". Se radea de ea ca era foarte slaba si a inceput sa se inalte. Dif mereu spunea: "peste doi trei ani, e buna si acum". Si s-a facut foarte frumoasa.
Din multe puncte de vedere, e inca un copil. Un copil care are norocul de a fi frumos si iubit de cei din jur. Superficial inca pe alocuri, dar care mie, cel putin, imi promite mult. Si asta pentru ca este un copil ce crede in lucruri frumoase. Care gaseste frumusetea intr-o carte citita, intr-o vizita la stana pe dealuri, careia ii place pe scena in fata spectatorilor si nu ii pasa atat de ea in ochii altora.
Imi place Luana pentru ca ma face sa rad si atunci cand sunt foarte suparata. O iubesc pentru ca intr-o dimineata mi-a trimis un sms in care mi-a spus: "te iubesc de dimineata pentru ca am vazut narcise albe". Imi place ca nu e o adolescenta obisnuita care sa isi doreasca petrecere de majorat, cu multi oameni si colegi care sa o admira. Stie ca e admirata oricum, si isi permita sa faca exact ce viseaza ea.
Imi place ca e uneori nesigura si alintata, dar macar recunoaste asta. Si imi place ca inca isi permite sa greseasca, stie ca adolescenta ii iarta toate aceste lucruri.
La multi ani, pisicuto si sa ti se indeplineasca visele acelea frumoase de care stim noi!

Empatie

Empatie = durerea ta in sufletul meu
Sentimentul ala cand stiu ca nu esti bine. Cand as vrea sa patrund in sufletul tau, sa le iau pe toate asupra mea si sa te las liber.
Adun dureri in sufletul meu ca intr-un cos de gunoi. Am adunat lucruri inutile si grele. Am zis ca nu mai fac asta, ca ma fac "rea si diabolica".
Poate e chiar o fata a mea, cine stie? Fie ca o ascund fie ca v-o arat voua, nu mai conteaza asta acum.
De cateva zile imi tot trec prin minte o gramada de lucruri pe care vreau sa le scriu pe blog.
Lucruri care sunt legate de cotidian, de ce vad si aud, de ce ma intreb si ce imi raspund, dar parca pur si simplu ideile acelea nu le pot asterne pe hartie.
Ma trezesc in fata monitorului si ma simt datoare sa scriu din fundul sufletului, din locul acela care doar eu il cunosc cu adevarat si unde am zis ca nu o sa permit oamenilor sa mai patrunda.
Am luat atat de multe decizii pe care le-am incalcat incat mi-e frica sa mai scriu despre orice decizie as lua-o acum.
Simt pur si simplu ca undeva acolo, unde o parte a sufletului meu a ramas, lucrurile nu merg bine deloc. Se numeste empatie. Nu iubire, nu dragoste, nu sentiment.
Se mai numeste uneori si mila.
Alteori se numeste drag de oameni.
Cum s-a ajuns aici... habar nu am, desi in fiecare zi gasesc noi si noi explicatii.
Sunt mai bine, daca asta vreti sa zici.
Se revolta corpul meu, ca de fiecare data. Durerea s-a transformat intr-una fizica, dar e mai usoara asa, chiar daca asta ar putea da nastere a unor mici tragedii in viata mea... randament slab la munca, fuga de oameni. De o saptamana am vreo 3 prieteni care tot insista sa ne vedem, banuid, saracii, ca nu sunt tocmai bine. Ii evit, parca nu pot privi in ochii acelora care mi-au spus ca asa va fi... care l-ar vorbi pe EL de rau sau care mi-ar explica ca el nu merita.
Nu vreau sa ii ascult si nu vreau sa-mi spuna ca oricum nu ma merita, ca el e de vina. Nu vreau sa stiu asta. Asta eu am hotarat atunci iar daca a fost greseala mea, lasati-ma sa imi iau singura pedeapsa.
Iar ea se numeste empatie...
cred ca ar trebui sa incerc sa dorm uneori, macar putin... n-am sa mai pot continua asa.