acum

... am obosit sa ma lupt cu mine si am sa zic pauza.
Am obosit sa strig si nimeni sa n-auda.
Simt ca vreau sa scriu un post depresiv, dar imi refuz lucrurile astea, nu sunt aici, sunt in urma.
Am doar 24 de ani (bine, si un pic)si am lasat in urma multe lucruri grele, multe lacrimi nevarsate atunci cand trebuia si asta din cauza unui caracter pe care mi l-am format in tot felul de circumstante. Am fost mereu cea puternica, care trebuia sa fie tare pentru altii si asta m-a facut sa fiu uneori din piatra fata de mine.
Am nevoie de protectie si de siguranta, am nevoie sa mi se zica ca tot ceea ce cred si ce simt eu nu e gresit. Nu mai am nevoie de certuri, de dezamagiri, de cuvinte urate sau vorbe aruncate aiurea. Pentru ca nu mai pot.
Nu stiu daca e punctul acela, zero cum l-ar numi unii. Stiu ca peste 5 ani voi fi poate la fel.
Am inchis usi si am lasat urme. Unii au inteles mai mult, altii mai putin, altii deloc. Nu acuz pe nici un om din viata mea pentru asta. Iar daca un om a existat candva in trecutul meu si acum nu mai este aici, e pentru ca poate nici nu trebuia sa fie. Cine a vut de inteles, a inteles. Cine a invatat sa simta, a simtit. Cine a tras concluzii gresite, le-a tras pentru ca nu a crezut suficient in mine. In ceea ce simt, ce gandesc, in modul in care vad lumea si oamenii.
Ii iubesc pe toti intr-un fel sau altul, prezenti sau nu ei tot vor exista in sufletul meu chiar daca eu sau ei sau pur si simplu viata a ales altceva. Daca m-au alungat din viata lor asta nu inseamna ca eu am disparut. Sunt ani de cand nu mai exist pentru unii, dar prezenta mea imi place sa cred ca e acolo.
Ca ma ratacesc in ganduri, ca nu mi-am batut gura degeaba, ca nu am investit fara nici un sens si ca ceva, oricat de mic, si-a gasit locul in sufletul lor.
Am obosit si corpul meu o simte, mintea mea stia de mult ca asta se va intampla.
Imi place sa cred ca zambesti cand iti aduci aminte ca am existat.