inima albastra din camera si mai albastra

Un anonim (care as fi foarte curioasa sa stiu cine e, mai ales ca imi viziteaza des blogul si multumesc pentru asta) ma intreba azi de ce sunt asa de suparata pe viata.
Si are dreptate! De ce?
Ca sunt dezamagita. Ca m-am legat de un om care oricum nu stie ce vrea de la viata si nu stie sa tina suficient de mult la mine incat sa ma scuteasca de anumite suferinte inevitabile.
Si nici macar nu e vina lui, as putea sa zic stop in orice moment dar sunt prea incapatanata, lasa si dependenta ca sa fac asta.
Ma gandesc la lucruri vesele acum.
La un camp verde in fata casei lu mamaia, cu Zahorna, cu gaste, oi si vaci... la Parlac (da, stiu, ciudat nume pentru un caine, dar asta e un caine special. Un caine care rade.). La mainile aspre si crapate ale mamaiei mele, la zambetul pus pe sotii a lu' tanti Rodica, la glumele lui George si a lui Cipri.
Mi-e dor de Dorohoi. Si sambata voi fi atat de aproape...
Pentru ca sambata... sambata se insoara ai mei Pompilicesti!!! Ole de trei ori!
De fapt... de multe ori.
As putea sa scriu despre ei un adevarat roman, dar mai bine il scriu ei singurei, fara tastatura...
Pe alex il cunosc de ... 10 ani se fac vara asta? si pe iela de vreo 6-7. nici nu mai stiu, timpul nu mai conteaza. Doar inima albastra de pe tavanul camerei de camin unde au locuit ei un an si eu doi... te iubesc de-mi vine sa ma urc pe pereti :D
Sunt cateva lucruri si cativa oameni pe care nimeni nu o sa mi le ia niciodata...
nu-mi plac nuntile, dar a lor imi va placea... e ca o poveste.
Muncel story... nu?
Banal, toata lumea face glume de astea la nunta.. dar eu astept o gradinita de copii de la ei sau macar un copil frumos cu nasul lu' ela si ochii lui alex.