9 iun. 2009

2005

Habar nu aveam ca in mailul meu ala vechi de yahoo (nu asta de-l folosesc pt mess) am memorate mesaje trimise si primite acum multi ani...
Si azi le-am gasit cu bune si rele si am gasit ceva acolo... niste ganduri scrise in deriva, pe 13 iunie 2005, cand imi schimbam oarecum cursul vietii si incepeam sa vad/inteleg cate ceva.
SI am facut un om partas la gandurile acelea, trimitandu-le mai departe. Si acum nu-mi mai e frica si pot sa fac pe toata lumea partasa la acele ganduri... eram tanara si frumoasa si speriata.
Mi-e dor de acea Monica.

"
ca sa vezi...
frica poate fi un defect atat de mare. Am descoperit ceva ce nu credeam ca poate exista si acum mi-e tare frica. Mi-e frica de faptul ca as putea sa fiu ca toti ceilalti oameni pe care care nu au pot intelege. Mi-e frica ca nici eu nu voi intelege nimic, ca e peste mine, ca nu ma ajuta mintea sa inteleg. mi-e foarte frica de asteptarile pe care le au unii de la mine si de asteptarile pe care le am eu de la mine si care ar putea deveni doar simple idei pierdute. Mi-e frica de un univers atat de greu de patruns. Mai mult decat frica, este sentimentul de vinovatie care ma apasa. Si asta pentru ca unii oameni pot avea niste ganduri si niste idei pline de bunatate, iar eu le ascult pentru ca de fapt imi place sa ascult si nu pentru ca m-as ridica la acel nivel. Dar oare e doar asta? Si apoi, ce am facut eu ca sa merit sa cunosc aceste lucruri pe care putini oameni au privilegiu sa le auda? Si daca nu le pot intelege? Iar aici vine vinovatia aia de care vorbeam. acum foarte putin timp credeam ca am cunoscut tot ce pot cunoaste la oameni si ca nimic nu ma mai poate uimi. Si uite ca nu e asa. Unii oameni nu pot fi nici macar descrisi. Sunt si atat. Si trebuie sa fiu fericita ca sunt.
mi-e frica ca am sa dezamagesc, ca nu am sa inteleg… de ce mi-e cel mai tare frica? De cristi… ca m-a facut partasa la ce traieste el (nu stiu in ce procent) si dupa ce am cunoscut aceasta lume ma va goni intr-un fel sau altul, ma va alunga din lumea lui. Si atunci?


ma simt mizerabil. fata de iulia, fata de anamaria, fata de cristi. Toti ma cred un om bun iar eu de fapt simt ca sunt egoista, ca nu fac decat sa-mi urmaresc interesele. Si poate nu sunt asa, nu vreau sa fiu. Anamaria are nevoie de oameni langa iar eu fug mereu pentru ca nu vreau sa fiu ca ea, singura mereu si pentru ca am mereu senzatia ca afiseaza altceva, ca nu e asa,ca sunt doar vorbe... Iulia m-a iubit asa cum putini oameni isi iubesc semenii iar eu am dezamagit. Asa cum a zis si ea, eu si el am fost combinatie fatala pentru ea. Si ea acum nu mai e acel om minunat care era si care avea atatea sentimente nobile si vise frumoase. Si poate nu mai e acel om din cauza mea. Acum vrea sa fie normala, ca orice alt om, sa se piarda in anonimat, pentru ca ii e frica sa fie ce a fost. Ii e dor si ei de iulia aia, dar nu o mai poate aduce inapoi. si iar ma intreb: oare din cauza mea?
Iar cristi... de el mi-e frica si ma simt mizerabil ca nu am sa pot accepta modul lui de a fi acolo undeva, ca nu o sa pot accepta ca este si atat fara sa doresc sa fie prezent prin ceva, fara sa cersesc atentie. El a zis destul de clar ca faptul ca nu vorbim o zi, 2, o saptamana sau o luna asta nu inseamna ca nu exista sau ca eu nu exist, dar eu nu pot accepta asta. si mi-e atat de teama ca sa voi dezamagi. Si pe el..

am avut azi acel sentiment cand crezi ca cuvintele nu-si mai au locul, ca e asa de bine sa nu zici nimic cand s-au zis atatea. Probabil ca ma sperie sentimentul de inferioritate si poate ca nici macar nu sunt inferioara… incapabilitate?
Ca sa vezi din nou… nu-mi mai e atat de frica de mine, poate ca nici nu hotarasc eu. E infricosator gandul ca totul iti este pregatit dinainte. Este trist cand te gandesti ca iti ia atat de mult timp sa hotarasti lucruri legate de viata ta, te chinui saptamani sau luni in sir ca sa iei o decizie care este luata dinainte.

Azi sunt mai bine si poate mai optimista… nu astept nimic sau stiu ca nu ar trebui sa astept nimic … tot ce ar trebui sa fac ar fi cred sa incerc sa fiu mai buna cu tot ce ma inconjoara ca sa merit sa mi se intample lucruri pe care le doresc. Ma simt mai aproape de Dumnezeu desi simt ca L-am neglijat… Par niste ganduri patetice si penibile- si acum nu stiu fata de cine ma scuz- poate doar fata de mine, dar asta e, poate ca asa sunt eu, poate ca de fapt nici macar pana cum nu mi-am gasit echilibrul si pacea si poate ca nu le voi gasi dar este cel putin impresionant sa vezi un om linistit, impacat dar trist. M-a bantuit de cand am vorbit cu cristi ceva… ceva din ochii lui … stiu ca pare o stupizenie dar cand s-a uitat la mine- poate unul din singurele momente, mi-a venit sa plang. Nu-mi pot da seama ce am vazut in acei ochi, ce am simtit eu cand m-am uitat in acei ochi, ce am vazut acolo sau ce am vazut in mine oglidita in acei ochi (povestea cu narcis si cu lacul mi se pare cat se poate de potrivita pentru asta) dar mi-a venit sa plang… sa plang mult, zile sau luni încontinuu si sa nu ma opresc. Si am intors spatele, cel mai las gest pe care l-am facut.
Ma gandesc la Ionut si la ce-mi zicea legat de ochii unui copil si de privitul in ei… poate ca m-am simtit prea murdara.
"

0 comentarii: