azi, fara umbre

In capul meu se dau tot felul de lupte. Eu cu mine, cu tine, cu ei.
Nu mai am incredre in mine. Asta am pierdut-o acum ceva timp, de asta ma si agatasem probabil de el, imi dadea acel ceva... acum nu stiu...

M-am luptat mereu. M-am luptat cu fantome, tind sa cred ca le-am invins. Acum vreo 4 luni scriam pe blogul acesta ca nu a trecut zi in tot acesti ani in care sa nu ma gandesc macar pentru o secunda la tine. N-am mai stat sa analizez asta, dar am senzatia ca nu mi se mai intampla asta. Sau daca se intampla probabil nu ma mai afecteaza deci de asta nu stiu.
Poate ca lupta cu trecutul s-a incheiat la un moment dat, poate ca ar trebui sa ma lupt mai mult cu prezentul.

Nu stiu ce am facut cu mine. Ma gandesc la anii de liceu si la cat de multe lucruri faceam inafara de scoala: pieteni, palat, eco, speo, teatru, astronomia... si toate astea nu mi se pareau prea multe si nu mi se parea ca nu am timp, din contra, mi se parea ca as putea sa fac mult mai multe. Plecam cu cortul, dormeam pe sub copaci, intram prin gropi si pesteri, tunele si hrube, nu-mi pasa, ma urcam pe stanci, coboram in ham, faceam rapel, stiam ca le pot face pe toate.

Tot incerc sa imi dau seama intre aceste doua faze ce s-a intamplat cu mine si de ce m-am pierdut. Orasul, plecatul de acasa, singuratatea. Am tot dat vina pe Bucuresti, pe faptul ca m-am trezit singura cuc printre straini, eu care si atunci cand ieseam pe strada vedeam cel putin 10 fete cunoscute pana la Palat. Mi-am pierdut increderea in mine, n-am mai fost Monica cea pe care o cunosteau si o admirau multi, nu ma mai lauda nimeni ca profa de eco sau Domnu' Dobrescu, nu ma mai asculta nimeni, nu mai aveam eu initiativele, nu mai decideam nimic, decideau altii pentru mine, eu devenisem mica si insignifianta.
Si cred ca cel mai tare am inceput sa cad cand, incet-incet, am inceput sa insemn tot mai putin pentru cei din jur. Apoi a disparut Mihai din viata mea, a aparut Cristi... doi oameni importanti in formarea a ceea ce sunt.

Mihai aduna oameni in jurul nostru, avea darul de a se imprieteni cu multi. Eu eram mai timida, in schimb aveam darul de a tine oamenii langa mine. Il mai am si acum, desi pana acum vre-un an nu am mai adunat multi oameni. Acum lucrurile s-au schimbat, si e mai bine. N-am sa scriu acum ca nu am suferit, am suferit. Nu atunci, atunci aproape ca nu mi-a pasat, incredibil de unde am avut atata forta. Am regretat mai tarziu, am pierdut am plans, am suferit. Dar a trecut si asta. Apoi l-am cunoscut mai bine pe Cristi, am inteles ca viata e pentru alte lucruri nu cele marunte pt care ma luptam eu, am inteles ca din lucruri mici ne bucuram pe moment, ca putem face mult mai mult, ca toate lucrurile care se intampla au o explicatie si mai ales un scop si am inceput pentru prima data sa cred in faptul ca intr-o zi voi fi fericita asa cum inteleg eu fericirea, o imagine cumva diferita de a celor din jur.

A trecut si perioada aceea si a urmat cea mai buna perioada. Am fost linistita cum n-am fost niciodata de cand am inteles ca oamenii au sentimente si se indragostesc si sufera si fac sacrificii si iubesc si plutes si zboara, si cad si ii doare. Mi-a mers bine atunci, mergeam la scoala, imi mergea bine cu munca, aveam 2 joburi care imi placeau, ieseam cu colegele, visam aiurea.

Nu inteleg intre atunci si acum cand s-a rupt si ce s-a rupt. Poate acolo e raspunsul intrebarilor mele. Sau undeva in perioada asta care acum mi se pare foarte clara.

Azi, nu stiu de ce, lucrurile mi se par mai clare. Si sunt tot nesigura.