who are u?

Din capitolul "mi-e dor de mine", m-am uitat azi in oglinda.
V-am zis ca trebuie sa-mi gasesc ceva de munca si sa imi ocup timpul ca o iau razna acasa, si n-am cum sa gatesc in fiecare zi...
Si m-am uitat eu asa in oglinda la o fata pe care nu o cunosc.
Serios. Fata aia din oglinda nu am cum sa fiu eu, nu-mi aduc aminte asa de mine: privire pierduta asa, undeva, in spatiu; sprancene nepensate de cel putin o luna jumatate, daca nu mai mult; parul dezordonat, ars la varfuri, decolorat de soare.
Niste pete suspecte pe fata. Nu am crezut niciodata despre mine ca sunt frumoasa, dar azi chiar m-am simtit urata. Am colturile gurii lasate in jos ca un emoticon de ala trist de la messenger. Am inceput chiar sa-mi caut riduri, din fericire n-am gasit nici unul, dar daca am sa continui sa am fata asta, or sa apara si ele curand.
N-am cum sa fiu eu aia.

Mi-e dor sa ma tii in brate, sa imi mangai mana din mana ta, sa imi zambesti complice si sa-mi soptesti cuvinte fara sens la ureche.

Mi-e dor de linistea cabanei Valea Blaznei de la 1300 din Muntii Rodnei, in drumul spre Ineu. Mi-e dor de grota lui Gelu de pe dealul taberei de la Babadag, acolo unde nu o data am cantat in jurul unui foc de tabara, am dormit pe muschi de copac si am mancat din celebrele retete preparate de Gelu in varf de deal, unde pe pietre sunt scrijelite nume si mesaje, toate atat de cunoscute. Mi-e dor si de Sulina cu ale ei strazi paralele, drum insorit pana la plaja si pod si umbreluta si statui. Imi mai e dor de padurea de la Muncel, aproape de Hanul Ancutei, cu leaganele galbene si picturile cu cai de pe cabane. De o crasma urata care se chema Del Campionul si unde am promis ca intr-o zi ma voi intoarce.
Mi-e dor de un loc numit de noi "la Copacul Singuratic", aproape de Tulcea, de unde se vede tot orasul si unde cerul e mai aproape. Mi-e dor de curtea Palatului Copiilor din Constanta, cu alei si boscheti, cabane si banci ce blocheaza usi din spatele carora se aud bubuituri si pe care se joaca rent, wist, remi sau orice altceva.
Mi-e dor de Cheile Dobrogei, de Casian, de Pestera Liliecilor si La Adam, de Targusor, de o poveste cu un padurar care mereu am zis cu Anamaria ca e bun si ne certam pe el.

Imi este dor sa ma privesc pe mine in ochii tai, ca in povestea cu Narcis si nu vreau sa o mai vad niciodata pe fata aia urata din oglinda pe care am vazut-o azi.
Un om frumos este un om la care privim frumos... zicea un profesor de-al nostru in facultate...

azi, fara umbre

In capul meu se dau tot felul de lupte. Eu cu mine, cu tine, cu ei.
Nu mai am incredre in mine. Asta am pierdut-o acum ceva timp, de asta ma si agatasem probabil de el, imi dadea acel ceva... acum nu stiu...

M-am luptat mereu. M-am luptat cu fantome, tind sa cred ca le-am invins. Acum vreo 4 luni scriam pe blogul acesta ca nu a trecut zi in tot acesti ani in care sa nu ma gandesc macar pentru o secunda la tine. N-am mai stat sa analizez asta, dar am senzatia ca nu mi se mai intampla asta. Sau daca se intampla probabil nu ma mai afecteaza deci de asta nu stiu.
Poate ca lupta cu trecutul s-a incheiat la un moment dat, poate ca ar trebui sa ma lupt mai mult cu prezentul.

Nu stiu ce am facut cu mine. Ma gandesc la anii de liceu si la cat de multe lucruri faceam inafara de scoala: pieteni, palat, eco, speo, teatru, astronomia... si toate astea nu mi se pareau prea multe si nu mi se parea ca nu am timp, din contra, mi se parea ca as putea sa fac mult mai multe. Plecam cu cortul, dormeam pe sub copaci, intram prin gropi si pesteri, tunele si hrube, nu-mi pasa, ma urcam pe stanci, coboram in ham, faceam rapel, stiam ca le pot face pe toate.

Tot incerc sa imi dau seama intre aceste doua faze ce s-a intamplat cu mine si de ce m-am pierdut. Orasul, plecatul de acasa, singuratatea. Am tot dat vina pe Bucuresti, pe faptul ca m-am trezit singura cuc printre straini, eu care si atunci cand ieseam pe strada vedeam cel putin 10 fete cunoscute pana la Palat. Mi-am pierdut increderea in mine, n-am mai fost Monica cea pe care o cunosteau si o admirau multi, nu ma mai lauda nimeni ca profa de eco sau Domnu' Dobrescu, nu ma mai asculta nimeni, nu mai aveam eu initiativele, nu mai decideam nimic, decideau altii pentru mine, eu devenisem mica si insignifianta.
Si cred ca cel mai tare am inceput sa cad cand, incet-incet, am inceput sa insemn tot mai putin pentru cei din jur. Apoi a disparut Mihai din viata mea, a aparut Cristi... doi oameni importanti in formarea a ceea ce sunt.

Mihai aduna oameni in jurul nostru, avea darul de a se imprieteni cu multi. Eu eram mai timida, in schimb aveam darul de a tine oamenii langa mine. Il mai am si acum, desi pana acum vre-un an nu am mai adunat multi oameni. Acum lucrurile s-au schimbat, si e mai bine. N-am sa scriu acum ca nu am suferit, am suferit. Nu atunci, atunci aproape ca nu mi-a pasat, incredibil de unde am avut atata forta. Am regretat mai tarziu, am pierdut am plans, am suferit. Dar a trecut si asta. Apoi l-am cunoscut mai bine pe Cristi, am inteles ca viata e pentru alte lucruri nu cele marunte pt care ma luptam eu, am inteles ca din lucruri mici ne bucuram pe moment, ca putem face mult mai mult, ca toate lucrurile care se intampla au o explicatie si mai ales un scop si am inceput pentru prima data sa cred in faptul ca intr-o zi voi fi fericita asa cum inteleg eu fericirea, o imagine cumva diferita de a celor din jur.

A trecut si perioada aceea si a urmat cea mai buna perioada. Am fost linistita cum n-am fost niciodata de cand am inteles ca oamenii au sentimente si se indragostesc si sufera si fac sacrificii si iubesc si plutes si zboara, si cad si ii doare. Mi-a mers bine atunci, mergeam la scoala, imi mergea bine cu munca, aveam 2 joburi care imi placeau, ieseam cu colegele, visam aiurea.

Nu inteleg intre atunci si acum cand s-a rupt si ce s-a rupt. Poate acolo e raspunsul intrebarilor mele. Sau undeva in perioada asta care acum mi se pare foarte clara.

Azi, nu stiu de ce, lucrurile mi se par mai clare. Si sunt tot nesigura.

cu amintirea ei, a celeilalte...

Povestea ei, povestea lui, povestea ta, povestea mea...
Isi apropiase capul de umarul lui... ii simtea caldura si implora bratul trecut pe dupa umerii ei. Mana ei o cauta pe a lui tremuranda. O stranse tare si stia ca va fi bine, in ciuda tuturor vorbelor. Pentru un minut, pentru o secunda, avea siguranta asta. Alunga orice alt gand.
Ea tremura. Il iubea, desi stia ca in zadar. Se ghemuieste langa el si se strange cat mai aproape, ii mangaie mana, fata, pieptul. Stie ca e absent, stie ca priveste sec in tavan. Nu deschide ochii, nu vrea sa il vada cu gandul la cealalta, nu vrea sa stie ca mintea lui o cauta, nu vrea sa ii vada suferinta din priviri. O doare, ar vrea sa ii fie bine, ii bate inima mai tare, nu-si face probleme, oricum el nu-si va da seama.
Miroase a lavanda si a ceai, ea se ridica, trage putin obloanele, atat cat soarele sa-i lumineze gleznele, se opreste, isi sterge lacrimile, oricum el nu are sa le vada, e cu gandul departe.
"Asa esti mereu? O mai iubesti nu?" Are o durere in glas, nu ar fi trebuit sa-l intrebe asta, sigur ca o mai iubeste, tu n-ai iubi-o? O apuca nervii, ar incepe sa tipe, sa il loveasca cu pumnii pana nu mai are pic de vlaga, ii pare rau ca a avut gandul asta, o doare, de ce sufera, de ce nu poate el zambi, e atat de frumos cand zambeste...
"Cum era? Tot timpul te gandesti la ea?". El tace, ii vede gleznele in lumina soarelui, parca acum o vede pentru prima data, nu e frumoasa, il iubeste, el stie, ar vrea sa taca, sa nu-l mai intrebe.
"Vino aici, unde ai plecat?" O trage langa el, in pat. O strange puternic in brate, ii acopera capul cu bratele, nu vrea sa ii mai vada chipul, ii simte parfumul, nu e parfumul ei, dar ea il iubeste. O saruta ca sa-i astupe gura, nu vrea sa o auda, nu vrea sa il mai intrebe, nu vrea sa mai stie. In mintea lui e un gol imens, ar vrea sa se trezeasca maine si sa uite tot. O saruta nebuneste, stie ca ea stie.
Tu o iubesi, o posezi aproape animalic, nu, nu e ea, vrei sa uiti asta. O auzi cum se bucura in bratele tale, se bucura ca e a ta, nu vrei sa fie a ta, tu nu esti al ei.
O pierzi, mintea ii e in alta parte, "O iubesti, nu inteleg, te urasc pentru asta, n-ai sa ma iubesti niciodata, de ce nu intelegi, nu te iubeste, e in bratele altuia, altul o poseda, trupul e al altuia, ea e doar cealalta, altu se bucura de parfumul ei, altul se bucura de sanii ei, nu mai e a ta, nu te vrea, de ce nu intelegi, de ce esti cu mintea acolo, nu te mai iubeste!!!"...
...incepe sa planga si o iei in brate, nu merita asta, ai vrea sa o lovesti, sa o faci sa taca, sa nu mai zica nimic, o iei in brate, plange, nu merita asta, de ce? de ce? te iubeste, de ce? nu vrei sa ramai singur si da, ea e acum cealalta, altul se bucura de ea, de ce?
Te uiti la trupul gol de langa tine, ea te iubeste, ea nu merita, ai vrea sa plece, sa dispara din casa ta, din patul tau, din locul unde era ea, unde ea se plimba nerusinata si goala, de langa obloanele pe care ea le ridica pana sus sa o vezi toata, unde e ea, de ce nu e?
Ii simti mana in mana ta si te doare, de ce te iubeste? In fond nu meriti, de ce nu ai murit cand erai fericit, acum e prea tarziu. E o prapastie imensa intre ce a fost si unde esti acum, cand ai sa inveti sa traiesti in prezent, o strangi de mana, de ce? ai vrea sa plece si totusi ai vrea sa ramai singur, cu amintirea ei, a celeilalte...
Cand ai sa inveti sa traiesti in prezent.
(da, e si povestea mea... recitesc Corpuri de iluminat... de aici mi se trage)

Da, vreau sa fiu nebuna!

Am chef de o nebunie.
Nu mai stiu sa fac nebunii, mi-e dor de vremurile alea cand eram nebuna, cand ma urcam in primul personal, imi luam cortul in spate, il punem sub cel mai indepartat copac sau stanca si nu-mi pasa de ce va fi maine.
Mi-e dor de Monica cea care pleca la Cluj la Flory, care se ducea sa-l vada pe Dan, de 1 decembrie la Alba Iulia, de plecat in miez de noapte cu Iulia la Babadag sa il vedem pe Gelu.
Mi-e dor de lucruri instinctuale, cand nu trebuie sa gandesc ci doar sa fac ce vreau, fara intrebari, fara repercursiuni. E 11 noaptea si as vrea sa ma urc in masina cu cienva si sa mergem pana intr-o padure, sa oprim sub un copac si sa stau intinsa in iarba, sa beau o gura de vin de proasta calitate (sau... oare s-o mai face Tanita???) si sa stau cu ochii in luna. Asta ar fi o nebunie care mi-as dori-o.
Mi-as dori sa ma trezesc in miez de noapte si sa pot sa iau telefonul, sa te sun si sa zic: acum, in acest moment, te iubesc. Nu te voi iubi peste 1 minut, nu te-am iubit acum o ora. dar acum te iubesc. Si cand vreau sa fac asta sa nu ma gandesc ca nu se face, nu se cade...
Imi doresc sa am o fantezie si sa nu-mi fie frica sa o strig cu voce tare.
Vreau sa fac o nebunie, sa schimb ceva. Nu vreau sa am ratiune cand e vorba de oameni dragi si de sentimente. Ok, e utila ratiunea. Cand iti cauti un loc de munca sau cand faci un imprumut la banca. Dar nu cand vrei sa strigi: te vreau! Nu cand vreau sa zic eu de fapt te iubesc, eu de fapt vreau totul acum si nu-mi pasa de nimic dupa.
Nu vreau sa ma ascund dupa masti si roluri. Nu vreau sa joc jocuri. Vreau sa fiu nebuna. Nu vreau sa caut motive, vreau sa fac lcururile fara nici un motiv, doar pentru ca mi-a trecut prin cap. Vreau sa traiesc tot ca si cum maine nu mai e si poate nici nu o sa mai fie.
Vreau sa fiu fericita si inconstienta, macar o zi, macar o noapte, macar o ora.
Nu vreau sa ma inghita sistemul, nu vreau sa muncesc pentru a avea din ce sa-mi paltesc chiria, sa zambesc ca sa ma placa oamenii, sa beau ca sa uit, sa fumez ca sa ascund alte gesturi de nervozitate, sa urlu ca sa nu lovesc, sa rad isteric ca sa va pacalesc.
Nu! Nu vreau!
Vreau nebunii! Nu vreau sa ma intereseze nici macar de tine. Sa nu-mi pese. Sa nu ma intreb cat ma vrei sau nu, sa nu-mi pese daca si cat iti pasa de mine, sa nu stiu ce faci cand si cu cine niciodata. Vreau doar sa te sun acum, sa iti zic ca te vreau langa mine in acest moment si sa ma bucur de clipa. Sa iesi pe usa asa cum ai intrat si sa nu-mi fie grea absenta.
Vreau toate astea.
Da, vreau sa fiu nebuna!

Sunt un om dificil

Din pacate pentru noi, chiar nu putem da timpul inapoi. Nu putem retrage cuvinte care le-am zis vreodata sau nu putem opri lucruri pe care le-am facut.
Nu am intrat in galeata regretelor, nu as fi tocmai eu daca as face asta.
Dar as vrea sa dau timpul inapoi. Macar putin, sa schimb cateva lucruri. Am zis mereu ca mai bine e sa-ti para rau de ce ai facut decat de ce nu ai facut. Eu tocmai de aia as da timpul inapoi, sa fac mai multe. Sa nu-mi mai pese atat de mult de altii si sa fac lucrurile pentru mine.
Sunt un om simplu, cu instincte si simtitri. Sunt si un om complicat, care se pricepe al naibii de bine sa-si ascunda sentimentele mult timp si foarte bine. Nu stiti despre mine mai nimic. Stiti ceea ce vreau eu sa va arat.
Sunt un om timid din multe puncte de vedere, desi voi nu ma credeti. Sunt un om fricos, v-am tot zis asta. Uneori sunt un om vesel. Uneori sunt un om foarte trist. In orice caz, sunt o fiinta foarte complicata.
N-am stiut niciodata ce vreau cu adevarat. Si cand am crezut ca stiu, nu am stiut sa lupt pentru ce vreau. Nu m-am iubit niciodata suficient, si nu am lasat pe nimeni sa ma iubeasca, plangandu-ma apoi ca nimeni nu ma iubeste suficient.
Sunt omul care are nevoie de aprobari si certitudini. De asta am nevoie de multi oameni in jurul meu, am nevoie de parerile lor. Si cand ma trezesc ca toti cei din jurul meu imi zic nu si inima mea zice da... e foarte greu.
Am avut un gand foarte desachis de curand... si nu-mi vine a crede ca am avut atat de mult curaj incat sa gandesc ca as putea face asta. Am un singur secret mare viata asta. Care e doar al meu si care explica, cred, multe din nebuniile mele. Si pentru prima data in viata am gandit ca il pot spune cuiva. Nu am facut-o, dar e un pas mare. Am gandit-o.

Vazut, placut, plecat.

Gata, am plecat, am incheiat. Nu am timp sa povestesc sentimente si reactii, o sa imi fie dor de Sapte Seri.
Pana una alta... m-a facut Vivi vedeta. Asta a fost mailul meu de ... adio?

Her Morning Elegance

genial...

azi e bine

Azi am primit un comment de incurajare de la Lavinica. Cand am cunoscut-o era o fata plina de forta pe care am admirat-o foarte tare (asta si pentru ca imi inspira incredere si inteligenta).
Si are mare dreptate in ce mi-a zis! Nimeni nu merita atat de mult! Si tre sa imi intre asta in cap.
Cand am plecat acum o luna la inmormantare la bunica mea, am cunoscut pe microbuz o femeie. Avea vreo 60 de ani si mai era inca avocata, ceea ce facuse toata viata!
Nu sunt eu foarte vorbareata cu oameni necunoscuti, dar femeia asta mi-a dat mare incredere. Si mi-a zis asa: un lucru sa il tii minte in viata: nimeni, niciodata, nu merita sa suferi pentru el. Pentru ca trebuie sa pastrezi o doza cat de mica de egoism, oricat de bun esti ca om. Dar un om care te face sa suferi e clar ca nu merita atat. Trebuie sa iubesti oamenii, dar nu merita sa iti faci tie rau pentru nimeni, oricat de multa iubire ai simti pentru ei!
Al doilea sfat pe care mi l-a dat a fost sa plec din tara... :))
Azi e o zi buna si am un inger pazitor care e acolo, undeva. Si azi trebuie sa cred ca va fi bine, indiferent de cat de frica mi-ar fi sa vorbesc despre anumite lucruri...
Nici nu stii cat iti multumesc, Lavinica, pentru commentul asta!

inebunesc incet dar sigur...

Deci v-am zis ca inebunesc incet dar sigur...
Am o stare de euforie sora cu nebunia. Am ras azi ca o proasta si fara motive. ieri am plans.
Da, pot sa fac lucruri si singura, n-am nevoie de unu sau de altu care oricum sunt niste surogate ale cuiva ce nu exista. Doar ca nu mai am curaj, asta imi lipseste.
Unde imi e curajul ala de la 18 ani cand am plecat in Bucuresti cu un rucsac in spate si fara bani in buzunar? Unde e curajul de a te trezi singur intr-un haos? Intr-o facultate in care toti par destepti si pregatiti si tu esti mic si insignifiant?
Nu mai cred in mine si in ce as putea sa fac, de asta.
De asta ma multumesc cu putin.
De asta nu accept infrangerea. De asta nu am sa inteleg de ce ea si nu eu?
De asta nu am batut cu pumnul in masa, nu am facut tot ce mi-as fi dorit, nu am plecat de la job cand ar fi trebuit si cand aveam ceva mai bun in fata.
Sunt o fricoasa. Nu am incredere in mine. Sunt o lasa.
Cam astea ar fi toate defectele si cauzele, zic eu...
De saptamana viitoare voi avea prea mult timp... ma sperie, nu pot petrece timp cu mine, nu-mi place de mine. Am zis ca voi scrie. N-am sa o fac, stiu asta.
Poate o sa pictez... sau o sa dorm. Mult

mi-e frica...

Nu mai stiu nici cine sunt, nici ce fac...
Nu stiu ce-mi doresc de la mine, de la voi, de la viata, de la prieteni si... mai nou... de la job.
M-am descurajat oarecum nefiind hotarata asupra a ceea ce imi doresc si oarecum mi se pare ca am lasat sa treaca valurile pe langa mine.
Ma simt uneori mai libera... mai utin stresata...
Dar incerc sa ma regasesc asa cum ma stiam.
Si nu stiu de unde lucrurile au luat-o razna, nu stiu de ce cand am cerut atat de putin.
Poate ca trebuia sa vreau mai mult de la viata, poate ca trebuia sa lupt mai mult, sa am mai mult curaj. Sunt lucruri pe care trebuia sa le fac si care le-am amanat.
Si care acum sunt prea tarziu.
E incredibil...
Acum vreo 2-3 sapt ma gandeam ca imi mai trebuie o singura nereusita... un singur motiv si apoi pot sa ma gandesc la suicid. Ce tampita! Cum puteam sa ma gandesc la asta, eu care sunt impotriva acestui lucru de cand ma stiu.
Ma vedeam chiar aruncandu-ma de la etajul 7... du dati, era un gand care stiu ca e prostesc.... Ma uitasem jos si ma gandisem la un moment al zilei in care sa nu fie masini in parcare, sa nu atenueze caderea...
Tare curajoasa ma mai credeam, ar fi trebuit sa stiu ca nici macar de asta nu sunt in stare.
Aseara m-am certat cu Carmencita care incerca sa-mi explice ca puterea mea nu trebuie sa se lege de ceva sau de cineva, trebuie sa le fac singura, trebuie sa pot singura.
Dar nu pot! Uite ca azi simt cum nu pot! Am nevoie de ceva, am nevoie de cineva. Am zis ca am nevoie de el, asa defect cum e si cum imi zic toti nu, sau de ceva care sa imi placa, sa ma tina in priza.
zau, nu stiu pentru ce traiesc si este patetic sa scriu asta aici si o sa ma omorati toti. O sa ascult de la voi aceleasi cuvinte de incurajare, acelasi o sa fie bine.
Nu, nu mai cred ca o sa fie bine. Nu vad cum, nu vad cai de iesire, nu vad nimic acum!
Te-am mintit atunci cand ti-am zis ca nu sunt indragostita de tine, te-am mintit cand am zis ca voiam doar aventura, am mintit si inca mai mint. M-am legat, asta e... si va dura mult de acum incolo si nu ma ajuta nimic din jur sa pot sa o iau de la capat.
Da.. sunt dependenta, am nevoie, mi-e frica sa zic mai mult...

2005

Habar nu aveam ca in mailul meu ala vechi de yahoo (nu asta de-l folosesc pt mess) am memorate mesaje trimise si primite acum multi ani...
Si azi le-am gasit cu bune si rele si am gasit ceva acolo... niste ganduri scrise in deriva, pe 13 iunie 2005, cand imi schimbam oarecum cursul vietii si incepeam sa vad/inteleg cate ceva.
SI am facut un om partas la gandurile acelea, trimitandu-le mai departe. Si acum nu-mi mai e frica si pot sa fac pe toata lumea partasa la acele ganduri... eram tanara si frumoasa si speriata.
Mi-e dor de acea Monica.

"

ca sa vezi...
frica poate fi un defect atat de mare. Am descoperit ceva ce nu credeam ca poate exista si acum mi-e tare frica. Mi-e frica de faptul ca as putea sa fiu ca toti ceilalti oameni pe care care nu au pot intelege. Mi-e frica ca nici eu nu voi intelege nimic, ca e peste mine, ca nu ma ajuta mintea sa inteleg. mi-e foarte frica de asteptarile pe care le au unii de la mine si de asteptarile pe care le am eu de la mine si care ar putea deveni doar simple idei pierdute. Mi-e frica de un univers atat de greu de patruns. Mai mult decat frica, este sentimentul de vinovatie care ma apasa. Si asta pentru ca unii oameni pot avea niste ganduri si niste idei pline de bunatate, iar eu le ascult pentru ca de fapt imi place sa ascult si nu pentru ca m-as ridica la acel nivel. Dar oare e doar asta? Si apoi, ce am facut eu ca sa merit sa cunosc aceste lucruri pe care putini oameni au privilegiu sa le auda? Si daca nu le pot intelege? Iar aici vine vinovatia aia de care vorbeam. acum foarte putin timp credeam ca am cunoscut tot ce pot cunoaste la oameni si ca nimic nu ma mai poate uimi. Si uite ca nu e asa. Unii oameni nu pot fi nici macar descrisi. Sunt si atat. Si trebuie sa fiu fericita ca sunt.
mi-e frica ca am sa dezamagesc, ca nu am sa inteleg… de ce mi-e cel mai tare frica? De cristi… ca m-a facut partasa la ce traieste el (nu stiu in ce procent) si dupa ce am cunoscut aceasta lume ma va goni intr-un fel sau altul, ma va alunga din lumea lui. Si atunci?


ma simt mizerabil. fata de iulia, fata de anamaria, fata de cristi. Toti ma cred un om bun iar eu de fapt simt ca sunt egoista, ca nu fac decat sa-mi urmaresc interesele. Si poate nu sunt asa, nu vreau sa fiu. Anamaria are nevoie de oameni langa iar eu fug mereu pentru ca nu vreau sa fiu ca ea, singura mereu si pentru ca am mereu senzatia ca afiseaza altceva, ca nu e asa,ca sunt doar vorbe... Iulia m-a iubit asa cum putini oameni isi iubesc semenii iar eu am dezamagit. Asa cum a zis si ea, eu si el am fost combinatie fatala pentru ea. Si ea acum nu mai e acel om minunat care era si care avea atatea sentimente nobile si vise frumoase. Si poate nu mai e acel om din cauza mea. Acum vrea sa fie normala, ca orice alt om, sa se piarda in anonimat, pentru ca ii e frica sa fie ce a fost. Ii e dor si ei de iulia aia, dar nu o mai poate aduce inapoi. si iar ma intreb: oare din cauza mea?
Iar cristi... de el mi-e frica si ma simt mizerabil ca nu am sa pot accepta modul lui de a fi acolo undeva, ca nu o sa pot accepta ca este si atat fara sa doresc sa fie prezent prin ceva, fara sa cersesc atentie. El a zis destul de clar ca faptul ca nu vorbim o zi, 2, o saptamana sau o luna asta nu inseamna ca nu exista sau ca eu nu exist, dar eu nu pot accepta asta. si mi-e atat de teama ca sa voi dezamagi. Si pe el..

am avut azi acel sentiment cand crezi ca cuvintele nu-si mai au locul, ca e asa de bine sa nu zici nimic cand s-au zis atatea. Probabil ca ma sperie sentimentul de inferioritate si poate ca nici macar nu sunt inferioara… incapabilitate?
Ca sa vezi din nou… nu-mi mai e atat de frica de mine, poate ca nici nu hotarasc eu. E infricosator gandul ca totul iti este pregatit dinainte. Este trist cand te gandesti ca iti ia atat de mult timp sa hotarasti lucruri legate de viata ta, te chinui saptamani sau luni in sir ca sa iei o decizie care este luata dinainte.

Azi sunt mai bine si poate mai optimista… nu astept nimic sau stiu ca nu ar trebui sa astept nimic … tot ce ar trebui sa fac ar fi cred sa incerc sa fiu mai buna cu tot ce ma inconjoara ca sa merit sa mi se intample lucruri pe care le doresc. Ma simt mai aproape de Dumnezeu desi simt ca L-am neglijat… Par niste ganduri patetice si penibile- si acum nu stiu fata de cine ma scuz- poate doar fata de mine, dar asta e, poate ca asa sunt eu, poate ca de fapt nici macar pana cum nu mi-am gasit echilibrul si pacea si poate ca nu le voi gasi dar este cel putin impresionant sa vezi un om linistit, impacat dar trist. M-a bantuit de cand am vorbit cu cristi ceva… ceva din ochii lui … stiu ca pare o stupizenie dar cand s-a uitat la mine- poate unul din singurele momente, mi-a venit sa plang. Nu-mi pot da seama ce am vazut in acei ochi, ce am simtit eu cand m-am uitat in acei ochi, ce am vazut acolo sau ce am vazut in mine oglidita in acei ochi (povestea cu narcis si cu lacul mi se pare cat se poate de potrivita pentru asta) dar mi-a venit sa plang… sa plang mult, zile sau luni încontinuu si sa nu ma opresc. Si am intors spatele, cel mai las gest pe care l-am facut.
Ma gandesc la Ionut si la ce-mi zicea legat de ochii unui copil si de privitul in ei… poate ca m-am simtit prea murdara.

"

weekend (ne)bun

Si s-au insurat si Pompilicestii mei...
A fost cea mai frumoasa nunta la care am fost eu vreodata, Iela a fost cea mai frumoasa mireasa (si nu pentru ca o iubesc eu tare, ci pentru ca chiar asa a fost, cu o rochie si un voal superb).
M-am distrat, am ras, am dansat incaltata si desculta cand n-am mai putut... Am topait si iar am ras... M-am simtit foarte bine, asta si pentru ca am fost cu Iuli la nunta si a avut cine sa imi tina de urat.
Si mi-am dat seama ca asta e cam ceea ce astept eu de la un baiat, acela ce va fi de va fi: cineva cu care sa fiu mandra cand ies in lume, pe care sa-l iubeasca si cei din jur si sa-l aprecieze asa cum o fac si eu, care sa fie politicos si sa-mi deschida de fiecare data portiera la masina, cand face cunostinta cu fetele din jurul meu sa le sarute mana si sa le flateze, sa tina companie celor din jur care sunt singuri/singure, sa fie atent la detalii si sa ma faca sa ma simt in largul meu.
Chiar daca e inca un copil din multe puncte de vedere, Iuli se va face un om mare tare apreciat de cei din jur si ma bucur, ca merita.
Duminica am tras o fuga mult prea scurta la Dorohoi.
Mi-a fost dor si nu m-am saturat de camp, de parau si de casa unde am crescut... Dar a fost asa de bine... copii de acolo nu mai sunt copii (unii au la randul lor copii), Georgica intra deja la facultate si s-a facut mare si frumos (nu-l mai adun de pe camp dormind sa-l caram acasa), mamaia este aceeasi fiinta sfanta si buna, cu ochii blanzi si o bunatate de aia venita din interior, departe de cele rele.
In alta ordine de idei... sunt somera!
Sau in fine, somera in devenire, peste 2 saptamani.
N-am sa mai discut de ce si cum ca mi se face rau de la stomac... dar experimentez ceva nou ca sa zic asa... si sper sa se rezolve repede.

The most perfect act of love is sacrifice

Am cautat vreo saptamana scena asta.
Si nu ca m-a cam obsedat pe mine serialul asta si mai ales povestea celor doi... ci pentru ca, din nefericire pentru mine, asta numesc eu IUBIRE.
Asta inteleg eu prin iubire...
The most perfect act of love is sacrifice



"I was reminded today in a roundabout way that the most perfect act of love is sacrifice. As for Keith did for Karen. Burying his feelings for her for all those years, so he could be a good friend. I love you, lucas. And I think I have since the first moment we locked eyes. And it is gonna suck! But if what you want is for me to let go, then I'm gonna do it. Be happy, Luke. I want that with all my heart."

sun flower...

inima albastra din camera si mai albastra

Un anonim (care as fi foarte curioasa sa stiu cine e, mai ales ca imi viziteaza des blogul si multumesc pentru asta) ma intreba azi de ce sunt asa de suparata pe viata.
Si are dreptate! De ce?
Ca sunt dezamagita. Ca m-am legat de un om care oricum nu stie ce vrea de la viata si nu stie sa tina suficient de mult la mine incat sa ma scuteasca de anumite suferinte inevitabile.
Si nici macar nu e vina lui, as putea sa zic stop in orice moment dar sunt prea incapatanata, lasa si dependenta ca sa fac asta.
Ma gandesc la lucruri vesele acum.
La un camp verde in fata casei lu mamaia, cu Zahorna, cu gaste, oi si vaci... la Parlac (da, stiu, ciudat nume pentru un caine, dar asta e un caine special. Un caine care rade.). La mainile aspre si crapate ale mamaiei mele, la zambetul pus pe sotii a lu' tanti Rodica, la glumele lui George si a lui Cipri.
Mi-e dor de Dorohoi. Si sambata voi fi atat de aproape...
Pentru ca sambata... sambata se insoara ai mei Pompilicesti!!! Ole de trei ori!
De fapt... de multe ori.
As putea sa scriu despre ei un adevarat roman, dar mai bine il scriu ei singurei, fara tastatura...
Pe alex il cunosc de ... 10 ani se fac vara asta? si pe iela de vreo 6-7. nici nu mai stiu, timpul nu mai conteaza. Doar inima albastra de pe tavanul camerei de camin unde au locuit ei un an si eu doi... te iubesc de-mi vine sa ma urc pe pereti :D
Sunt cateva lucruri si cativa oameni pe care nimeni nu o sa mi le ia niciodata...
nu-mi plac nuntile, dar a lor imi va placea... e ca o poveste.
Muncel story... nu?
Banal, toata lumea face glume de astea la nunta.. dar eu astept o gradinita de copii de la ei sau macar un copil frumos cu nasul lu' ela si ochii lui alex.

No more miss nice girl

Monica iarta, Monica uita, e buna si draguta.
E... s-o credeti voi! Ce, eu nu pot sa joc roluri? Sunt o actrita mult mai buna.
Nu mai iert, nu mai uit, nu mai inghit, nu mai trec cu vederea. Cel putin pentru unii. Pentru ca intru in starea aia de miserupism. Dati in mine? succes si la mai mare! Nu-mi pasa... Nu-mi mai pasa ca nu are rost.
Sunt oameni pentru care merita sa stai in picioare indiferent de ce ti se intampla, pentru care merita sa treci muntii (la propriu si la figurat), sa treaca marile si apele peste tine.
E greu sa-ti dai seama care sunt acei oameni, dar na... e un risc.
De azi... no more ms nice girl.
Ai nevoie sa te spovedesti? Du-te la un preot, au si ei rolul lor!
Vrei sa te descarci? Vrei sa vorbesti? Suna la un chat de imprietenire sau fa-ti conturi pe hi5, facebook, twitter sau mai stiu eu ce alt site.
Vrei sfaturi? Du-te la un psiholog, sunt mai in masura sa ti le dea.
Altceva? Ar mai fi de zis...
Cand eu am o problema, ma lasi sa o rezolv si te intorci apoi, cand e totul bine te intorci. Cand voua va e rau eu stau langa...
No more miss nice girl.

refulari

E ciudat ca, desi imi dau seama cat de fraiera am fost sa "pun botu" (vai ce urat suna, dar nu gasesc nici o expresie inlocuitoare) la toate aburelile unui om mic. Dar atat de mic uneori in ochii mei incat ma doare ca e asa.
In alte cuvinte, mai frumoase sper, e ca am crezut in niste lucruri ce nu erau decat o alta pagina dintr-o carte.
A aruncat o nada (ca la peste, ce mai conteaza ca sunt un om cu suflet si sentimente). la mine a prins. Putea sa prinda la oricine altcineva, oricum e aceeasi nada, nu?
Nu... nu o fa pe-a victima si nu-mi zi acum ca nu e asa, ca gresesc, ca tii la mine si cat sunt eu de importanta si speciala si alte tampenii.
Am vazut, ciudat e ca tot nu pot sa ma uit altfel la tine.
Am vazut cum incerci aceleasi povesti, am vazut cum folosesti aceleasi lucruri marunte care le credeam eu frumoase pentru ca vin din suflet dar nu vin decat din aceeasi cutie cu momeli.
Nu, nu ma simt mai buna, nici speciala. Ai reusit doar sa ma faci sa ma simt o alta, si ce e mai rau e ca, intr-un fel, ai dreptate. Nu sunt decat o alta.
Tu ai incercat, nu as putea sa te condamn pentru asta. Eu am crezut, eu am muscat momeala.
Am o singura rugaminte, chiar daca ma doare... mi-a fost sila sa port discutia asta cu tine, asa ca o port cu mine...
Macar incearca povesti nemuritoare cu persoane care nu ma cunosc... nu prea e drept sa ajunga la mine astea.
Ma simt mica. In ochii tai, in ochii mei, in ochii celor din jur. Mi-e rusine si mi-e sila uneori.
Si ce e mai grav... e ca imi pasa. Nu am glumit cand am spus ca de data asta chiar imi pasa. Te-as lovi daca ai fi acum in fata mea si ti-as arata cata nimicime e uneori in tine, in ciuda rolului care il joci.
Toti jucam un rol, al tau e prea ipocrit. Macar incearca pe alta scena.
Si ce e trist... e ca ma simt legata. E ceva ce nu pot controla, in ciuda tutror ratiunilor si oamenilor care mi-au spus si inca imi spun cat de mult gresesti si cum oricum merit mai mult de atat.
Si stiu si eu, in ciuda complexelor mele, ca merit mai mult decat pe tine. Ciudat, nu? Si totusi tot acolo imi e gandul, si totusi tot pentru tine ma doare, si totusi tot de tine mi-e dor. Si uite asa decad eu in proprii mei ochi... si n-ar trebui sa fie asa.
Nimeni n-ar fi crezut ca eu am sa-ti acord tocmai tie importanta, caci toti te vad un om mic. Eu am vrut sa cred mai mult in tine. Si cu ce folos?

sunt zile si zile...

Este ciudat cum, de fiecare data cand dau de greu, am tendinta de a ma gandi la tine.
Cand simt ca totul se darama, sau sunt prea stresata, sau cand pur si simplu ma satur de toate ma gandesc brusc la tine.
Azi a fost una din zilele acelea, ti-am vorbit, dar nu am indraznit sa ma plang de nimic. E ca si cum as sti ca langa tine totul va fi bine si ca restul nu mai are nici o importanta.
Ma simt neajutorata si singura, stiu ca si tu simti asta, dar intr-um mod cumva diferit. Nu ai cum sa ma ajuti, nici eu pe tine si nici nu are nici un sens sa ne plangem de mila.
Spuneai ca imi simti lipsa... ciudat, as fi vrut sa imi simti mai mult prezenta atunci cand trebuie. Si sa te bucuri mai mult de ea. De fapt... tu te bucuri mai mult ca mine.
Cand ma iei in brate, tu o faci intr-um mod vesel, te bucuri. Pe mine ma doare.
Cand ma iei de mana razi si e un fapt divers. Si eu ma bucur, dar doar pentru o clipa. Stiu ca nu conteaza.
Incerc sa nu ma afecteze nici un gest si nici un cuvant. Stiu ca e doar atat, un gest sau un cuvant.
Nu, nu iti cer sa nu mai faci si nici sa nu mai zici nimic. Ma hranesc oarecum din gesturile astea. Nu mi le lua, nu le du in alta parte.
Am avut o zi proasta. Si m-am gandit mult. De parca tu ai putea rezolva ceva din toate astea...

Daca as putea

Leapsa furata de la Bee:

...daca as putea ce as vrea sa fiu?

o floare: narcisa alba
un anotimp: primavara devreme
o culoare: verde
un animal: pisica
un obiect vestimentar: esarfa (... in dar)
o piesa de mobilier: (sezlong)
o piesa muzica: anathema - fragile dreams
un vers: "ea fuge si minte ca e fericita..."
un obiect: mingea colorata a unui clovn
un instrument muzical: harfa
un copac: ulm
un oras: Praga
o persoana publica: Nicolas Cage (sau daca trebuie neaparat o femeie, Jessica Alba)
o carte: George Sovu - Liliac alb in ianuarie (na! ca n-am zis Marele Singuratic)
un fel de mancare: dovlecei pane
un supererou: Mos Craciun :))
un fenomen al naturii: apus (se pune ca fenomen? daca nu, furtuna)
o masina: volkswagen broscuta (mai vechi)
un fruct: piersica
o bautura: Pina Colada
o parte a corpului: nas
un film: love actually

Musumesc...

La multi ani, Mitzule!


E greu sa iubesti un om cu care te vezi aproape zilnic, fara sa te lasi acaparat de toane, momente, nervi si apucaturi. Eu te iubesc tare tare tare Mitzule, esti cel mai puternic om din cati iubesc eu si vreau sa te vad mereu cu zambetul ala irezistibil.
Indiferent de toane si momente proaste, eu tot te iubesc pentru ca iti place sa razi, sa te plimbi prin ploaie, sa te mazgalesti cu acuarele pe maini, sa te joci cu baloane de sapun si sa te imbraci colorat.

vis in doi sau supradoza de vise

Inchide ochii pentru o clipa, atat. Si in clipa asta gandeste-te la mine. Si crede-ma, clipa iti va parea cat un an.
Gandeste-te cum ar fi fost daca.
Iar daca nu esti sigur, desi gresesti daca nu stii deja, citeste asta.
Toate cuvintele ce le-am scris mai jos le-am sters.
Pareau fara substanta. Nu pot sa le scriu, ar trebui sa le simti, eu simt exact
cum te-as fi trezit dimineata, cum vocea mea ti-ar fi soptit “haide sus” si ar fi inlocuit sunetul alarmei. Cum mi-as fi trecut mana prin parul tau, cum ti-as fi mangaiat fata si ti-as fi privit ochii inchisi.
Cum as fi zambit si cum degetele mele te-ar tine strans langa mine atunci cand ne pierdeam in multime.
Cum te-as fi asteptat cu nerabdare si cum mi-ar fi fost dor de tine inca din momentul in care plecai de langa mine.
Cum as fi ras de stangaciile tale, cum te-ai fi suparat si cum te-as fi impacat.
Cum as fi adormit seara pe canapea incercand sa te conving sa nu te mai joci. Cum m-ai fi trezit sa mergem la somn si m-as fi alintat ca un copil prostut si as fi adormit instantaneu.
Cum te-as fi privit dimineata cand te speli pe dinti si as fi ras de tine si te-as fi contrazis in tot ce ai fi spus. Cum ai fi facut-o pe-a suparatu – dar nu pentru mult timp caci te-as fi facut sa razi.
Stiu ce culoare ar fi avut parul tau dimineata si seara, cum te-ai fi imbracat grabit sa iesi din casa.
Mereu mi-am inchipuit ca tu ai fi plecat primul la servici si m-as fi trezit totusi inaintea ta doar sa te mai privesc putin dormind si sa pregatesc ceaiul. Esti tare frumos cand dormi…
Si cand te-ai fi trezit in casa ar fi mirosit a lavanda si din bucatarie ar fi venit mirosul de ceai cu scortisoara, vanilie sau visine… Te-as fi privit iesind pe usa, as fi alergat apoi la geam si abia dupa ce nu te-ai mai fi vazut pe strada as fi plecat si eu.
Iar atunci cand m-as fi intors eu, tu ai fi fost deja acasa, asteptand lenes pe canapea…
Cum ne-am fi ciondanit in magazine cand ne-am fi facut cumparaturile, cum mi-ai fi lipsit cand ai fi plecat cu baietii si cu ti-as fi lipsit cand as fi iesit cu fetele.
Ciudat cum stiu ca ar fi fost toate lucrurile astea… si nu mi-a trebuit decat o clipa sa derulez mii de astfel de momente care ar fi fost daca… aveam curaj, aveai curaj.
Inchide ochii doar o clipa.
Si cum ai fi simtit daca ai fi inchis ochii pentru o clipa… Si cate mii de intamplari s-ar fi derulat prin fata ta…