22 mar. 2009

Sulina noastra draga...


zilele astea am facut cateva incursiuni in adolescenta mea.
Am vorbit cu vechi cunostinte si am realizat cum a trecut timpul. Pe langa noi uneori, prin noi de cele mai multe ori.
Ieri mi-a trimis Cristi o poza. A gasit-o pe panoul de informare al sediului ARBDD din Sulina.
Am ras si am plans uitandu-ma la o poza neclara si veche despre care nici macar nu stiam ca exista, desi cand ma uit la ea parca imi aduc aminte cand s-a facut. Imi dau seama ca mai mult imi imaginez care ar fi fost circumstantele decat sa imi aduc aminte, dar prefer sa cred ca nu am uitat.
Si nu, chiar nu am uitat. Imi aduc aminte multe amanunte ale taberelor de la Sulina.
Imi aduc aminte de exemplu ca in anul cand e facuta poza care mi-a trimis-o CRS (hehe... de cand nu i-am mai zis asa!) noi, fetele de la eco eram cazate in prima camera pe stanga de la etajul 1. Era o camera mare cu paturi etajate de fier. Patul meu era primul pe stanga, jos. Vizavi de mine cumva pe diagonala statea Monica. Patul de sus. Eram cazati cu vreo 2-3 fete de la Dorosencu pe care nu le suportam. Si cu Mada de la Babadag. Era anul cand Mada se tunsese scurt scurt... periuta. Si cand a realizat Gelu ca a crescut Madalina si e adolescenta.
Imi aduc aminte ca baietii de la speo erau cazati pe acelasi etaj, ultima camera pe dreapta.
Imi aduc aminte ca am pus pariu cu Silviu si apoi cu Marica. A fost anul cu alcoolul. Cand am baut la lanturi si am castigat ambele pariuri. Cand mi s-a facut apoi rau in camera si n-am mai putut ajunge la cimitir in ultima noapte de tabara.
Erau abia primii ani de Sulina, nu cred ca aveam mai mult de 15 ani. Erau anii in care in Sulina nici macar masini nu erau, cand tabara nu avea o baie functionala si trebuia sa iesim afara. Cand ne pierdeam zilele la plaja si activitati (tinute pe iarba din curtea din spate, cu fundul pe buturugi, copiind unii de la altii sau pe plaja cu ochii spre mare), serile la lanturi pe faleza, noptile in mare, sus in umbreluta sau ciuperca si la cimitir langa cei doi copii si diminetile pe plaja, la rasarit, inveliti pana la ochi in paturi si haine ca sa nu ne manance tantarii. Nu imi aduc aminte cand dormeam, stiu doar ca mereu erau dimineti luminoase. Era soare si zi cand ajungeam in camere, si totusi nu pierdeam micul dejun sarac cu acelasi gem tare si margarina si ceai.
Incerc sa-mi mai aduc aminte de anul acela, anul in care s-a facut poza, dar mi-e oarecum teama sa nu incurc anii si taberele, pentru ca din fiecare an am pastrat amintiri frumoase pe care nu am sa le uit niciodata.
Am imbatranit poate. Acum fac planuri de plecat la vara la Sulina cu niste oameni care nu au fost niciodata in taberele eco-speo-astro (cum le numeam) si care nu au sa inteleaga niciodata de ce vreau eu la 2 noaptea sa bat 2 km pana la plaja sa fac baie, la 3-4 sa ma intorc, sa ma opresc cel putin 20 de minute in cimitir, sa ma asez cu fundul pe nisip si sa stau sa ma uit la o statuie fara sa zic nimic. Apoi, dupa nici o ora, de ce vreau sa bat din nou cei 2 km pana pe plaja sa astept sa rasara soarele, ca apoi sa ma intorc. Care nu au sa inteleaga de ce ingrop o sticluta goala de rom cu o foaie in ea si un mesaj in nisip, lanaga mormantul capitanului de vas...
Ii iubesc pe oamenii noi din viata mea. Dar niciodata nu ii vor inlocui pe cei alaturi de care am trait poate cele mai frumoase momente din viata mea. Mi-e teama, ei cei de acum nu au cum sa inteleaga. Si eu nu am cum sa le explic de ce vreau sa fac ceva de Florii. Ceva afara, in natura. Ceva fara masina. Fara boxe sau muzica. Ceva cu iarba si frig si haine groase. Si mers pe jos, si urcat pe dealuri. Fara telefon mobil, fara calculator, fara servetele umede (desi recunosc ca aparitia servetelelor umede a fost cea mai mare descoperire :D).
Nu stiu sa le raspund la intrebari. Clar, oamenii evolueaza, la fel si lucrurile din jur. Ce mai radeam de cei care de 1 mai veneau cu masinile in chei, ascultau muzica la casetofonu auto, faceau gratar si plecau... oare nu am ajuns ca si ei?
Acum am crescut. Nu mergem cu trenul, mergem cu masina. Iar cand plec cu trenul la Sibiu... nu mai merg cu personalul ca pe vremuri. Nici cu nasu, acum imi iau bilet.
Nu au trecut atat de multi ani de cand plecam pana la Alba Iulia cu personalul. Sau ne intorceam. Sau inghetam de frig noaptea in cetate la Sighisoara ascultandu-l pe Marni vorbind despre tuica fiarta, placinte la cuptor si soba lu bunicasa.
Radea un baiat de mine ca nu stiu sa calc camasi. Prietenii mei purtau tricouri negre cu Metallica, nu camasi. In rucsac le aruncam oricum, nu le asezam frumos in valiza sa nu le sifonez.
oare daca as fi stiut atunci ca de acele momente imi voi aminti mereu cu drag, le-as fi trait altfel? Atunci mergeau de la sine, n-am simtit niciodata ca fac ceva special. Desi... noi am fost altfel de tineri. Am trait si am facut ceva special. Ar trebui sa mai incercam. Tineretea nu e o suma de ani, e o stare... Daca nu ma credeti, uitati-va la Gelu.

2 comentarii:

Anonim spunea...

ha,ha....ce poza..ce vremuri! eu de cate ori ma gandesc la sulina si la voi...imi vine in minte ziua aia cand am batut coclaurii cu hartia de turnesol in mana sa luam ph-ul fiecarei baltoace care ne iesea in cale...nici azi nu o sa inteleg...de ce (si chiar daca o sa inteleg de ce, nu o sa inteleg de ce o zi intreaga chinul de a sta cu marea la 2 pasi,fara macar o baie mica). despre tunsoarea mea periuta...doar ce dadusem admiterea la arte si pana la imbarcarea spre sulina mai erau 2 ore...timp in care am ramas cu coada mea prinsa cu elastic rosu in mana.cat despre gelu...merita vazut! :P (eu vb, care de 3 zile sunt pe aici si nu l-am cautat...rusine sa-mi fie!). acum ramane intrebarea...moni, pe cand la sulina?

Laura spunea...

vreau si eu sa ma iei la Sulina, ca tot vorbim de Sulina si de mers acolo de cand ne stim. Nu stiu ce o sa faci tu pe acolo dar eu nu vin cu tine la 2 noaptea in cimitir pentru ca mi-e frica de vampiri si alte alea. Acum nu stiu ce cauti tu la 2 noapte in cimitir incepi sa ma pui pe ganduri... data viitoare cand ne vedem ma imbrac in usturoi.