doar 18 martie (sau "iar eu ma simt a nimanui")

E trist cum noi, oamenii, intelegem rolul cuiva in viata noastra abia atunci cand nu mai face parte din ea. Cand ne lipseste, cand ne intrebam cum ar fi fost viata noastra daca persoana in cauza ar fi fost langa noi si acum.
E trist ca tindem sa iubim mai mult ceva de care ne este dor decat persoana de langa noi.
Nu te-am iubit suficient atunci cand ai fost langa mine si nici macar nu mi-am pus problema asta vreodata. Eram prea mica, asta ar fi scuza mea. Penibila, de altfel.
Nu am inteles niciodata si nu m-am gandit niciodata cum ar fi viata mea fara tine. O vad acum, dupa atatia ani, in care nu mi-am facut inca curaj sa vorbesc despre asta. Nu am nici acum, chiar daca scriu randurile astea. E usor sa te ascunzi in spatele cuvintelor daca reusesti sa jonglezi cu ele si mie imi iese uneori.
Nu imi fac procese de constiinta, nici nu ma simt vinovata ca nu te-am iubit suficient pentru ca atunci chiar nu stiam sa fac asta. Incerc sa dau vina pe cineva sau pe ceva, dar nu am sa inteleg niciodata de ce a fost sa fie asa. As vrea sa ma pot razbuna pe cineva, sa tip la cineva, sa am pe cine sa intreb de ce mi te-a luat, de ce nu mi te-a mai lasat macar inca putin? Inca putin, atat cat sa inteleg si sa iti arat cat te iubesc, cat te iubeam.... nici macar nu stiu cum sa vorbesc despre asta.
In acesti multi ani au fost prea multe clipe in care mi-as fi dorit sa fii langa mine, fie pentru a ma ajuta sau a ma tine in brate, fie pentru a te vedea ca te bucuri ca am rezlizat ceva din ce ne-am dorit amandoua, ceva din ce ti-ai dorit pentru mine. Stiai ca am sa reusesc, imi amintesc cum te mandreai cu fiecare lucru bun facut de mine. Nu stiu cum as fi putut da ochii cu tine atunci cand am picat la liceu, nu as fi avut nici o explicatie, sau daca ai fi fost langa mine poate as fi intrat din prima unde vroiam... Mi-as fi dorit din tot sufletul sa ma uit in ochii tai cand am intrat la facultate, sa te vad cum ai fi plans de fericire. Stiu ca ai fi plans de fericire asa cum a facut mama lui Ionut pe holul facultatii cand am iesit de la proba orala. Pe mine, in schimb, nu m-a asteptat nimeni. E greu, e prea greu ca oamenii sa se astepte mereu de la tine sa reusesti singur, sa te descurci singur, sa poti de unul singur.
As fi vrut sa fii mandra de mine cand am plecat in Olanda la doar 15 ani sa reprezint Romania, sa te bucuri cand am adunat acele multe premii la ecologie, - toate diplomele alea erau pentru tine, nu pentru mine, mie nu mi-a pasat niciodata de ele. As fi vrut sa fii mandra de mine cand am plecat la facultate, cand am reusit, cand mi-a aparut primul articol in ziar. Imi imaginez cum te-ai fi dus de dimineata sa il cumperi, cum l-ai fi decupat si l-ai fi aratat colegelor la servici. Ca atunci cand vorbeai cu tanti Stela si ea il lauda pe Dragos ca este bun la fotbal, iar tu vorbeai despre concursurile de ecologie si rezultatele mele la scoala, care nu erau nici pe departe grozave.
Da, stiu, imi zic si eu ca oricum esti de acolo de undeva. Si probabil ca asa si e.
As fi vrut sa am macar mai multe amintiri.
Nu ma mai intrebati voi toti de ce tind sa ma agat de oameni din viata mea. De asta, nu vreau sa imi fie apoi dor de ei. Si nu, nu pot singura, asa cum ma obisnuisem cu gandul ca trebuie sa pot singura. Si din pacate tu mi-ai daramat mitul singuratatii si tot tu ma pui sa il las sa ma chinuie.
Zic ca nu am amintiri si totusi sunt sigura de amintirea strangerii in brate, cand ma ghemuiam acolo si era cald si bine si sigur. Nimeni si nimic nu mi-a mai adus acea caldura apoi. Azi nu am nevoie de cuvinte, nici sa imi ziceti ceva.
Azi am nevoie doar sa ma strangi in brate.
Pentru ca mi-e atat de dor si de greu si nu pot sa exprim nici macar jumatate din ce as vrea.
Desi uite, Sim, ai fi mandra de mine. Dupa mult timp azi am plans. Putin, mai mult am inghitit. Dar am plans. Cat am scris postul asta.
Nu ma intrebati nimic. Ma intreb eu prea multe. Si nu, nu am sa inteleg niciodata de ce si cine e de vina. Pur si simplu nu e drept. Vreau sa ma revolt, dar n-am cui.