.. raspuns

Lavinica a scris astazi un post in care m-am regasit cu rusine si ma simt oarecum vinovata, ca sa nu zic vizata. Asa ca va trebui sa incerc cu mult efort sa imi adun gandurile intr-o ordine si sa gasesc o explicatie a unor lucruri inexplicabile.

Da, ai dreptate in tot ce ai scris acolo, da, as vrea sa-l cunosc si eu intr-o zi pe piticul ala si nu mi-am dorit sa omor niciodata pe nimeni, dar pe el l-as omori cu mare drag.
Nici eu nu inteleg de ce. Stiu totul teoretic. Stiu ce merit si stiu multe femei care isi pierd frumusetea, tineretea si inteligenta suferind pentru cineva care chiar nu ar merita nici o privire. Nu incerc sa le inteleg cum mi-e frica de multe ori sa ma inteleg pe mine. Stiu femei pe care le iubesc ca parte din mine si care stau pe langa un ticalos care le face viata incet incet in mici bucati, care le lovesc sau care pur si simplu le distrug din vorbe. Ma revolt si eu adesea, la fel cum ai facut-o azi. Pentru ca imi e usor sa ma revolt cand vad asta in viata lor.
Abia mai tarziu cand eu am trecut printr-o chestie asemanatoare (fara partea cu lovitul fizic) am inteles ca nu e nimic de inteles. Ca uneori unele lucruri sunt incontrolabile oricat de mult ne-am dori sa le controlam.
Ciudat, acum ca vreau sa zic totul clar, imi e foarte greu. Nici macar nu stiu daca ar trebui sa scriu la trecut sau la prezent. Nu stiu nici macar cat pot sa recunosc si cat nu. Cred ca intr-adevar, discutia asta ar trebui noi doua s-o avem intr-o zi in fata unui ceainic mare plin cu un lichid cald si frumos mirositor. Uite asa o vad eu.

Revenind, ca nu vreau sa fug, am fugit de prea multe ori. Nu cred ca alegem cu mintea omul pe care-l iubim. Iar daca il alegem cu mintea, iubirea isi pierde partea aia frumoasa, de chimie, cu tresaririle ei si emotiile care vin la pachet. Iar cand sufletul alege ce nu ar trebui si realizezi abia dupa cat e de gresit... nu stii cum sa dai inapoi. Nu te opresti la timp. Nu ai puterea sa zici stop, desi o stii clar ca ar trebui. Cred ca e un punct, unul singur, in care ar trebui sa te opresti si apoi, cand nu o faci, e mai greu.
Suna ciudat si poti sa ma acuzi, poti sa ma bati, sa ma urasti pentru asta, dar exista o dunga de fericire in asta. Stiu cat de absurd suna ceea ce scriu. Spui tu "De ce o femeie care are o viata frumoasa si plina inainte isi iroseste intreaga fiinta asteptand un telefon, asteptand un cuvant frumos, cersind o frantura de atentie din partea LUI?". Si eu zambesc aici, in loc sa plang. Zambesc gandinu-ma la acea frantura, acel semn. Am uneori senzatia ca un lucru cu cat il astepti mai mult si cu cat lupti mai mult pentru el, cu atat te face mai fericita si poate din asta isi iau aceste femei fericirea. Nu stiu, stiu ca drept ar fi sa fie fericite in fiecare zi, in fiecare moment.
oamenii pe care ii numesti tu "de nimic", "imbecili", "dobitoci", "animale" (si iar s-ar putea sa ai mare dreptate) au un fel de calitate. Aceea de a te face sa ii vezi ca sunt ceea ce tu ai enumerat. Si a te face pe tine, femeie credula si indragostita, care ai atatea de oferit, sa crezi ca poti scoate ce e mai bun din ei. Sa crezi in partile alea putine pe care tu le crezi bune si in care ajungi sa crezi mai mult decat orice. Iti vand o iluzie iar tu o cumperi: uite, e un nenorocit, distruge usor oamenii din jur, ceilalti il resping, dar eu stiu ca in fundul inimii e un om bun. Si eu, stand langa el undeva in umbra am sa-l salvez, am sa il fac fericit, nu va mai fi asa, etc. Iluzii, clar. Minciuni. le stii, dar nu le recunosti niciodata. Te face pe tine sa cresti in ochii tai si ai impresia macar pentru un moment ca poti scoate ce e mai bun din oameni. Renunti la tine pentru el si da, din exterior se vede altfel si da, toti cei din jur au dreptul sa te judece si sa-ti dea palme ce dor caci stii ca nu vrei si nu poti schimba asta cu nimic.

"la ce bun sa primesti de la viata atata frumusete in tine si langa tine, ca apoi tu sa o ingropi in mocirla unei slabiciuni careia ii gasesti absurda scuza: dragostea?" intrebi tu. Si din nou, aici iti dau dreptate. de fapt, iti dau dreptate in tot si stiu ca orice as incerca sa explic n-ar avea nici o logica si ca nu e drept si ca ar trebui sa fiu eu inainte de toate, la fel cum prietena ta ar trebui sa fie ea inainte de toate. Pentru ca e un om pe care il iubesti. Daca el, idiotul si dobitocul ar fi prietenul tau, asa plin de defecte, te-ai bucura. Ca exista totusi in viata lui, asa defect cum e, cineva care sa creada in el si care sa il puna inainte de orice, chiar si de propria persoana. Atat tind sa te contrazic, ca nici macar aici dragostea nu e folosita drept scuza. E doar ceva in care crezi, mai presus de tine. Cred ca trebuie sa adaug: Din pacate...
Da, ai dreptate. Aceasta iubire e o anormalitate si nici macar nu am indraznit sa o numesc iubire. E sora cu nebunia, e ca atunci cand mergi descult pe o muchie de cutit. Si in ambele parti e o prapastie. Nu ai curajul sa alegi sa sari in ea si mergi in continuare, in speranta ca lama se va termina undeva si acolo, la sfarsit, va fi mai usor. De cele mai multe ori tind sa cred ca nu e.

"De ce te inchizi intr-o colivie atat de murdara, de ce taci, de ce stai cu capul plecat cand sunt atatia oameni care s-ar simti dumnezei avand un zambet de-al tau!"
pentru ca nu e o colivie murdara, desi din afara asa pare. Pentru ca tu nu o vezi asa, desi ai oameni care iti deseneaza. Imi dau seama ca acum scriind si incercand sa explic aproape pas cu pas totate revoltele tale atat de reale par ca un om drogat fara speranta caruia degeaba ii explici ca intr-o zi viata lui o sa-l omeoare, el e tampit si prost si incearca sa-ti argumenteze fara argumente ca nu e asa. Ba asa e! "ca le este si bine"... da, eu am invatat sa imi culeg fericirea din lucruri marunte. Si am ales sa sufar si sa ma bucur uneori cate putin decat sa nu simt deloc. Stiu ca exista si varianta in care sa ma bucur mereu, sau mai tot timpul. Poate mi-a fost frica de ea sau poate pur si simplu nu am avut norocul sa-mi apara in viata. Sau am sperat mereu... e ciudat ce scriu si simt mereu nevoia sa ma scuz, desi nu am de ce.

Nu stiu, am sa ma opresc aici caci imi dau seama ca scriu intr-un delir care nici macar nu este sincer peste tot. Cred ca discutia cu ceaiul dintr-o zi va fi poate mai reala.
Stii... intr-o zi... el mi-a zis ca nu are sa inteleaga niciodata de ce am ales eu sa ma chinui in halul acesta. Si i-am raspuns ca nu am vazut niciodata asta ca pe un chin. Si in ciuda tuturor lucrurilor urate... si sunt multe si grele... atunci l-am iubit mai mult. Pentru ca mi-a vandut acea iluzie ca ii pasa si ca, macar o data, i-a pasat si s-a intrebat de ce.
pentru el. pentru ca l-am pus undeva sus, deasupra mea, si as fi fost pana in final fericita daca il vedeam fericit cumva... dar sfarsitul a venit inainte de asta...
Si acum, la fel cum iti ziceam la inceput... nu stiu daca sa iti raspund la provocare la timpul prezent sau la cel trecut...
Explicatia cea mai buna e frica. pentru tot ce am scris si pentru tot ce as mai putea scrie.