... celor mai frumosi ani

Am obisnuit oamenii prost. Si cum am fost racita si fara prea mult chef de conversatie, toti se asteapta sa povestesc pe blog macar cum a fost in weekend.
Ei bine... a fost: MINUNAT!

Dupa cum bine stiti deja multi dintre voi, am fost la Tulcea, pentru a sarbatori 10 ani de Speologie. Pentru a vedea oameni pe care nu i-am mai vazut de mult, pentru a vorbi cu oameni a caror voce o uitasem, pentru a ne reaminti lucruri frumoase.
Imi e greu sa scriu despre cat de frumos a fost, mereu mi-a fost greu sa scriu despre lucruri frumoase.
M-am simtit foarte bine si nu prea stiu ce cuvinte mari de genul excelent, minunat sa caut pentru a nu parea exagerata. Am ras mult, cu pofta si din toata inima. Imi venea sa rad zgomotos si am regasit fericirea aia marunta de care imi era atat de dor. Un sentiment oarecum uitat undeva, de siguranta, incredere, putere si optimism.

Am uitat intr-adevar de toate pentru 2 zile si chiar si acum vad lucrurile altfel.
Pur si simplu parca tot prezentul asa cum il vedeam eu pana acum nu mai e la fel, pentru ca stiu ca pot sa fiu.

Unele lucruri nu se schimba niciodata, acele locuri raman la fel de frumoase si la fel de pline de amintiri (vineri seara cand urcam scarile de la palat am simtit cum brusc mi se inmoaie genunchii si nu era de la numarul de trepte ce trebuia sa le urc). Si mai frumos de atat, unii oameni nu se schimba niciodata, oricat de confortabil ar fi pentru noi sa ne gandim ca se schimba. In adancul sufletului lor raman la fel si de data asta pot zice cu multa multumire: la fel de frumosi.

Am invatat sa rad din tot sufletul sau mi-am amintit cum era asta, m-am simtit intre oameni ca mine, pana la urma ne asemanam mult, m-am bucurat ca am putut spune cu voce tare oricand orice fara sa-mi fie frica.
Singurul lucru ciudat e ca mi-am dat seama ca intre timp eu am devenit mai... lipicioasa, nici nu stiu cum sa ii zic. Ma gandesc la ceilalti oameni dragi din viata mea, mai noi, cei de la Sibiu. Imi vine sa ii imbratisez non stop, sa ii pup de fiecare data cand zic ceva dragut, ne strangem des in brate si zambim asa... nu stiu cum... intelegator. Si weekendul asta imi venea sa fac acelasi lucru cu oamenii poate cei mai dragi din viata mea, pentru ca datorita lor sunt ceea ce sunt si mi se parea foarte nenatural... Pentru ca imi aminteam ca inainte nu faceam asta. si acum imi pare putin rau
O strangere in brate puternica pentru fiecare.
Cele mai frumoase zile de anul acesta cred (bine, dupa ziua mea si acea zi de joi din ianuarie) si cei mai frumosi oameni care au ramas neschimbati.

PS: Ar trebui sa precizez: cu acest post sarbatoresc 10 ani de speo, 4 ani de tacere si postarea cu numarul 500