... daca

Daca vrei privirea s-o las in podea...



calca peste ea

iubire de mall

Ciudat, omule.
Spui ca nu te-ai schimbat, ca nu te-a inghitit munca si biroul, ca laptopul nu este cel mai bun prieten al tau, ca inca iti mai plac toate lucrurile marunte care intr-o zi ne faceau pe toti fericiti.
Spui ca esti cel pe care mi-l amintesc.

Si totusi viata ta se rezuma la munca si casa. Locuiesti cu prietena, caci altfel nu te-ai putea vedea cu ea prea des, asa e mai simplu, va vedeti seara acasa, obositi de la munca, schimbati cateva vorbe, gatiti uneori impreuna daca nu cumva te opresti pe undeva prin oras sau mananci la birou.
Uneori faceti sex, alteori, dar mai rar, dragoste. Nu mai ai timp, esti obosit. Parca nici chef nu mai ai, dar e o datorie, trebuie, macar din cand in cand.
Uneori iesiti in oras... in weekend, la cumparaturi, intr-un hipermarket. Si foarte rar poate la un suc cu niste prieteni mai vechi care ii vezi la doua luni maxim...

Vorbiti despre ce ar trebui sa va cumaprati sau unde ati vrea sa va plimbati, faceti planuri pentru un eventual in concediu intr-o zi, oricum veti alege un singur loc din acelea multe la care va ganditi.

Imi pare rau pentru tine, esti sec si gol, oricat de mult iti place sa crezi ca nu e asa, ca gandesti lucruri frumoase.
Dar te intreb pe tine, ai fost vreodata la un concert de folk, la Alina Manole depilda, vineri, nu te-am vazut. Sau la Emeric Imre? Nici macar nu stii cine sunt, nu-i asa? Sau iti amintesti vag... Ai simtit vibratia unei sali plina de zambete? De fete fericite? De murmur si cantat pe soptite?
Mai stii sentimentul ala de fericire cand vezi fericirea in ochii celor din jur?
Te-au inghitit si pe tine, ti se pare un lucru mare cand iesi undeva dupa mult timp, simti nevoia sa cheltui multi bani, simtind ca asa iti platesti absenta. Iesi, mananci in oras, iti cumperi o bautura scumpa, ai vrea sa faci cinste tuturor dar parca te gandesti si la bani... doar muncesti atat de mult pentru ei!

Ai uitat cum e sa te plimbi pe strazi fara sens si fara tinta, acum trebuie sa iesi UNDEVA, stii dinainte ce se va intampla acolo, te informezi pe net, nu-i asa, ca doar nu esti dependent de calculator!
Cand iesi parca ti-ai lua laptopul in masina, dar stii ca ai parea deplasat, mai bine il lasi acasa, masina parca n-ai lasa-o, desi ai bea si tu ceva... dar nu-ti place sa iei taxiul, niciodata nu ti-a placut. De mult stateai intr-o carciuma pana dmineata, plecai acasa cu primul troleu sau, de ce nu, aveai curajul sa mergi pe jos. Banii care ii dadeai pe taxi erau oricum mai putini decat cheltuiai pana dimineata in carciuma cand trageai de cate o bere din aia mai ieftina, prin club A sau alt subsol obligatoriu de bifat in itinerariul tau.

Iti mai aduci aminte sentimentul care il traiai intr-un subsol mirosind a ciment unde, intr-un colt, un barbat in varsta cu o trompeta canta jazz? Iti mai aduci aminte vibratiile muzicii care iti patrundeau din calcai pana in frunte, cum iti tremurau degetele cand o luai de mana si ii arutai tamplele?
Vai, cat o mai iubeai... pe ea, sau pe cea dinainte, ce mai conteaza, oricum acum locuiti impreuna, ea e, poate intr-o zi o sa va casatoriti daca n-ati facut-o deja, nu-ti dai seama cat de casatoriti sau nu sunteti.
Dar e bine, iti place, va intelegeti, iti gateste aproape la fel ca mama, ce poti sa ii ceri mai mult? N-ai mai putea fara ea, daca te va parasi vreodata vei fi distrus, dar nu o sa o faca, tu stii ca te iubeste si incerci sa te porti cat mai frumos. Si tu o iubesti, incerci sa-i arati uneori, ii spui "puiule" sau "mami" sau orice formula de alint ca sa vada ca o iubesti. Nu-ti mai tremura degetele cand o iei de mana, nici macar nu-i mai mangai incheietura, acum e un gest normal, trebuie s-o iei de mana, v-ati obisnuit. Nu-i mai saruti fruntea sau ochii, acum o saruti direct, scurt, pe buze, ca o datorie. Dar nu, n-ai sa recunosti, nu e o datorie, o faci pentru ca vrei.

Ea nu se mai arajeaza atat cand iesiti, si-ar dori sa simta din nou cum e sa te duci la o intalnire, te gandesti toata ziua cu ce ai sa te imbraci, sa iti pregatesti din timp acele haine in care stii ca lui ii place de tine si in care te simti bine, iti trebuie cel putin o ora sa iti arajezi parul, inca una sa te dai cu rimel, poate si putin fard... sa ai emotii, sa-ti alegi pantofii si sa te rogi sa nu ploua. Sa va asezati pe o banca care in mintea ta e deja banca voastra, stii ca iti va aminti despre el si despre aceasta clipa.

Te dezamagesc apoi iesirile astea, intelegi de ce nu iesiti des, oricum e totul sec. Stati la o masa, doar n-o sa mergeti undeva unde nu aveti nici macar unde sa stati jos. Nu mai mergeti in locuri zgomotoase, trebuie sa va auziti, vorbiti intre voi, ziceti des "haideti sa nu mai vorbim despre munca".
Cand ajungi acasa te simti parca obosit din nou, nu-ti plac iesirile astea, te gandesti cu oarecare parere de rau la serile cand va plimbati prin parcuri, era toamna si loveati frumzele cu picioarele, nu ti se mai vedeau talpile. Nici ghine si nici castane nu mai sunt acum.
Ti-e dor de mirosul acela de toamna, ai vrea poate un greiere sau o pasare sa se auda de undeva, nu doar latratul cainelui dintre blocuri sau papagalii vecinei de la 1.
Nici anul acesta n-ai sesizat cand a venit toamna... te-ai trezit deja in mijlocul ei si te gandesti ca o sa ninga curand. Si trebuie sa iesiti in weekend din casa, la cumparaturi, ar trebui sa va luati ghete... o sa va duceti la mall, acolo gasiti multe magazine intr-un loc, n-ai vrea sa te taraie dintr-un loc in altul. Pana la urma, daca insista, te poti aseza la o masa la KFC sau te duci la un film pana termina ea de colindat magazinele...

PS: Nu vreau sa se termine octombrie! E cea mai frumoasa luna...

Andreea Marin

Tin sa precizez ca titlul acestei postari nu are NICI o legatura cu ce scrie mai jos. Dar cum am promis unei domnisoare (banuiesc) ca am sa-mi denumesc asa urmatorul gand (evit cuvantul articol, nu mai explic de ce, oricum ea nu intelege), ma tin de cuvant. Ce am promis, de ce si cand se vede in commenturile de la articolul despre Mirela si dansez pentru tine (apropo, mie chiar imi place emisiunea aia, chiar daca e patetic)


M-am vindecat de tine.
Uneori incerc sa imi caut sentimentul acela, desi rau si bolnavicios, facea parte din mine. Pur si simplu nu mai e...
Am incercat sa-mi amintesc, tin minte ca amintirile imi faceau rau. Ca un om care doreste sa se chinuie de unul singur.
Mi-am amintit surasul, buzele si apoi sarutul tau. Nu am uitat nimic, doar ca nu mi-au mai adus nici o emotie.
Mi-am amintit apoi pielea ta, trupul pe care ti-l doream atat de mult, bratele incrucisate intr-o imbratisare ce imi doream sa nu se mai termine niciodata. Am zambit, dar n-am simtit.
Am cautat pas cu pas, de la primul sarut pe care mi-l aduc aminte cu exactitate, pana la ultima noapte. Nimic!
Gol, fara sentiment, fara regret, fara tandrete.
Stiu mainile, stiu masa aceea, stiu umarul tau, stiu capul tau plecat in bratele mele, stiu caldura bratelor, inclestarea degetelor, parul, degetele mele pe ceafa ta, grimasa si toate acele amanunte pe care nici macar nu are sens sa le mai descriu.
Caci nu-mi mai aduc nimic. Nu-mi trezesc nici un sentiment, nu-mi aduc nici o emotie.

Mi-e teama. Mi-e teama ca m-am intors la ceea ce am fost inainte de tine si ca n-am sa mai simt.
Iarta-ma!
Am uitat tot ce ti-am promis.
Nu pot si nu mai vreau sa fiu langa tine.
Nu-mi doresc nici macar sa te vad, nu-mi doresc nici macar peste ani sa stam la aceeasi masa cu copii de mana.

Nu scriu asta sa te pedepsesc si nici sa ma razbun. Stiu, dealtfel, ca de ceva timp incoace, ti-e frica sa ma mai citesti.

Scriu doar ca imi pare rau. Nu mai sunt nimic din ce as fi putut fi pentru tine si am reusit asta intr-un timp prea scurt, ceea ce ma sperie uneori la mine.
Am pierdut o data cu sentimentul pentru tine inspiratia si suferinta ce imi dadea un elan in ceea ce priveste scrisul. Acum scriu despre adolescente din autocare.
Simt totusi ca acum urc, pana acum ma duceam spre o prapastie a carui fund era cat pe ce sa-l ating.

Sunt goala pe interior si mi-e bine. Ce e frumos se duce in alte zari, mari senine.

mucosenii

De cateva zilen sunt racita. Mai exact, de cand m-am intors din Chei. Bine, stiu, nu toata lumea e atat de nebuna sa plece cu corturile la 0 grade si sa doarma in cort pe ploaie.
Dar, cum am mai zis si celor ce m-au certat deja, merita toti mucii.
Si apropo de muci, desi nu va intereseaza, din gafele mele, azi m-am pus sa imi suflu nasul in timpul conferintei lui Mungiu. Si nu oricum, langa microfonul lui Catalin (a.k.a Laurentiu, prietenii stiu de ce!) de la Radio Romania care se chinuia sa inregistreze ceva. Eh... nu mi-am dat seama, asta e!

In fine... ne intorcem la raceala. Ma enerveaza cumplit faptul ca nu ma asculta corpul deloc. Sunt mereu obosita, as dormi non stop, de fapt nu e somn, e un fel de stare de veghe in care corpul nu asculta ce ii comanda mintea.
Mi-am amanat chiar si plecarea la Sibiu cu o zi din cauza mucilor, deci e grava situatia!
Si nu stiu cum se intampla ca in fiecare zi cand ma pun sa dorm macar putin sa imi odihnesc capul mult prea greu, imi suna telefonul. Pe care il aud desi e dat doar pe vibratii de mult timp incoace... cred ca de la Iasi, rar imi aduc aminte si ii mai dau drumul la sonor o zi doua, ca apoi trece iar pe silentios.

Au ceva cu mine, clar!
Nu sunt paranoia, dar asta nu inseamna ca nu sunt urmarita!!!

Ce mai faci?

- Ce mai faci?
- Mersi bine, cred ca mi-a fost dor de tine.
- Nu ne-am mai plimbat pe sub castani, de vre-o suta si ceva de ani


Maria Magdalena Danaila - Ce mai faci
Asculta mai multe audio Muzica

Mirela Tiron Dan Bordeianu Dansez pentru tine!

Mi-am facut un obicei de cativa ani incoace ca atunci cand plec pe undeva sau ies in oras sa evit locurile cu tulceni, ca ei sunt peste tot. Acum sa nu ma intelegeti gresit, iubesc orasul meu si multi oameni din el.

Dar e asa... o chestiune. Oameni cu care n-am avut niciodata nimic in comun, nici macar un salut si care in Bucuresti vin la tine la masa sa te intrebe ce MAI faci (de parca stiau ce ai facut tu pana acum), care te saluta pe strada desi habar nu au cum te cheama si nici nu au avut pana acum. Si eu fug de ei, pentru simplu fapt ca majoritatea sufera inca de complexul provincialului (o tampenie de concept) care trebuie sa demonstreze ca au realizat ceva prin faptul ca sunt acum aici.
Eu nu am avut niciodata nimic de demonstrat. Si nu ma vad mai realizata cu absolut nimic pentru ca traiesc intr-un oras imens, mizerabil, aglomerat, care isi are totusi si partile lui bune, desi de multe ori le neg, saturata fiind de haosul de aici.

Duminica, in microbuz, in fata mea, doua... "gagici". Una din ele blonda, par cret, buna, stilul Andreea Banica. O cheama Bianca si o cunosteam cand era ceva mai mica dat fiind faptul ca a fost una din elevele lui Gelu. De la Gelu stiam ca e si desteapta, habar n-am, nu parea. A doua nu mai stiu exact cum o chema, tot creata, bruneta, a terminat la Moisil de vre-un an sau doi si a participat la "Dansez pentru tine" - daca m-as pune sa caut pe net as afla si numele ei, dar n-am sa fac eu efortul asta.

Bruneta avea impresia ca le stie pe toate. A vorbit incontinuu tot drumul despre cat de tare e sa cunosti vedete si ca ea de cand a participat i-a cunoscut pe toti si bla bla bla. Imi venea la un moment dat sa matur cu ea pe jos, am incercat s-o ignor dar vorbea oribil de tare ca sa te faci ca nu exista. Banuiesc ca asta era si ideea, sa vezi ca exista si sa fii mandru ca te afli in acelasi microbuz cu ea. A si explicat, dealtfel, ca nu poate merge cu masina ca nu si-a luat inca carnetul. Au picat-o astia la examen ca "a avut tupeul sa mearga cu 67km/h la examen".
Au tot vorbit ele muuuulte chestii enervante.

Totul a culminat cand din nou, bruneta, a inceput sa-i explice blondei de ce nu suporta ea Radio Zu. Ca o enerveaza Morar, care e un prost. Ca evident, ea ii cunoaste si Buzdugan mai e cum mai e, dar Morar e un cretin.

Bai fato... nu ii cunosc nici pe unu nici pe altu si nici lista aia de vedete despre care tot vorbeai tu si care pentru mine nu valoreaza doi lei...
Da in capu ala al tau gol... ai citit macar o data ceva scris de Morar? Nu sunt fanul lui Morar, si nici n-am sa te contrazic. Dar am sa pun doua linkuri a unor articole scrise de omul asta... (chiar daca asta inseamna sa fac reclama Sapte Seri :D): asta sau asta. L-am pus al doilea pe cel intitulat "Bai, cocalar romantic!" tocmai pentru a fi mai pe intelesul tau.

Cand vei invata sa citesti si nu doar sa dansezi si sa te lauzi cat de tare esti tu ca ai plecat din vagauna aia de Tulcea si te-ai mutat la capitala de un an (dupa vreo 6 ai sa intelegi ca nu e tocmai un motiv de lauda, lauda era daca reuseai sa devii cineva acolo, sa razbesti la tine acasa, nu sa te pierzi intr-o masa de oameni), pune mana si mai citeste pe ici pe colo. Toata vorbaria ta de 5 ore nu a atins nici o coarda in nimeni care te-a ascultat. Si acel idiot Morar care nu-l suporti tu ca e prost a reusit asta cu o propozitie cu mii de oameni (uite, imi pare rau ca nu mai am acces sa iti zic cati cititori a avut pe on line un astfel de articol, dar pe print sunt cam 60 000).

Si pentru ca sunt sigura ca domnisoara in cauza e de aia care isi cauta numele pe google am sa ii caut numele sa-l scriu aici si am sa il pun si la titlu. Poate ajunge sa citeasca acest blog, daca stie sa faca asta.
Am gasit! O cheama Mirela Tiron si a dansat cu Dan Bordeianu La Dansez pentru tine! - asta ca sa o ajute la cautare.

... celor mai frumosi ani

Am obisnuit oamenii prost. Si cum am fost racita si fara prea mult chef de conversatie, toti se asteapta sa povestesc pe blog macar cum a fost in weekend.
Ei bine... a fost: MINUNAT!

Dupa cum bine stiti deja multi dintre voi, am fost la Tulcea, pentru a sarbatori 10 ani de Speologie. Pentru a vedea oameni pe care nu i-am mai vazut de mult, pentru a vorbi cu oameni a caror voce o uitasem, pentru a ne reaminti lucruri frumoase.
Imi e greu sa scriu despre cat de frumos a fost, mereu mi-a fost greu sa scriu despre lucruri frumoase.
M-am simtit foarte bine si nu prea stiu ce cuvinte mari de genul excelent, minunat sa caut pentru a nu parea exagerata. Am ras mult, cu pofta si din toata inima. Imi venea sa rad zgomotos si am regasit fericirea aia marunta de care imi era atat de dor. Un sentiment oarecum uitat undeva, de siguranta, incredere, putere si optimism.

Am uitat intr-adevar de toate pentru 2 zile si chiar si acum vad lucrurile altfel.
Pur si simplu parca tot prezentul asa cum il vedeam eu pana acum nu mai e la fel, pentru ca stiu ca pot sa fiu.

Unele lucruri nu se schimba niciodata, acele locuri raman la fel de frumoase si la fel de pline de amintiri (vineri seara cand urcam scarile de la palat am simtit cum brusc mi se inmoaie genunchii si nu era de la numarul de trepte ce trebuia sa le urc). Si mai frumos de atat, unii oameni nu se schimba niciodata, oricat de confortabil ar fi pentru noi sa ne gandim ca se schimba. In adancul sufletului lor raman la fel si de data asta pot zice cu multa multumire: la fel de frumosi.

Am invatat sa rad din tot sufletul sau mi-am amintit cum era asta, m-am simtit intre oameni ca mine, pana la urma ne asemanam mult, m-am bucurat ca am putut spune cu voce tare oricand orice fara sa-mi fie frica.
Singurul lucru ciudat e ca mi-am dat seama ca intre timp eu am devenit mai... lipicioasa, nici nu stiu cum sa ii zic. Ma gandesc la ceilalti oameni dragi din viata mea, mai noi, cei de la Sibiu. Imi vine sa ii imbratisez non stop, sa ii pup de fiecare data cand zic ceva dragut, ne strangem des in brate si zambim asa... nu stiu cum... intelegator. Si weekendul asta imi venea sa fac acelasi lucru cu oamenii poate cei mai dragi din viata mea, pentru ca datorita lor sunt ceea ce sunt si mi se parea foarte nenatural... Pentru ca imi aminteam ca inainte nu faceam asta. si acum imi pare putin rau
O strangere in brate puternica pentru fiecare.
Cele mai frumoase zile de anul acesta cred (bine, dupa ziua mea si acea zi de joi din ianuarie) si cei mai frumosi oameni care au ramas neschimbati.

PS: Ar trebui sa precizez: cu acest post sarbatoresc 10 ani de speo, 4 ani de tacere si postarea cu numarul 500

urbane

ma fascineaza, asta e scuza mea.
naste intrebari si dileme, imi da universul meu mic peste cap, ma chinuie cu nebuniile temporare si ma sperie cu seriozitatile ocazionale.
Nu inteleg nimic si nu ma apropii, ma sperie asta.

Mintea imi e prea plina uneori si gandurile prea multe si in mult prea multe directii. Imi place sa ma iau cu munca sau cu prietenii si mai uit, parca imi golesc temporar creierul ca un recycle bin.

De cand am mai mult timp liber, incep sa iubesc din nou Bucurestiul, asta dupa ce acum cateva luni sustineam ca ma inebuneste. Acum am timp sa privesc pe strada la cladiri, la parcuri, copaci si case. Imi plac stradutele din zona Cotroceni, cu multi copaci si case frumoase, strazile din zona Parcul Icoanei, bulevardul Dacia, Cismigiul si strazile din spatele lui.
Da, eu sunt nebuna care in metrou priveste in ochi toti oamenii din raza vizuala si deranjez. Ma bucur ca uneori privesc alti ochi la fel de curiosi ca ai mei. Deci nu e inca adevarat, oamenii nu se ascund dupa cartea sau ziarul din mana si nici nu-si ascund gandurile dupa mp3-ul din urechi.

lose your soul to save the world than strive for more, and ask yourself it's worth it?

O fi de la vreme... toate senzatiile astea...
Ma uit, rasfoiesc albume, citesc agende...
Ma uit in urma.
Si nu recunosc nimic, parca mi-e dor si parca nu am jucat eu in nici o piesa scrisa acolo.
Parca e altcineva in locul meu, n-am trait eu toate lucrurile acelea, doar mi s-a povestit. Nu sunt nici macar cea care eram acum doua luni, si ea mi se pare o straina.
Imi citesc sms-urile primite acum cateva luni de la Mitz si imi dau seama cat de visatoare si nebune ne-am permis sa fim si cum am dus lucrurile la extrem. Cuvinte mari, deceptii asemenea, planuri... am indraznit si nu am gresit.
Doar ca ma simt de parca un strain a facut toate acele lucruri.
Parca nu sunt eu aia si nu pentru ca m-as fi schimbat ci pentru ca am trait o nebunie in care mi-am permis sa fiu altfel... sunt tot eu probabil, doar ca acum nu o mai recunosc pe fata aceea.

Ma tot intreb si tot nu inteleg cum putem noi, oamenii, sa fim asa. Nu cred in schimbari ale oamenilor, desi adesea am gresit incercand sa-i schimb. Nu cred nici macar in propriile schimbari.
Ma uit in trecut si vad doar straini. Ciudat. Ma contrazic.
Iarta-ma, dar esti un strain acum pentru mine. N-am sa mai pot privi in ochii tai nici macar cum o faceam acum 2 luni, ce sa mai zic de acum un an...
Nu intelegi nimic, nu? Nici eu. Nu m-am inteles niciodata.
Ma intreb daca te-am iubit vreodata cu adevarat sau doar ai trecut prin viata mea pentru a-mi demonstra ca visez prea mult si ca nu ar trebui sa cred in anumite lucruri. Sau ca sa apreciez ceea ce oricum am langa mine si dau cu piciorul. Sau poate nici macar nu ai trecut prin viata mea, poate doar mi s-a parut, poate doar mi-am inchipuit.
Am sa uit intr-o zi tot. Tot ce s-a intamplat in ultimele luni si-mi voi aduce aminte doar de cele frumoase ca sa pot zambi peste mult timp cand imi voi aduce aminte de tine in viata mea. Deocamdata, esti doar un strain. Si ma intreb inca o data daca m-ai cunoscut vreodata pe mine sau pe acea persoana la care privesc in trecut si pe care uneori n-o recunosc.

manifest antifeminist!

M-am gandit bine. Si vreau sa raman exact cat sunt acum de emancipata. Nu vreau mai multa egalitate in drepturi cu nimeni. Cred ca e destul ce am capatat eu, femeie, in ultima vreme. Dreptul de a munci, daca am chef. Eu as vrea sa ma opresc aici. Se poate?

Sau oare acum trebuie sa inghit, la pachet, toate drepturile, egalitatile si obligatiile care decurg din asta? Nu vreau sa fiu ca un barbat. Insist sa nu. Si mi se pare ca drepturile si le mai face si omul. Sau in cazul asta femeia. Si eu n-am simtit niciodata ca am usi inchise tronc! in fata pentru ca sunt femeie. Chiar nu-mi trece prin cap ca ma nedreptateste cineva la job sau in societate, in general.

Si, cel mai important, nu vreau mai multe responsabilitati decat am in prezent. Nu vreau sa demonstrez nimic. Mi-as dori din inima sa am langa mine un barbat care castiga mai mult. Nu vreau sa castig mai bine sau musai la fel ca el. Nu vreau o masina la fel de mare cat a lor, a barbatilor. Vreau sa mi se deschida usa cand am nevoie sa ies din taxi sau sa intru intr-o incinta.

Vreau sa mi se tina paltonul cand afara e frig si vreau sa-l trag pe mine. Vreau sa mi se intinda o mana cand cobor din tren. Si sa fiu luata cu masina de acasa cand sunt invitata in oras. Bineinteles, vreau ca un barbat sa faca toate astea. A, si vreau sa mi se acorde dreptul de a plange des, in mod oficial. Asa sunt femeile.

Nici nu-mi trece prin cap sa-mi car singura sacosa. Eu sunt croita sa car buchete de trandafiri de gradina, din cei care miros frumos. Ii prefer de culoare roz, in caz ca se intreaba cineva. Incarcatura maxima pe care o pot accepta este un tort de ciocolata care trebuie sa ajunga urgent in fridiger, acasa. Asta da, pot sa car. Dar de multe ori trebuie sa mimez ca imi prieste sa ma descurc singura. Pentru ca dau peste barbati care asteapta asta de la mine. Ma cred o feminista.

Pe cuvantul meu ca nu am chef sa platesc jumate-jumate cafeaua cand sunt insotita de un barbat. Dar uneori trebuie sa fac asa, ca sa arat ca sunt o femeie moderna, nu vreo retrograda. Trebuie macar sa ma prefac ca scobesc absorbita in portofel. Altfel, un barbat care a intalnit prea multe feministe o sa creada ca sunt o profitoare de cafele si alte servicii.

Imi place sa fac o cafea buna dimineata si sa ma muncesc la un mic dejun pentru doua persoane chiar si trei sferturi de ora. Cand il gusta cineva, vreau sa ma laude mult. Si eu sa ma simt ca o gaina care a facut un ou de aur. Si nu doar, cum ar parea, patru oua ochiuri normale.

Imi plac rochiile incredibil de tare. Imi plac in special cele cu buline. Imi plac agrafele cu libelule si glossul pentru buze. Imi place sa fac cumparaturi de sutiene si pantofi. Chiar daca mai am acasa si sutiene si pantofi.

Cand o sa fac copii, nu vreau sa ma intorc la serviciu dupa 2 luni de stat acasa. Ma gandesc ca vreau sa alaptez macar un an intreg. Si sa stau acasa cat se poate de mult. Nu cred ca se darama vreo intreprindere, oricat de importanta as fi eu in ea, cat fac eu mere rase cu biscuiti. Chiar daca decid sa fac asta timp de doi ani intregi. Doar mere rase cu biscuiti.

Nu vreau sa fiu egala lui, nu suntem cantitati care putem fi masurate cu acelasi instrument de masurat. Cred ca barbatii si femeile sunt diferiti si e foarte bine asa. Dar de ce tot vorbim despre asta? Despre egalitate? E chiar asa de important subiectul pentru unele dintre noi?

Vreau sa raman asa, femeie, pana in varful unghiilor mele pictate mereu in rosu aprins. Unghii care se prezinta ca o declaratie de feminitate si nu de razboi.

PS: din pacate n-am scris eu asta, l-am primit si eu pe mail, dar mi-a placut foarte foarte tare!

... or this way

egoism

Daca urasc cu adevarat un defect la oameni, acela este egoismul. Stiu ca este necesar si ca de foarte multe ori trebuie sa invatam sa fim egoisti. Poate sunt in extrema diferita si poate de asta nu pot concepe.
Am fost si eu egoista si mai sunt uneori cand imi propun asta. Si n-am sa incerc sa ma explic sau sa ma scuz. Tocmai am iesit dintr-o "poveste" unde am fost foarte egoista. Nu fata de el (departe de mine asta) dar fata de cei din jur, da.
Nu am sa pot intelege niciodata cum un om, cu suflet si minte poate face niste actiuni constiente in defavoarea celor din jur. Mai rau, in defavoarea celor la care totusi tine. Cel mai rau e ca o fac inconstient de cele mai multe ori.
Cum poti fi atat de ingropat in ale tale incat sa nu mai vezi in jur? Inainte de a face ceva sa nu te gandesti si la restu'? Fara sa te gandesti ca actiunile tale fac rau cuiva? Cuiva drag!
Poate am fost eu mai stresata sau prea complexata si m-am gandit mereu inainte la ce ar spune, ce ar crede, cum i-ar pica unuia sau altuia un gest de-al meu.
Dar pur si simplu nu inteleg cum te poti gandi doar la tine si la ce iti doresti tu!
Am pus mereu pe ceilalti inaintea mea! Am si gresit incercand sa schimb oameni, tot dintr-un egoism probabil! Si-mi pare rau. Si-mi stiu greselile si totusi le-as repeta.
Dar tot nu inteleg, e peste mine...
Nu am fost singura la parinti si asta m-a ajutat. Am fost invatata sa impart desi am protestat de multe ori.
Dar, nu! Egoismul nu-l pot accepta si gata!
Si stiti de ce? ca eu chiar cred in oameni! In tot felul de oameni si cei buni si cei rai, si cei pe care i-am iubit si cei pe care inca ii mai iubesc.
Si cred in asta si nu vreau sa renunt, chiar daca uneori mai am si de suferit.
Spun des ca nu-mi pasa, mai nou.
Chiar ma credeti? Eu nu

zile senine...

Ieri am invatat sa joc Remi. Da, am aproape 25 de ani (vaaaaaiiii... cat de muuulti) si nu stiam sa joc remi. Si cum mi-am chemat copii din viata mea la mine, am gasit de cuviinta sa ne petrecem o dupa amiza de sambata cu joculete (asta dupa ce am gatit ca eroul. Na, daca ai copii, ii cresti. Daca nu, oricum cresc singuri!)
Si m-au invatat remi, adevarat, am luat bataie, dar nu conteaza... un sut in fund, un pas inainte!
Unde vroiam sa ajung cu asta. Pai... mi-am adus aminte cat de bine e sa petreci astfel de zile linistite. M-am trezit pe la 11.30 (asa e cand stai noaptea la baut si Creepy animation night, prietenii stiu de ce :P, am plecat la cumparaturi si apoi m-am apucat de gatit. Si desert, ca doar venea Georgica si nu scap fara sa fac clatite in fata familiei Ostafi :)).
A venit George, Alex cu Alexandra (draguta prietena si-a gasit fina'miu, sa-i traiasca!) si am chemat-o si pe Iulia, ma gandeam eu ca o sa am nevoie de intariri.
M-am simtit putin batrana, recunosc. Sunt anul 1 si sunt frumosi si visatori, si traiesc lucruri noi pentru ei si nu au timp sa-si faca probleme existentiale ca ale mele... descopera Bucurestiul, viata in camin, colegii de facultate, cursuri... habar n-au ca abia acum incepe totul! zilele frumoase si apoi noptile lungi...
Am renuntat si la Gala Anim'est de seara pentru jocul de Remi, am ras mult si nu m-am mai gandit de loc la lucrurile care imi bantuie mie existenta.

In alta ordine de idei (si cum am mai spus, oricum ideile mele n-au nici o ordine), mai e putin pana vineri.
Si am emotii.
Intalnire de 10 ani de Speologie. Prieteni vechi, oameni de care mi-e frica si oameni pe care ii iubesc, oameni care mi-au construit existenta si caracterul, oamenii care ma iubesc si pe care i-am facut mandri, oameni pe care i-am dezamagit. Oameni dragi si lucruri ingropate, dar va fi foarte frumos, eu cel putin asa vad ceea ce se va intampla vineri la Palat si sambata - duminica in Chei, acolo unde am fost noi tineri si frumosi si unde am crescut tineri si la fel de frumosi.
Abia astept!

.. raspuns

Lavinica a scris astazi un post in care m-am regasit cu rusine si ma simt oarecum vinovata, ca sa nu zic vizata. Asa ca va trebui sa incerc cu mult efort sa imi adun gandurile intr-o ordine si sa gasesc o explicatie a unor lucruri inexplicabile.

Da, ai dreptate in tot ce ai scris acolo, da, as vrea sa-l cunosc si eu intr-o zi pe piticul ala si nu mi-am dorit sa omor niciodata pe nimeni, dar pe el l-as omori cu mare drag.
Nici eu nu inteleg de ce. Stiu totul teoretic. Stiu ce merit si stiu multe femei care isi pierd frumusetea, tineretea si inteligenta suferind pentru cineva care chiar nu ar merita nici o privire. Nu incerc sa le inteleg cum mi-e frica de multe ori sa ma inteleg pe mine. Stiu femei pe care le iubesc ca parte din mine si care stau pe langa un ticalos care le face viata incet incet in mici bucati, care le lovesc sau care pur si simplu le distrug din vorbe. Ma revolt si eu adesea, la fel cum ai facut-o azi. Pentru ca imi e usor sa ma revolt cand vad asta in viata lor.
Abia mai tarziu cand eu am trecut printr-o chestie asemanatoare (fara partea cu lovitul fizic) am inteles ca nu e nimic de inteles. Ca uneori unele lucruri sunt incontrolabile oricat de mult ne-am dori sa le controlam.
Ciudat, acum ca vreau sa zic totul clar, imi e foarte greu. Nici macar nu stiu daca ar trebui sa scriu la trecut sau la prezent. Nu stiu nici macar cat pot sa recunosc si cat nu. Cred ca intr-adevar, discutia asta ar trebui noi doua s-o avem intr-o zi in fata unui ceainic mare plin cu un lichid cald si frumos mirositor. Uite asa o vad eu.

Revenind, ca nu vreau sa fug, am fugit de prea multe ori. Nu cred ca alegem cu mintea omul pe care-l iubim. Iar daca il alegem cu mintea, iubirea isi pierde partea aia frumoasa, de chimie, cu tresaririle ei si emotiile care vin la pachet. Iar cand sufletul alege ce nu ar trebui si realizezi abia dupa cat e de gresit... nu stii cum sa dai inapoi. Nu te opresti la timp. Nu ai puterea sa zici stop, desi o stii clar ca ar trebui. Cred ca e un punct, unul singur, in care ar trebui sa te opresti si apoi, cand nu o faci, e mai greu.
Suna ciudat si poti sa ma acuzi, poti sa ma bati, sa ma urasti pentru asta, dar exista o dunga de fericire in asta. Stiu cat de absurd suna ceea ce scriu. Spui tu "De ce o femeie care are o viata frumoasa si plina inainte isi iroseste intreaga fiinta asteptand un telefon, asteptand un cuvant frumos, cersind o frantura de atentie din partea LUI?". Si eu zambesc aici, in loc sa plang. Zambesc gandinu-ma la acea frantura, acel semn. Am uneori senzatia ca un lucru cu cat il astepti mai mult si cu cat lupti mai mult pentru el, cu atat te face mai fericita si poate din asta isi iau aceste femei fericirea. Nu stiu, stiu ca drept ar fi sa fie fericite in fiecare zi, in fiecare moment.
oamenii pe care ii numesti tu "de nimic", "imbecili", "dobitoci", "animale" (si iar s-ar putea sa ai mare dreptate) au un fel de calitate. Aceea de a te face sa ii vezi ca sunt ceea ce tu ai enumerat. Si a te face pe tine, femeie credula si indragostita, care ai atatea de oferit, sa crezi ca poti scoate ce e mai bun din ei. Sa crezi in partile alea putine pe care tu le crezi bune si in care ajungi sa crezi mai mult decat orice. Iti vand o iluzie iar tu o cumperi: uite, e un nenorocit, distruge usor oamenii din jur, ceilalti il resping, dar eu stiu ca in fundul inimii e un om bun. Si eu, stand langa el undeva in umbra am sa-l salvez, am sa il fac fericit, nu va mai fi asa, etc. Iluzii, clar. Minciuni. le stii, dar nu le recunosti niciodata. Te face pe tine sa cresti in ochii tai si ai impresia macar pentru un moment ca poti scoate ce e mai bun din oameni. Renunti la tine pentru el si da, din exterior se vede altfel si da, toti cei din jur au dreptul sa te judece si sa-ti dea palme ce dor caci stii ca nu vrei si nu poti schimba asta cu nimic.

"la ce bun sa primesti de la viata atata frumusete in tine si langa tine, ca apoi tu sa o ingropi in mocirla unei slabiciuni careia ii gasesti absurda scuza: dragostea?" intrebi tu. Si din nou, aici iti dau dreptate. de fapt, iti dau dreptate in tot si stiu ca orice as incerca sa explic n-ar avea nici o logica si ca nu e drept si ca ar trebui sa fiu eu inainte de toate, la fel cum prietena ta ar trebui sa fie ea inainte de toate. Pentru ca e un om pe care il iubesti. Daca el, idiotul si dobitocul ar fi prietenul tau, asa plin de defecte, te-ai bucura. Ca exista totusi in viata lui, asa defect cum e, cineva care sa creada in el si care sa il puna inainte de orice, chiar si de propria persoana. Atat tind sa te contrazic, ca nici macar aici dragostea nu e folosita drept scuza. E doar ceva in care crezi, mai presus de tine. Cred ca trebuie sa adaug: Din pacate...
Da, ai dreptate. Aceasta iubire e o anormalitate si nici macar nu am indraznit sa o numesc iubire. E sora cu nebunia, e ca atunci cand mergi descult pe o muchie de cutit. Si in ambele parti e o prapastie. Nu ai curajul sa alegi sa sari in ea si mergi in continuare, in speranta ca lama se va termina undeva si acolo, la sfarsit, va fi mai usor. De cele mai multe ori tind sa cred ca nu e.

"De ce te inchizi intr-o colivie atat de murdara, de ce taci, de ce stai cu capul plecat cand sunt atatia oameni care s-ar simti dumnezei avand un zambet de-al tau!"
pentru ca nu e o colivie murdara, desi din afara asa pare. Pentru ca tu nu o vezi asa, desi ai oameni care iti deseneaza. Imi dau seama ca acum scriind si incercand sa explic aproape pas cu pas totate revoltele tale atat de reale par ca un om drogat fara speranta caruia degeaba ii explici ca intr-o zi viata lui o sa-l omeoare, el e tampit si prost si incearca sa-ti argumenteze fara argumente ca nu e asa. Ba asa e! "ca le este si bine"... da, eu am invatat sa imi culeg fericirea din lucruri marunte. Si am ales sa sufar si sa ma bucur uneori cate putin decat sa nu simt deloc. Stiu ca exista si varianta in care sa ma bucur mereu, sau mai tot timpul. Poate mi-a fost frica de ea sau poate pur si simplu nu am avut norocul sa-mi apara in viata. Sau am sperat mereu... e ciudat ce scriu si simt mereu nevoia sa ma scuz, desi nu am de ce.

Nu stiu, am sa ma opresc aici caci imi dau seama ca scriu intr-un delir care nici macar nu este sincer peste tot. Cred ca discutia cu ceaiul dintr-o zi va fi poate mai reala.
Stii... intr-o zi... el mi-a zis ca nu are sa inteleaga niciodata de ce am ales eu sa ma chinui in halul acesta. Si i-am raspuns ca nu am vazut niciodata asta ca pe un chin. Si in ciuda tuturor lucrurilor urate... si sunt multe si grele... atunci l-am iubit mai mult. Pentru ca mi-a vandut acea iluzie ca ii pasa si ca, macar o data, i-a pasat si s-a intrebat de ce.
pentru el. pentru ca l-am pus undeva sus, deasupra mea, si as fi fost pana in final fericita daca il vedeam fericit cumva... dar sfarsitul a venit inainte de asta...
Si acum, la fel cum iti ziceam la inceput... nu stiu daca sa iti raspund la provocare la timpul prezent sau la cel trecut...
Explicatia cea mai buna e frica. pentru tot ce am scris si pentru tot ce as mai putea scrie.

oricum, oricand!

La multi ani, Sim drag!
Asa cum am mai spus-o, atunci cand e ziua cuiva drag din viata mea, simt nevoia de a epata, de a striga.
Sim a mea e o persoana foarte speciala, intr-un alt mod decat sunt ceilalti oameni din jurul meu. Imi place de ea ca e puternica si hotarata (schiopateaza intr-o directie, dar stim amandoua ca e bine asa).
Imi place de ea ca a stiut mereu care imi sunt defectele si cand sa-mi dea o palma, cand sa ma incurajeze la prostii si cand sa zica stop!
Stiu ca traieste mult pentru altii si cadou de ziua ei as vrea sa ii demonstrez ca pentru mine nu a trait degeaba!
Ziua lui Sim trebuia sa cada intr-o zi de joi, nu? Nu faci in fiecare zi un sfert de secol... ups! era secret?
Te iubesc mult de tot Simule drag si azi nu sunt in cea mai buna stare creativa, dar iti multumesc ca existi, am sa fiu langa tine oricand si restul toate toate de ti le doresc eu le stii oricum!

cruzimi

Mi-am consumat timpul si energia incercand sa cunosc totul la el. Gesturi, reactii.
Am vazut ceea ce ceilalti din jur nu au vrut sa creada, am crezut in tot si n-am sa regret niciodata nimic. Regretele sunt pentru cei fara minte.
Un singur lucru l-am omis. N-am acordat atentie cruzimii lui, nu m-am pus niciodata in situatia de acum, nu am vrut sa prevad nimic desi am stiut ca intr-o zi va fi asa.
Am incercat sa inteleg nebunia lui, defectele si calitatile, m-am pus in situatii diferite, am gasit explicatii acolo unde nu existau, am cautat scuze acolo unde nimeni n-a vrut sa le vada.
Si inca o data, nu vreau sa fiu inteleasa gresit, nu regret o clipa nimic din toate astea.
Imi pare rau ca nu m-am pregatit pentru asta. Stiam cat poate fi de crud si cat imi va fi de greu. Ma mint de saptamani si luni ca trece. M-am vindecat de el. Si asa este, chiar m-am vindecat de el. Nu m-am vindecat de mine. N-am stiut niciodata ca e greu sa participi la propria exorcizare.
Spectacolul devine tot mai greu de inteles si finalul se tot lasa asteptat. Nu mai astept nimic si din speranta inceputului nu mai e nimic. Nimic sa imi doresc, nimic la care sa visez.
Cruzimea absentei e uneori prea apasatoare si as vrea sa pot spune ca sunt bine. Sunt mai bine, caci nu-mi mai chinui mintile in fiecare zi. Si totusi imi lipseste din adrenalina aceea, a nefericirilor si a micilor bucurii.
Simteam ca traiesc. Acum simt ca astept sa se sfarseasca

O lacrima calda iti sapa, o umbra-n obraz obosit...
Cand stii ca nimic nu te-asteapta. Si dragostea mea, intre timp, a murit...
Si cat te-am iubit...

secunde... ore... vieti

As da orice pentru o plimbare in parc, acum, printre frunze galbene si maro si verzi si caramizii, alaturi de un om cu care sa vorbesc despre nimic si sa para important.
Mi-e dor de un schimb de idei fara sens, de vise despre nimic si filozofii care sa nu fie duse spre elitism si extreme.

Mi-e dor de o toamna de demult, cand descopeream Bucurestiul pentru a-l descrie in ochii unui drag prieten pe care il initiam in tainele acestui oras. Cand plecam pe ploaie din Drumul Taberei si mergeam pe jos pana la Universitate, ne opream in Cismigiu pentru o bere si niste alei frumoase, luam apoi metroul pana la Aviatorilor si ne plimbam ore intregi prin Herastrau, mergeam sa luam masa in Agronomie si se facea noapte in statia de la Casa Presei, cand asteptam un 41 intarziat.

Mi-e dor de locul unde lucram atunci, cu nopti lungi si de multe ori grele, dar rasarituri frumoase si strazi tacute. E frumos sa lucrezi in Primaverii, in linistea de acolo, cu Herastraul atat de aproape si multe multe frunze. Mi-e dor de colegii mei de atunci, de Simone si Adine, de Marian, Dani si Mihai, Chiar si de Ralu si de Alex, de Alina si discutiile de pe turele de noapte, de rezumate si transcrieri pe care le injuram din tot sufletul, de cornuri aburinde si dimineti cu ochii intredeschisi.

Mi-e dor de prezenta toamnei la facultate, cu primele cursuri din an si colegi si profesori, proiecte si Jeg.
Iubesc toamna mai mult decat orice anotimp, cu armonia atat de frumoasa a culorilor, cu ploaia ei uneori enervanta dar placuta, cu inceputul scolilor si venirea studentilor, cu mereu noi inceputuri. Inceputurile de an in facultate, mutatul, camere noi de camin, colegi noi, inceputul unor nopti lungi si al unor prietenii frumoase.

Mi-e dor de planuri irealizabile si vise frumoase alaturi de oameni frumosi. Am cunoscut in ultimul timp multi oameni frumosi, idealisti, destepti, de succes daca vreti. Dar imi lipseste simplitatea omului frumos si al gandurilor neargumentate si a discutiilor despre nimicuri.
Si-mi mai e dor de o gara si un tren personal defect, plin de studenti cu bagaje, intr-o zi sfanta cu multe peripetii si o dicutie ce a transformat un drum de 4 ore in cateva secunde mai lungi. O descoperire, un zambet, clipe frumoase, urmari extraordinare.

stranger

Uneori ma simt intr-un film prost.
Sunt scorpia, sau aia care ii pacaleste pe toti. pe care o iubesc toti si apoi realizeaza ei datorita unor circumstante ca de fapt e scorpia rea care strica vietile tuturor.
Cred ca filmul meu e o telenovela, dar eu ma opresc la secventa aia in care nu ma mai chinui sa le dovedesc contrariul sau ca gresesc.
Ma resemnez si las pe fiecare sa creada ce vrea, pana la urma de ce m-as chinui?
Mi-as dori ca oamenii sa creada in mine pana la capat. Sa nu se opreasca la o greseala sau la o vorba aruncata aiurea, la o barfa sau un om mai bine sau mai rau voitor care n-are ce face cu viata lui si se gandeste s-o strice pe a altuia...
Uneori am impresia ca altcineva conduce totul si ca acel regizor, daca vreti, are ceva personal cu mine.
Iarta-ma dar pentru mine esti un strain. As vrea sa fii mai mult, dar nu ma pot uita cu alti ochi la tine.
Cred ca am nevoie de un om nou in viata mea, trebuie sa ma fascineze o personalitate...

ganduri de toamna

Din capitolul "sunt nebuna si de ce m-as trata", ieri m-am plimabat prin ploaie. Si pentru ca nu mai sunt in Iasi sa ma plimb in Copou, am incercat ceva mai urban. Zona Romana-Dacia. Si mi-am adus aminte ca Bucurestiul are niste zone foarte frumoase, cu niste cladiri superbe si ca este un oras care te provoaca sa-l descoperi.
Si mi-am adus aminte cat de mult imi place toamna, imi place cand ploua, imi plac culorile din parcuri si din paduri, imi plac frunzele diferite, de culori diferite ca prind un luciu aparte cand sunt plouate.
Imi plac frunzele pe asfalt si imi plac frunzele pe pamant.

Si mi-am mai dat seama ca nu am simtit decat foarte rar o emotie langa el, emotiile le-am simtit mai mult atunci cand nu era langa mine, ca un fel de dor.
Si mi-am mai dat seama ca pot sa ma intorc la ceea ce am fost si ca intr-adevar. Lucrurile de care iti este cel mai frica sunt obligatoriu de trait. Si oricat de frica mi-ar fi trebuie sa stau exact in locul unde frica e cea mai mare. Si trece...

A plecat Ale si deja mi-e dor de ea... a intrat repede in viata mea, dar profund. Imi lipsesc zecile de mesaje pe care ni le trimiteam zilnic, cele nu stiu cate telefoane si schimbul de tot felul de tampenii de pe mess. Sper din tot sufletul cand se stabileste acolo sa aiba acces la Internet macar... si asa cum zicea deja un prieten, lasa ca daca are fix o sunam noi!

Incepe sa ma bata si pe mine tot mai des gandul plecarii din tara. Doar teoretic., Practic, mi se pare foarte greu. Pentru ca sunt un om caruia ii e mereu dor. De oameni, de locuri, de sentimente. Si totusi, uneori ma vad traind o altfel de viata, cu altfel de oameni. Si m-as duce intr-o tara germana. Rece. Nu stiu de ce... dar acolo ma vad. Bine, gandul cu Londra e un pas mai aproape...

povestea mea, povestea ta... povestea lor

De mult nu m-a mai emotionat un om atat de mult. Sau o poveste mai exact.
O poveste ghicita, citita pe sarite, in locuri pe care incet incet le-am cunoscut si mi-am dorit sa patrund in universul cuiva.
Nu cred ca e un secret pe nicaieri.
Mi se pare trist ca e asa, recunosc. Dar mi se pare o ca e o tristete din aceea frumoasa, dusa spre laturile melancoliei.
Nu e treaba mea si recunosc ca zilele acestea sunt mai sensibila.
Am si eu povestea mea acolo in trecut, cu lacrimi, regrete si locuri dragi. In care s-au intamplat lucruri. Unde mi-am lasat o parte din suflet pe care nu l-as cere niciodata inapoi.
Am sa ma intorc curand acolo si recunosc ca am mii de emotii.
Si-mi face bine sa stiu ca in alte locuri, alte povesti au avut cursul lor.
As vrea totusi sa nu fie asa. As vrea sa fie altfel.
Si nu inteleg si nu vreau amanunte de ce oamenii nu lupta mai mult cu fricile.

...imagini

aiurea

Mi-am facut in seara asta cadou o plimbare pe strazile Iasiului. Mi-am propus o jumatate de ora, dar am umblat vreo doua ore. Da, sunt nebuna, umblu noaptea singura pe strazi care nu stiu unde duc intr-un oras pe care il cunosc vag, mai mult din franturi si din povesti.
Am luat-o pe strazi la intamplare, printre case, pe acolo unde mi se parea mie mai frumos.
In Iasi e liniste. Iti auzi pasii pe strada desi incerci sa calci cu grija. Ma gandeam ca daca ar exista fantome (din acelea bune, bineinteles) ele ar locui in Iasi. E atat de liniste incat nici cainii din curti nu te latra. Vin pana la poarta si te privesc cum treci.
Strazile din Iasi au nume de poeti. Nu ma mira deloc poezia care oricum pluteste in oras, doar e o istorie in spate.
In Iasi sunt multe castane. Sunt multi copaci si-mi aduc aminte ca o data, de mult, am fost la Iasi cand erau teii infloriti.
Am fost si in Copou putin, m-am plimbat pe alei goale. E toamna. Sunt frunze pe jos. M-am asezat direct pe pamant, rezemata de un trunchi de copac. Ma asteptam ca din spatele meu, pe cealalta parte a trunchiului sa vorbeasca o fantoma. Nu a facut-o.
Am trecut prin fata universitatii si mi-am amintit de prima (si singura data, cred) cand am fost in Sala Pasilor Pierduti. Nu-mi aduc aminte decat sentimentul de coplesire si mult albastru. Poate intr-una din zile am sa ajung si cand e deschis, sa intru.
M-am oprit intr-un parculet si m-am dat in leagan.
Am fumat jumatate de tigara pe o banca in fata Universitatii. Am baut si jumatate de cutie de suc, restul am aruncat-o. La fel si tigara.
E ciudat, m-am simtit foarte bine, desi simteam uneori ca imi este frig. Mi-as fi dorit cand ma intorc din plimbare sa imi fie cald si ma speria camera de hotel goala si friguroasa. Si dupa 3 zile de cand sunt aici, cand am ajuns, aveam caloriferele fierbinti. Deci e cald.
Eu chiar cred ca in Iasi se intampla minuni.
Nu cred ca as putea locui in Iasi, desi e un oras pe care l-as putea iubi. Nu-mi pot explica de ce zic ca n-as putea locui aici. Pentru ca parca e prea simplu. Si cred ca as fi mult prea des melancolica.
Am un chef teribil de ascultat Tatiana Stepa. Si am hotarat ca in noaptea asta sa las sa imi cante in timp ce dorm.