Mergem prin viata ca niste umbre, dar lasam urme

Finalul lui februarie imi aduce mereu multe motive de sarbatorire. Daca stau sa ma gandesc bine, cateva persoane foarte importante din viata mea sunt nascute acum. Inclusiv blogul asta al meu e nascut pe final de februarie:)).
Am pomenit-o aici pe Lore. Intre timp am sarit-o pe Cleo, mamica scumpa, verisoara mea draga si sprijinul din viata mea aici. Mai e Floricica scumpa alaturi de care simt ca nu sunt suficient de aproape acum, cand stiu ca are mai multa nevoie ca oricand de mine.


Iar azi... azi e ziua lui Gelu! Despre Gelu am tot scris... si niciodata nu va fi suficient.

Pe Gelu am sa il numesc mentorul meu spiritual pentru ca pur si simplu nu gasesc o denumire pentru ce a insemnat el in viata mea.

De la Gelu am invatat ca tineretea nu e o varsta ci o stare.

Tot de la Gelu am invatat ca nu exista sacrificii prea mari cand iubesti, ca in dragoste e permis orice si cand vezi ca nu este absolut nici o cale, mai bine il eliberezi pe cel de langa tine.

De la Gelu am invatat ca poti avea 40 de ani si prieteni de 17.
De la Gelu am invatat ca oricat ai darui, niciodata nu e suficient.
Am invatat ca atunci cand simti ca nu mai poti lupta pentru tine trebuie sa gasesti puterea de a lupta pentru ceilalti.
Am invatat ca nu trebuie sa astepti o rasplata pentru ce daruiesti, ci sa-ti iei bucuria tocmai din faptul ca poti face pe altii fericiti.

Gelu a stiut mereu sa exprime stari care noi nu am stiut sa le exteriorizam. El, pensula si culorile lui au facut atat de multe in viata noastra... (inclusiv poza de la profilul meu).

De la Gelu am invatat ca mergem prin viata ca niste umbre. Ne intalnim, ne despartim si ne urmam fiecare calea. Mergem prin viata ca niste umbre, dar lasam urme.
Iar el a lasat urme in viata noastra.

N-am sa uit niciodata cum ma privea Gelu si stia brusc tot ce era in inima mea fara sa scot un cuvant. Si in urmatoarea lui privire imi gaseam raspunsul la intrebari. N-am sa uit cum fugeam la el de fiecare data cand simteam ca nu mai pot lupta.
N-am sa uit apusurile de pe dealul Babadag privite de la etajul 3 din balconul lui Gelu, cu fundul pe butoaiele de muraturi.
N-am sa uit noptile la grota langa focul de tabara si cantecele de pe stanci. N-am sa uit frigul si muschii de copac pe care ii aduna Gelu din padure sa ii tinem sub noi.
N-am sa uit ceaunul imens pe care il taraia prin padure ca sa ne aduca si sa ne faca noua ciorba de peste. Nu am sa uit blugii lui pictati, palaria cu suvita blonda a Adinei, closca cu puii primita cadou de la Mada.

Da, Gelu a lasat urme.
A lasat picturi, a lasat oameni, ceea ce este cel mai important. Si in viata mea a lasat multe urme, chiar daca a fost de multe ori o umbra.

Te iubesc mult Gelu, chiar daca nu ai sa citesti asta. Si iti multumesc pentru absolut tot. Si nu iti multumesc doar eu, ci inca cel putin 10 copii din care ai facut adulti si oameni!

PS: Da, Gelu este cel din poza. Cu veselia lui molipsitoare. Unii oameni zic ca e nebun si vorbesc serios. Si eu zic ca e nebun, doar ca in ceea ce ma priveste, nebunia e o calitate.