personalitati duble

Vorbeam astazi cu Laura ca as vrea sa-mi inchid blogul, sa-l sterg, sa nu mai am pretexte de depresie. Pentru ca blogul meu s-a transformat intr-o poveste trista si simt ca aici imi scriu lucrurile grele, triste, care ma dor, ma fac sa sufar, sa urlu, sa plang fara lacrimi si sa ma macin.
Si laura mi-a zis: "e ciudat cum tu asa om vesel si optimist, care e o raza de bucurie pt oamenii din jur suferi pe blog".
Da, e ciudat. Imi scria si lavinica intr-un coment ca ea ma stie tot o veselie si un zgomot (da, vorbesc cam tare si rad si mai tare si molipsitor, ceea ce in cele mai multe cazuri e o calitate). Si eu ma mir cum pot avea aceste doua fete in acelasi timp, si amandoua spun eu ca sunt sincere si amandoua sunt eu si nu stiu care e cea mai puternica si mai sincera, e ca si cum as avea o dubla personalitate. Si m-am gandit ca daca as distruge blogul, ar disparea personalitatea asta tragica si ar ramane Monica aia vesela si galagioasa care ii face pe cei din jur veseli...
Tot Laura se intreba: "si stii ce mi se pare si mai ciudat? ca scrii acolo pe blog atat de multe lucruri triste dar daca vorbesc cu tine in acelasi timp esti numai zambete". Si da, are dreptate, asa e.
Ieri stateam cu Laura si ii povesteam despre el cu cel mai senin zambet pe buze, ca si cum nu mi-ar pasa si ii spuneam ca ce va vi va fi si nu e asta sfarsitul. Iar cand scriu pe blog gandindu-ma la el am un sentiment de dezolare totala, imi vine sa urlu si sa strig ca as vrea sa uite tot si sa fie doar al meu si sa nu existe altceva.
Probabil ca atunci cand sunt intre oameni e mai simplu. Sunt vesela, nu ma gandesc la lucrurile mele, imi ocup mintea cu ccei din jur si ii distrez pe ei, iar eu raman acolo departe. Cand sunt singura, sau cand e seara... lucrurile se vad altfel. E mai greu, imi e dor, imi lipseste. Sau pur si simplu nu pot scrie cand sunt vesela, scriu doar cand am un sentiment din acela de... dezolare???
Fiind intr-o discutie cu cineva, am incheiat vesel si am spus asa: trebuie sa gasesc pe unu suficient de nebun incat sa ma ia de nevasta intr-o zi, sa fac 5 copii ca sa ii distrez pe ei si sa nu raman nici un moment singura ca sa nu mai am cand sa fiu trista.
Si pentru ca acum scriu pe blog am sa adaug: dar pana gasesc nebunul... si daca il gasesc... as vrea sa te intreb pe tine: ai vrea sa fii nebunul meu?
Hm... ce bine ca nu-mi citesti blogul!

PS: si uite asa am ajuns la nevroza (postarea) cu numarul 400...