emotii

Maine ma duc la Tulcea si am emotii.
E vara, si faleza va fi plina de intrusi. De copii care traiesc viata mea, care imi fura adolescenta, care bat faleza dintr-un capat in altul, care beau bere pe terasa la Istru si canta la chitara pe banca la "Lemne Arse".
Alti elevi sunt in vacanta, alti baieti cu plete fura inimi si lasa cicatrici, alte fete cu tricouri negre si multi cercei rad mult si zgomotos.
Cred ca inca mai pleaca cu corturile, cred ca inca se mai fac catarari pe stanci in Gura Dobrogei si cred ca inca exista macar un om care sa urce dealul imens si greoi pana la Grota acolo unde Gelu a petrecut un revelion si unde ninge frumos.
Am emotii pentru ca nu mi-am mai vazut de mult orasul si a trecut si mai mult timp de cand nu l-am privit cu ochi melancolici cum stiu ca am sa o fac acum.
Este vacanta si se fac planuri de plecari. Daca as mai fi fost la liceu as fi fost intre doua tabere, sau doua concursuri, sau in asteptare de o deplasare cu cortul, sau o drumetie la pesteri. Vai, cat imi este dor uneori de lucrurile alea!
Credeam in multe lucruri atunci. Credeam in libertate, credeam in liniste, credeam in prietenie fata limite, credeam chiar si in iubire... lucruri mari, oameni speciali, asa cum doar adolescenta iti poate aduce. Niciodata nu m-am gandit la cum o sa arat sau unde am sa fiu peste 5 ani sau peste 10, sau peste... 6.
Nu m-as fi vazut in nici un fel, mi-era bine asa cum ma vedeam atunci. Mi-e destul de bine si acum. Dar nimic nu mai aduce lucrurile acelea inapoi. Ma tot gandesc la o noapte cu stele cazatoare si malul lacului Razelm si Capul Dolosman si cetatea...
Calatorului ii sta bine cu drumul... si as vrea sa fiu numai pe drumuri... cred ca am sa accept invitatia lui Misu. Si am sa plec o saptamana fara tinta si fara planuri prin tara. Fara loc de dormit, fara cort, doar cu acel dor de duca... care il mai am inca in sange.