Te mai gandesti la el?

- Te mai gandesti la el?
- Da, mereu. Incerc sa nu o fac. Si e destul de usor.
Dar ma gandesc. Si mi-e dor. Il caut atunci cand mi se intampla lucruri frumoase, simt nevoia sa le impartasesc. Mi-e frica sa fiu fericita, caci n-am cu cine impartasi fericirea. Orice fericire se transforma repede in nefericire la mine. Caci nu i-o pot comunica, nu pot zambi impreuna cu el, nu poate fi partas, nu se bucura alturi de mine.
Oamenii au nevoie de alti oameni pentru a fi fericiti.
Am nevoie de privirile incurajatoare si admirative de la cei din jur.
Daca ar fi fost el, n-as mai fi cersit atat de la cei din jur, mi-ar fi ajuns el. Asa... nici 1000 de priviri nu va face cat aceea.
- Il admir, trebuie sa fi avut ceva doar al lui daca a contat atat...
- Da... avea. Privea frumos. Zambea doar cu un colt al gurii. Ridica uneori doar putin din spranceana. Era nebun, era sincer, tinea mult la mine
- De ce nu l-ai pastrat?
- Nu ma iubea suficient. Nu m-a iubit niciodata. Nu puteam sa ii fac asta, nu puteam sa il tin langa mine. As fi fost egoista. L-am gonit. Sau l-am lasat sa plece.
- Nu ti-a parut rau niciodata?
- Nu, din contra. Cu fiecare zi care a trecut am fost mai convinsa ca am facut ceea ce trebuia. I-a mers bine dupa. Si nu m-a iubit suficient. Daca ma iubea, nu m-ar fi lasat sa plec.
- Si acum?
- Acum e prea tarziu...