28 dec. 2009

orase si povesti

Am cautat cu greu sentimentul de "acasa" pe care l-am pierdut undeva, in anii acestia, ai
ci, in Tulcea.
M-am simtit straina intr-o casa straina, intr-un oras familiar si totusi rece, oameni care ii stiu si care parca nu mai sunt asa cum ii percepeam eu.

Abia sambata seara am regasit ceva din ceea ce cautam. Pentru asta a trebuit sa gonim cei 40 de kilometri pana in Babadag, sa stau cuminte in scaunul din dreapta si sa vad drumul drept si intunecat care ne-a dus atat de des acolo. Sa regasesc camera pictata in albastru, cu planete si cetati cu povesti, sa ascult din nebunia lui Gelu, sa beau o ciocolata ieftina (1,5 lei!)intr-o crasma cu mese de cantina unde, spre surprinderea mea, am intalnit fetze cunoscute.

Ma uitam de jur imprejur si pentru prima data ma simteam ca in liceu. Aceleasi fetze cunoscute, doar mai grase si mai imbatranite la unii din ei. Baietii s-au tuns (toti!!!), nu mai au plete. Se imbata mai usor. Si nu mai au in fata acea bere incredibil de proasta din halbele de la Carul cu Bere.
Evident, au lipsit cateva personaje esentiale care au creat povestea asta. Pe soptite se mai mentiona cate un nume, alteori razand, alteori cu frica... i-am simtit lipsa si am simtit pe langa, un fel de sentiment de vinovatie.

Mi-am dat seama ca pana la urma fiecare are povestea lui, unele sunt mai frumoase, altele mai putin. Am crezut mereu ca povestile noastre sunt altfel si ca am construit o altfel de lume. Dar imi dau seama ca fiecare crede asta despre ce a trait candva. Noi ne-am construit povestile cum am stiut noi mai frumos, ne-au construit-o cei din jur si ne-au vegheat-o cei mai mari care au inteles.

M-am simtit mereu apropiata sufleteste de oameni care au trait povesti asemanatoare, am crezut ca ei inteleg mai bine decat restul. De asta am fost atat de bucuroasa sa-l vad sambata pe George dupa mai mult de 5 ani... desi habar nu are cat de mult a fost proiectata povestea lui peste a noastra...
In rest... acasa nu mai e acasa asa cum era. Nu mai iesim in aceleasi locuri pentru ca ori s-au inchis ori sunt pline. Nu mai intalnim aceleasi persoane, pentru ca s-au imprastiat. In lume, in tara, pana si orasul acesta a devenit prea mare pentru multi dintre noi.
Traim povesti diferite acum, altii ne intoarcem putin in trecut si traim dupa povestile altora - dar ghici, nu sunt ale noastre!
Prietenii mei sunt insurati, unii au copii. Nici unul din ei nu s-a casatorit cu cele pentru care am fi bagat noi mana in foc ca vor fi sotiile lor. Povestile celelalte sunt acolo, in trecut, cele actuale sunt diferite, chiar daca le aprobam, chiar daca nu. Putini sunt cei care incearca cu greu sa-si aduca povestile din trecut in prezent.
Dar despre asta este Flo dator sa scrie... in telenovela aia :)). In orasele mici povestile sunt telenovele, pentru ca sunt mereu aceleasi personaje care se intersecteaza iar si iar, aceleasi situatii care se repeta.

6 comentarii:

catalina spunea...

si mie mi-e dor de vesnica halba cu bere sau cana cu vin fiert, si zecile de ore petrecute in gasca. ciudat e ca nu pot sa spun ca am avut vreodata o gasca anume... mie imi placea sa impac pe toata lumea si incercam sa ii am priteni pe toti, dar asta s-a demonstrat mai tarziu a fi o mare greseala, ca am ajuns fara nici o gasca si fara nici un prieten....
dar sa trecem peste, incercam sa aduc trecutul in prezent:intotdeauna imi voi aduce aminte de discutiile interminabile cu Niki, omul cu care nu te plictisesti sa discuti, despre orice, orice subiect e binevenit, plin de informatii si de amuzament, doar trebuia sa ne distram ca era craciunul! mergeam la alte mese sa salut lumea, ca asa era frumos, si cateodata raspunsurile erau de politete altadata erau chiar incantati ca m-au vazut... si fiecare masa avea discutiile lor, si cand ma asezam la o masa noua ascultam si radeam o data cu toti membrii mesei...
si daca iti aduci aminte, erau unele personaje care se considerau niste "superiori", ca niste zeitati... cand intyrau pe usa barului aproape tot barul exclama : " ooooooo " se plimbau apoi galant prin bar salutau respectuos pe toata lumea (dadeau din cap asa elegant cum faceau in general oamenii mari cand vedeau pe trotuarul celalalt cate un cunoscut) si ieseau relativ repede, motivand ca ei au treburi serioase si importante, si cum ieseau pe usa atmosfera revenea la normal....
as vrea sa mai pot ajunge macar la Tulcea, macar sa trec prin fata barurilor de pe faleza... dar din pacate momentan nu e posibil... si tare mi-e teama ca atunci cand voi reusi sa ajung in Tulcea, dupa cine stie cati ani, nu voi mai cunoaste pe nimeni in barurile cu pricina...
si mie mi-e dor...
iti doresc un an nou minunat! sa fii sanatoasa, iubita si inconjurata de prieteni adevarati, ca e mare lucru sa ii ai!
imi pare rau ca nu ti-am urat Craciun Fericit! dar ma bucur ca am ocazia sa iti un urez un an nou fericit si La multi ani!
te pup

Monyk spunea...

Ai fi uimita sa vezi cat de "la fel" sunt unele lucruri acolo. Chiar daca noua ni se par diferite, pentru ca acum nu mai facem parte din lumea lor. Acum privim din exterior la fel cum alta data ne era greu sa-i lasam pe outsideri sa intre in lumea noastra.
Chiar daca au povestile lor, ele seamana cu ale noastre, uneori chiar se intersecteaza.
Imi amintesc de acei "importanti", mai sunt si acum, daca nu sunt altii care le-au luat locul. Abia acum cand mi-ai scris mi-am dat seama ca aveam o perioada cand si eu eram ca ei.
E trist doar ca ne-au luat lumea si noi nu suntem inca pregatiti sa acceptam asta. Ca sa bei o bere in Istru trebuie sa iesi la 18.00 sau sa iti faci rezervare, Carul cu Bere nu mai exista, acum sunt doar niste pereti verzi urati, Bolta habar nu am ce mai e cu ea, caci nu mi-a placut niciodata dar nici n-am auzit acum sa mai mearga cineva...
Ne-am raspandit si fetele cunoscute sunt din ce in ce mai putine...

M spunea...

Un "clasic in viata" spunea ca iarna nu-i ca vara.Putina filosofie exista in memorabila zicere,pt ca tot ce traim trebuie sa fie o noua si o noua experienta,care sa ne ia prin surprindere de fiecare data.Totul ar fi plat daca nu s-ar intampla astfel.
Eu nu cunosc orasul vostru,dar nostalgia locurilor prin care ati haladuit si mai ales nostalgia dupa atitudini demult pierdute ma face sa zambesc.Nici nu stiu ce varsta aveti,dar sunt convinsa ca sunteti foarte tinere ,ca sa nu stiti ,ca pt oamenii foarte saraci,si nu ma refer la partea materiala,mastile purtate in diferite momente sunt de un irational penibil.
Masca aceea de macho din tinerete,care se autopretuia,s-a transformat intre timp intr-o masca blazata de care atarna ori vreo casatorie din interes ,ori vreun post de boss prin te miri ce firmutza .Numai caracterele puternice nu se schimba ,indiferent prin ce fel de intamplari trec ,sau pe ce treapta a scarii sociale ajung.
Bunica imi zicea mereu ca omul sfiinteste locul,asa ca
Monyk,oamenii pe care-i cautai, nu i-ai gasit acolo;locurile au ramas aceleasi.
Sa nu regretati pe nimeni,oameni veti intalni cu siguranta !

straluceta spunea...

imi pare rau ca ti-am ramas inca o data dator... dar cine stie?! poate la un moment dat vom trai din nou aceeasi povedte intr-un anumit oras intr-o anumita crishma. oricum, a fost tare placut la babadag.
sper sa gasesti la sibiu ce nu ai gasit la tulcea si atat!(sa fii pregatita sa primesti la corectat primul capitol din telenovela ...)
semnat MISHU

catalina spunea...

draga M,
nu suntem atat de tinerele pe cat crezi tu, cel putin eu sunt si mai mare ca Monik. eu am aproape 27, dar sufletul meu a ramas acolo in perioada aia, pentru acea perioada m-a marcat pe mine, si pentru ca am cele mai frumoase amintiri si ca acea perioada a fost adolescenta mea.... si sunt convinsa ca si petru Moni a fost la fel...
Acum am un alt statut, dar ma bucur ca am inca sufletul de copil si ma coplesesc amintirile astea fugare. si ma bucur ca pot sa imi aduc aminte de acea perioada prin blogul acesta, si sa retraiesc clipe frumoase si amuzante citind cate un post aici.
M, nu cred ca tu nu esti nostalgica cu privure la locurile si oamenii care ti-au marcat adolescenta!

M spunea...

@Catalina,
Imi cer scuzele de rigoare ,daca am "reusit"sa te supar si pe tine si pe mai stiu eu cine. Nu doream sa spun decat ca,oamenii
evolueaza,si ca statut social si ca mentalitate si ca e absolut normal sa nu mai gasesti peste ani ce-ai lasat undeva,candva.
Bineinteles ca si eu am nostalgiile mele,mai ales ca ele se amplifica odata cu trecerea anilor.
Dar cum noi nu suntem surori gemene,este mai greu sa avem aceleasi perceptii.Ceea ce doream sa spun in postul meu era ca imaginile sunt cele care te insotesc neconditionat de-alungul vietii,sunt cele care pier ultimile,odata cu tine.
Va doresc un an 2010 foarte bun voua ,tuturor prietenilor Monicai.