cateodata ii simt si lipsa

in marea organizare a dezordinii de astazi - am gasit, ca intotdeauna, lucruri pe care nu pot sa le arunc.
A fost in primul rand camasa, pe care imi doresc de vreo 2 ani sa scap de ea, am zis ca o arunc dar nu pot, am vrut s-o fac cadou, dar se tine scai de mine. In dulapul meu cu haine parca nu-mi vine s-o mai asez, am scos-o de acolo acum ceva timp. A stat si intr-o valiza, am pus-o si in cuier, acum sta pe un scaun, cuminte, intr-un colt.

Daca mi-e dor? Of... imi este, dar nu dureros. Inca ii mai simt lipsa, uneori, cand imi aduc aminte ca a existat. Ma gandesc din ce in ce mai rar. Si-mi aduc aminte cum, pe la inceputul acestui an, scriam tot aici ca in toti acesti multi ani nu a trecut macar o zi in care sa ma gandesc.
Acum trec zilele...

Ce mi-a mai ramas?
O camasa, o bratara de piele, un fel de port-acte tricotat si foarte frumos pe care il primise cadou de la o prietena pe care eram foarte geloasa, o piatra, un film foto... niste mailuri, niste fotografii si multe, multe amintiri.
Si undeva, la Tulcea, intr-o cutie, trebuie sa mai fie un biletel albastru cu o discutie care incepea asa: "Fericirea e ceva care nu se atinge niciodata; - Eu astept sa vina ea la mine, nu o mai caut". Inca putin si cred ca acel biletel implineste 10 ani de exisenta. Cand ma duc acasa, trebuie sa il caut.