mi-e frig si mi-e frica

Am cateva zile de cand mi-e frica.
Sufar de angoasa si o tot ascund, fug de ea, imi gonesc toate acele ganduri care stiu unde ma vor duce.
Am simtit brusc cum cad. Ma uitam intr-un punct fix si in mintea mea a inceput sa se deruleze o noapte de cosmar, o durere subita, incontrolabila, flash-uri care incercam sa le alung.
Ca un om disperat intr-un film de groaza, care alearga intr-un labirint incercand sa scape de toate umbrele care il urmaresc asa fugeam eu de mintea mea. Imi impuneam: repede, repede, trebuie sa gasesc ceva, altceva la care sa ma gandesc, repede, cauta, gaseste, trebuie sa fie ceva frumos, ceva vesel in mintea ta, trebuie sa te agati de ceva.
M-am calmat in acel moment dar imi dau seama ca la fiecare iesire din labirint e o umbra si nu reusesc sa scap de ea. Si nu stiu cum sa fac.
In noaptea aceea am visat. M-am intalnit cu fantomele mele in vis, dar erau binevoitoare si era liniste acolo. Cand m-am trezit erau tot acolo, doar ca nu ma mai puteam apropia de ele.

Mi-e frig si mi-e frica. As vrea sa ma ascund, nu vreau sa mai stiu nimic de ele si nici ele de mine.
As vrea sa pot sa ma revolt si eu, dar ma simt mica si neinsemnata si-mi dau seama ca revoltele mele n-ar mai avea nici o valoare.
Simt cum ma strang peretii si nu mai stiu cum sa-mi controlez gandurile, cum sa fac sa nu le las sa se duca acolo. Imi caut micile bucurii si nu le mai gasesc, imi caut alte zari si alte sperante, alti oameni care ma inveselesc mereu dar simt ca pur si simplu acum nu mai au importanta.
Mi-e atat de frica si de frig si sete si-as vrea sa dispara totul.

As vrea macar acum sa am dreptul sa-mi plang de mila, sa-mi plang pierderea, sa pot sa strig, sa ma lovesc cu capul de pereti, sa sparg farfurii, dar nu pot sa fac nimic. Sunt inchisa intr-o cusca din care nu gasesc iesirea.
Ma zbat, dar nu am nici un drept.
Sunt ultimul om, ultima farama din ce a mai ramas din mine si-as vrea sa fug.