Draga Anonim,

Am primit ieri (de fapt ieri am citit) un comment de la o persoana care m-a rugat sa nu il public.
Un Anonim (si asa va ramane daca asta isi doreste) care are incredere in mine mai mult decat cei care ma cunosc si care ar trebui de multe ori sa creada in mine.
A fost un moment emotionant si sincer, nu prea stiu cum sa reactionez la astfel de lucruri.

Am sa raspund si printr-un mail, asa cum am fost rugata (dar imi va lua timp sa imi fac curaj pentru asta).

Totusi, simt ca sunt niste precizari pe care trebuie sa le fac. Nu ma intorc in "borcanul de ... miere" pentru ca locul meu nu mai este acolo. M-am intors in Tulcea asa cum am sa o fac de fiecare data pentru ca acela este locul meu. Acolo am crescut, acolo am invatat sa fiu ceea ce sunt acum. Povestea mea e legata de povestile oamenilor de acolo, am creat-o impreuna, am crescut impreuna si am invatat sa fim ceea ce suntem acum. Acei oameni, acele locuri, acele beri si acele povesti. Cei din exterior nu le inteleg, pentru ca fiecare a avut povestea lui.
Azi m-am intors in Bucuresti si maine am sa plec la cealalta casa a mea, la Sibiu.
Asa cum zicea si un om drag de acolo cand a auzit ca sunt de Craciun la Tulcea: "te-ai dus la cealalta casa?"
Da, Sibiu a devenit acasa la fel cum Tulcea e inca acasa, fara a avea insa acel ceva ce eu caut. Da, mi-am dorit sa ma mut in Sibiu. Sunt tot in Bucuresti.
Poate n-am avut destul de mult curaj sau poate nu mi-am dorit suficient.
Acum mai astept, sa se schimbe ceva, macar economic. Nu-mi permit sa fac asta. Nu acum.

Draga M,

Scrierea ta nu intineaza in nici un fel ce scriu eu. Intr-adevar, ai dreptate.
Nu scriu pentru altii, scriu pentru mine.
Nu vreau sa renunt la asta, pentru ca a scrie pentru mine e a-mi lasa demonii sa alerge. Situatiile nu sunt mereu atat de dramatice pe cat par in ceea ce scriu. Dar pentru ca in viata de zi cu zi nu-mi permit dramatismul pe care il cer unele intamplari, il exagerez aici. E un fel de compensare.
Daca intr-o zi am sa renunt la egoismul de a scrie pentru mine si am sa invat sa scriu pentru altii, lasandu-mi demonii sa caute alte culori si ambaland experienta mea in povestile altora, atunci poate am sa fac ceva maret.
Si cine nu viseaza sa faca asta macar o data in viata, sa lase ceva in urma?
Nu ma simt pregatita nici pentru asta, nu stiu de ce.

Sunt multe lucruri care trebuie sa se aseze in viata mea, si nu vreau in nici un fel sa fortez ordinea lucrurilor.

Intre ultimele tale lecturi ale povestii mele si cele de acum, a fost o prapastie.
Pe marginea careia eu am mers la limita si am fost cat pe ce sa cad. De cateva ori.
Stiu ca pare ca m-am intors de unde am plecat. Dar crede-ma, e atat de bine ca am facut asta. Si ca drumul meu s-a indepartat de acea prapastie.

Stii... acum pot atinge pamantul cu toata talpa, chiar cu amandoua talpile. Si nu ma mai dezechilibrez.

PS: iar versul la care te refereai... s-ar putea sa gresesc, eu cred ca e "Sufletul meu nu se obisnuieste cu pierderea ei..."
Si nu cred ca e vorba de acceptare, chinul ramane mereu acolo. Il negi sau il traiesti.