azi... (si-mi vine sa plang)

Romanţă fără muzică
Ion Minulescu

În tine-mi pun toată speranţa
Şi-ţi zic:
- De-acum pentru mine fii totul,
Iar eu
Voi fi pentru tine acelaşi ateu,
Ce-afară de tine nu crede-n nimic.
Fii totul -
Trecutul, cu morţii de ieri
Ce dorm la răspântii, de sălcii umbriţi,
Şi ziua de mâine, cu noii-veniţi
Ce râd pe mormântul defunctei Dureri…
Spre norii de-aramă, pe-naltele scări
Urca-vom -
Din goluri în goluri pribegi,
S-ajungem în ţara în care sunt regi:
Nimicul,
Eternul,
Şi-Albastrul din zări…
Şi-acolo,-n grădina în care nu cresc
Decât mătrăgune,
Cucute
Şi laur,
Sorbi-vom cu sete din cupe de aur
Iubirea topită-n Albastrul ceresc!…

(1908)

Draga Anonim,

Am primit ieri (de fapt ieri am citit) un comment de la o persoana care m-a rugat sa nu il public.
Un Anonim (si asa va ramane daca asta isi doreste) care are incredere in mine mai mult decat cei care ma cunosc si care ar trebui de multe ori sa creada in mine.
A fost un moment emotionant si sincer, nu prea stiu cum sa reactionez la astfel de lucruri.

Am sa raspund si printr-un mail, asa cum am fost rugata (dar imi va lua timp sa imi fac curaj pentru asta).

Totusi, simt ca sunt niste precizari pe care trebuie sa le fac. Nu ma intorc in "borcanul de ... miere" pentru ca locul meu nu mai este acolo. M-am intors in Tulcea asa cum am sa o fac de fiecare data pentru ca acela este locul meu. Acolo am crescut, acolo am invatat sa fiu ceea ce sunt acum. Povestea mea e legata de povestile oamenilor de acolo, am creat-o impreuna, am crescut impreuna si am invatat sa fim ceea ce suntem acum. Acei oameni, acele locuri, acele beri si acele povesti. Cei din exterior nu le inteleg, pentru ca fiecare a avut povestea lui.
Azi m-am intors in Bucuresti si maine am sa plec la cealalta casa a mea, la Sibiu.
Asa cum zicea si un om drag de acolo cand a auzit ca sunt de Craciun la Tulcea: "te-ai dus la cealalta casa?"
Da, Sibiu a devenit acasa la fel cum Tulcea e inca acasa, fara a avea insa acel ceva ce eu caut. Da, mi-am dorit sa ma mut in Sibiu. Sunt tot in Bucuresti.
Poate n-am avut destul de mult curaj sau poate nu mi-am dorit suficient.
Acum mai astept, sa se schimbe ceva, macar economic. Nu-mi permit sa fac asta. Nu acum.

Draga M,

Scrierea ta nu intineaza in nici un fel ce scriu eu. Intr-adevar, ai dreptate.
Nu scriu pentru altii, scriu pentru mine.
Nu vreau sa renunt la asta, pentru ca a scrie pentru mine e a-mi lasa demonii sa alerge. Situatiile nu sunt mereu atat de dramatice pe cat par in ceea ce scriu. Dar pentru ca in viata de zi cu zi nu-mi permit dramatismul pe care il cer unele intamplari, il exagerez aici. E un fel de compensare.
Daca intr-o zi am sa renunt la egoismul de a scrie pentru mine si am sa invat sa scriu pentru altii, lasandu-mi demonii sa caute alte culori si ambaland experienta mea in povestile altora, atunci poate am sa fac ceva maret.
Si cine nu viseaza sa faca asta macar o data in viata, sa lase ceva in urma?
Nu ma simt pregatita nici pentru asta, nu stiu de ce.

Sunt multe lucruri care trebuie sa se aseze in viata mea, si nu vreau in nici un fel sa fortez ordinea lucrurilor.

Intre ultimele tale lecturi ale povestii mele si cele de acum, a fost o prapastie.
Pe marginea careia eu am mers la limita si am fost cat pe ce sa cad. De cateva ori.
Stiu ca pare ca m-am intors de unde am plecat. Dar crede-ma, e atat de bine ca am facut asta. Si ca drumul meu s-a indepartat de acea prapastie.

Stii... acum pot atinge pamantul cu toata talpa, chiar cu amandoua talpile. Si nu ma mai dezechilibrez.

PS: iar versul la care te refereai... s-ar putea sa gresesc, eu cred ca e "Sufletul meu nu se obisnuieste cu pierderea ei..."
Si nu cred ca e vorba de acceptare, chinul ramane mereu acolo. Il negi sau il traiesti.

orase si povesti

Am cautat cu greu sentimentul de "acasa" pe care l-am pierdut undeva, in anii acestia, ai
ci, in Tulcea.
M-am simtit straina intr-o casa straina, intr-un oras familiar si totusi rece, oameni care ii stiu si care parca nu mai sunt asa cum ii percepeam eu.

Abia sambata seara am regasit ceva din ceea ce cautam. Pentru asta a trebuit sa gonim cei 40 de kilometri pana in Babadag, sa stau cuminte in scaunul din dreapta si sa vad drumul drept si intunecat care ne-a dus atat de des acolo. Sa regasesc camera pictata in albastru, cu planete si cetati cu povesti, sa ascult din nebunia lui Gelu, sa beau o ciocolata ieftina (1,5 lei!)intr-o crasma cu mese de cantina unde, spre surprinderea mea, am intalnit fetze cunoscute.

Ma uitam de jur imprejur si pentru prima data ma simteam ca in liceu. Aceleasi fetze cunoscute, doar mai grase si mai imbatranite la unii din ei. Baietii s-au tuns (toti!!!), nu mai au plete. Se imbata mai usor. Si nu mai au in fata acea bere incredibil de proasta din halbele de la Carul cu Bere.
Evident, au lipsit cateva personaje esentiale care au creat povestea asta. Pe soptite se mai mentiona cate un nume, alteori razand, alteori cu frica... i-am simtit lipsa si am simtit pe langa, un fel de sentiment de vinovatie.

Mi-am dat seama ca pana la urma fiecare are povestea lui, unele sunt mai frumoase, altele mai putin. Am crezut mereu ca povestile noastre sunt altfel si ca am construit o altfel de lume. Dar imi dau seama ca fiecare crede asta despre ce a trait candva. Noi ne-am construit povestile cum am stiut noi mai frumos, ne-au construit-o cei din jur si ne-au vegheat-o cei mai mari care au inteles.

M-am simtit mereu apropiata sufleteste de oameni care au trait povesti asemanatoare, am crezut ca ei inteleg mai bine decat restul. De asta am fost atat de bucuroasa sa-l vad sambata pe George dupa mai mult de 5 ani... desi habar nu are cat de mult a fost proiectata povestea lui peste a noastra...
In rest... acasa nu mai e acasa asa cum era. Nu mai iesim in aceleasi locuri pentru ca ori s-au inchis ori sunt pline. Nu mai intalnim aceleasi persoane, pentru ca s-au imprastiat. In lume, in tara, pana si orasul acesta a devenit prea mare pentru multi dintre noi.
Traim povesti diferite acum, altii ne intoarcem putin in trecut si traim dupa povestile altora - dar ghici, nu sunt ale noastre!
Prietenii mei sunt insurati, unii au copii. Nici unul din ei nu s-a casatorit cu cele pentru care am fi bagat noi mana in foc ca vor fi sotiile lor. Povestile celelalte sunt acolo, in trecut, cele actuale sunt diferite, chiar daca le aprobam, chiar daca nu. Putini sunt cei care incearca cu greu sa-si aduca povestile din trecut in prezent.
Dar despre asta este Flo dator sa scrie... in telenovela aia :)). In orasele mici povestile sunt telenovele, pentru ca sunt mereu aceleasi personaje care se intersecteaza iar si iar, aceleasi situatii care se repeta.

de Craciun

e un sentiment de regret si tristete, acela de a indeparta oamenii de langa tine... (nu neaparat fizic).

Mi-am creat un prost obicei, acela de a indeparta ce e complicat.
Nu e dreptul meu sa ma amestec in vietile voastre si nici sa-mi dau cu parerea.

In rest... mi-e asa, bine... ca e un Craciun linistit.
Si e la Tulcea, unde sunt atatea amintiri si lucruri dragi care mi-au devenit straine.
Si fara regrete.

E doar liniste, asa ar trebui sa fie.
Nu mai vreau chinuri, de nici un fel. Poate de asta.

Regrete... doar sentimentul unui minus...

provocari?

Haide sa stabilim ceva, ca ne intelegem mai greu.
Eu nu stiu si nu pot sa ma cert. Mai mult, nici nu vreau. Mai ales cu tine.

Eu spun ce cred si ce am de zis. Poti sa fii de acord cu mine sau poti sa ma contrazici. Daca ai argumente, ai putea sa ma si convingi, desi ma indoiesc, sunt incapatanata. Foarte. Si stii asta.
S-ar putea la finalul discutiei sa ajungi sa crezi ca mine, desi stim amandoi ca poate n-am dreptate, dar am eu puterea asta.

Daca eu spun ceva si tie nu-ti convine, nu incerca sa ma provoci ca sa continuam discutia (din punctul meu de vedere) sau cearta (din punctul tau de vedere). Asta e, asta sunt, asta cred, asta spun. E normal sa nu fii de acord cu mine, sa te isterizezi, sa protestezi.
Dar eu tot ce cred eu am sa sustin. Nu e un joc si nu trebuie sa castige nimeni. Daca vrei neaparat un castig, poti fi tu castigatorul, nu ma deranjeaza. Ti-am mai spus asta.

Dar nu incerca sa ma provoci, nu incerca sa ranesti ca sa dau un raspuns, caci nu am unul. Crezi ce vrei, nimeni nu te opreste. Nu suntem nici macar prieteni ca sa conteze atat, nu?
Si atunci de ce tot cauti sa racai poate-poate am o replica?
Nu am.
Imi vad de viata mea.

Partaj

da-mi moartea si tu tine viata, partaj echitabil spre-a fi...


Partaj - Partaj
Asculta mai multe audio Divertisment

new

Mi-am schimbat Template-ul.
Possa imi zice ca am o criza de personalitate. Cica femeile muta mobila, eu imi schimb aspectul blogului.
Nu cred ca e asa.
Dar mi-a placut.
Si sper sa va placa si voua.

Astept injuraturi.

cand nu mai e nimic de zis

Scria cineva drag la un moment dat pe blog ca vrea "sa nu mai moara nimeni".

E ciudat si toata ziua am incercat sa nu scriu despre asta pentru ca stiu ca ai sa intri sa citesti si ai sa plangi, dar plansul pana la urma e o usurare, te ajuta sa dai afara ceva ce te chinuie pe interior.
Nu inteleg de ce tocmai tie a trebuit sa ti se intample asta.

Nu ma pot revolta si mi-e ciuda ca e asa. Este foarte frustrant, cat esti in viata poti sa-ti faci planuri, poti sa ai vise, poti sa gresesti, caci ai timp sa-ti indrepti greseala. Dar cand se termina tot nu mai poti sa repari nimic, nu mai poti sa spui nimic din ce n-ai spus si mai ales nu poti sa faci nimic din lucrurile la care ai visat.

Sunt nebuna, si deseori mi-am imaginat cum ar fi oamenii din jurul meu daca intr-o zi as disparea de pe lumea aceasta.
Mi-ar fi ciuda ca sunt atat de multi oameni care nu ar sti niciodata cat de mult i-am iubit sau alaturi de care nu am trait toate acele lucruri pe care mi le-am dorit atat de mult sa le traiesc. Prea multe lucruri nespuse ar ramane in urma, si as vrea ca ei sa stie.
As vrea ca, atunci cand am sa mor, lumea sa faca o petrecere. Vezi? Si tu ai zis mereu asta, ca trebuie toti sa dam un chef daca tu ai sa mori.
Dar uite cat e de greu cand cineva dispare dintre noi sa ne bucuram pentru el, ca e intr-o lume mai buna.

As vrea sa te pot ajuta acum cu ceva, orice. Dar tot tu trebuie sa faci asta. Si trebuie sa stii ca acolo ii va fi mai bine.

cateodata ii simt si lipsa

in marea organizare a dezordinii de astazi - am gasit, ca intotdeauna, lucruri pe care nu pot sa le arunc.
A fost in primul rand camasa, pe care imi doresc de vreo 2 ani sa scap de ea, am zis ca o arunc dar nu pot, am vrut s-o fac cadou, dar se tine scai de mine. In dulapul meu cu haine parca nu-mi vine s-o mai asez, am scos-o de acolo acum ceva timp. A stat si intr-o valiza, am pus-o si in cuier, acum sta pe un scaun, cuminte, intr-un colt.

Daca mi-e dor? Of... imi este, dar nu dureros. Inca ii mai simt lipsa, uneori, cand imi aduc aminte ca a existat. Ma gandesc din ce in ce mai rar. Si-mi aduc aminte cum, pe la inceputul acestui an, scriam tot aici ca in toti acesti multi ani nu a trecut macar o zi in care sa ma gandesc.
Acum trec zilele...

Ce mi-a mai ramas?
O camasa, o bratara de piele, un fel de port-acte tricotat si foarte frumos pe care il primise cadou de la o prietena pe care eram foarte geloasa, o piatra, un film foto... niste mailuri, niste fotografii si multe, multe amintiri.
Si undeva, la Tulcea, intr-o cutie, trebuie sa mai fie un biletel albastru cu o discutie care incepea asa: "Fericirea e ceva care nu se atinge niciodata; - Eu astept sa vina ea la mine, nu o mai caut". Inca putin si cred ca acel biletel implineste 10 ani de exisenta. Cand ma duc acasa, trebuie sa il caut.

de sarbatori

Nu stiu de ce oamenii sunt mai rai in ultimul timp. Sau cel putin asa ii vad pe cei din jurul meu.
E ceva in aer - si nu inteleg. Toti se umfla in pene, se grabesc sa arunce cu rautati, sa fie tafnosti si ofensivi. Oameni, buni, unde e Magia Craciunului? Afara ninge si e atat de frumos...

Acum 2 zile m-am intalnit cu un amic... un om bun, comod in stilul de viata si genul care te uiti la el si te gandesti ca n-ar putea sa omoare nici o musca. Si-l cunosc destul de bine, am si lucrat candva, mai de mult, impreuna. Am inceput sa vorbim despre cunoscuti si am vazut asa... o rautate in ce spunea despre cine. Si eu eram rea, dar eu sunt rea mereu - macar nu e o curiozitate pentru nimeni asta, am declarat-o si o recunosc. Mai mult de atat, nici macar nu vreau sa schimb asta, e arma mea.
Ma grabesc si eu des sa critic sau sa judec, dar parca nu o fac asa... din interiorul meu si sper de fiecare daca ca aceasta critica a mea sa ajute.

Toata lume e nervoasa, nefericita, stresata. Exact ca o pisica din aceea zburlita pe un gard care scuipa spre un caine care e prea prost sa inteleaga ce vrea aia de la el. Asa ma simt eu acum. Ca acel caine prost.
M-am ratoit si eu ieri plina de nervi la sef'miu si imi place sa cred ca i-am dat o lectie. In fine, e prea las sa reactioneze. Apoi m-am mai ratoit la cunoscuti cat sa imi fac norma, dar parca nu imi face o placere.

Si am intrat usor-usor in spiritul sarbatorilor. Am lasat toate acele motive care m-ar schimba in pisica din poveste (sau cea de pe cana Laurei :D) si am zis ca se poate si altfel.
Mi-am petrecut jumatate de zi facand curat prin casa, punand lucrurile in ordine, decorand camera cu instalatie de brad si beteala - se pare chiar ca mai am si un imens glob cu UTV primit de la Cip acum 2 ani.
Nu sunt schimbari mari, dar imi aduc bucurie. Cand imi turtesc nasul pe geamul din bucatarie si vad agitatia de pe bulevard, cu oameni multi inghetati si multa zapada imi dau seama ca ma abat prea des de la drumul meu.

E ciudat sa ma intreb de ce sunt cei din jur dificili acum, cand in urma cu 2-3 zile aveam o poza la avatar cu MUIE scris in zapada adunata pe parbrizul unei masini si statusul "micile placeri ale vietii".
Monica mea mi-a zis ca daca as fi fost oricine altcineva, m-ar fi sters din lista. Cum ramane cu iertarea, magia, craciunul, clopoteii, funditele si colindatorii???!!!

Ei sunt acolo, acasa... acasa insemnand undeva, in Moldova mea, in Dorohoiul meu, la mamaia mea... pe care nu stiu cand am sa ma mai duc sa o vad... si inca ma intreb de ce nu am facut asta de sarbatori...

Later edit: si cum nimic nu e intamplator, cand am terminat de scris postul acesta la noi pe scara au venit colindatori. Nu din cei obisnuiti. 3 tineri care cantau pe scara, fara sa bate la usi, cu o voce calda si placuta. Nu bateau la nici o usa. Doar pentru cei ce vroiau sa asculte :)

cum e sa cazi de sus?

Spune-mi: cum e sa cazi de sus?
Cum e sa pierzi tot respectul pe care il au toti cei din jurul tau fata de tine pentru... nimic?

Nu-mi vine sa cred cat de mult gresim uneori pentru un impuls de moment.
Am, observat, de-a lungul timpului, ca oamenii care fac mereu ceea ce trebuie, gresesc foarte prosteste.
Mai rau e ca, voit sau nu, creeaza asteptari. Si dezamagesc atat de mult...
Nu pot sa te mai privesc cu aceeasi ochi. Imi vine sa-ti dau o palma sa te trezesti o data pentru totdeauna?

Realy?
Hai, trezeste-te. Care din cei doi esti tu sau care fata ti-o doresti de fapt? Nu e nimic rau in faptul ca acum esti privit altfel. Doar daca asta esti tu...
Nu stiu, ma simt dezamagita. Cand vad cu cata dezaprobare si dispret te privesc cei din jur, pentruca stiu ca nu meriti.
Poate ar trebui sa te hotarasti odata pentru totdeauna cine esti si sa te comporti ca atatre. Sincer. Sinceritatea te scapa din orice peniibilitate.
E ok sa fii penibil, atata timp cat o faci sincer.

totul pe nimic

Am sentimentul ca iti vinzi prea ieftin ce ai in tine. Iti dai aproape pe gratis totul, pentru ceva simplist, mult prea simplist si superficial. Ca si cum tu n-ai valora nimic in proprii ochi si ca si cum toata aceasta lupta interioara si acest joc pe care l-ai dus pana acum nu ti-a adus nimic.
Nu valorezi in ochii tai atat cat ar trebui, desi iti place sa crezi ca esti Asul din jocul de carti, ca ai cea mai mare valoare ca tu, nu?, esti mereu cel care merita mai mult si mai mult.

Si totusi, sub privirile mele, vad cum te vinzi pe nimic, doar ca sa scapi de tine sau sa continui un joc, din incapatanare si nu pentru ca ai avea vreo alta motivatie logica, motivatii la care lucrezi atat de mult.

Eu inca astept momentul acela cand ai sa lasi gara jos, cand n-ai sa te mai vinzi oricui iti solicita asta, cand ai sa fii cine vrei sa fii nu cine ar trebui sa fii. Cand ai sa iti vinzi gandurile pentru ca vrei asta si nu pentru ca vrei sa capeti mila si totodata admiratia celor din jur ca apoi tot tu sa-i refuzi in viata ta si sa-ti demonstrezi cat de puternic si independent esti.
Si daca tot le vinzi, fa-le pe un pret bun. Alege-ti cumparatorul - si nu dupa usurinta cu care il gasesti.

Rareori am intalnit cate un personaj in viata mea care sa ma inspire atat in analizele mele interioare pentru ca am des senzatia ca imi scapi printre degete si acolo, undeva, e un inteles pe care pur si simplu nu am timp sa il vad. Si mai rar renunt la ideea de a intelege atat de usor precum renunt in ceea ce te priveste.
Pentru ca ma enervez foarte repede. Te vinzi cu prea mare usurinta oricui iti iese in cale si-ti gadila cat de putin orgoliul.
Nu ma intreba acum ce inteleg eu prin te vinzi prea usor caci n-am sa-ti raspund.



PS: Am ascultat prima data melodia aceasta in Absolut Love si m-a obsedat ca un fel de umbra, fara sa caut s-o ascult.
Aseara, la CineMaIubit, am auzit-o din nou, intr-un film. Si-am transformat umbra in realitate.
Nu te poti impiedica de prea multe ori de acelasi ciot fara sa-l bagi niciodata in seama.

gesturi

Este ciudat cat de multa liniste aduce in viata noastra, a femeilor, un barbat care ne intereseaza, fie si in cel mai infim mod.
Cum poate schimba, chiar si pentru foarte putin timp, un gest frumos din partea cuiva de la care asteptam asta sau din partea caruia ni-l dormin.

Importanta lui in viata noastra insa se vede cu timpul. Si aici vorbesc foarte pragmatic. Cu cat dureaza mai putin efectul gestului sau frumos, cu atat este mai putin important sau cu atat mai putin ne intereseaza.
De aceea unele gesturi trec aproape neobservate in vietile noastre, desi, candva, ne-au adus un zambet frumos.
Iar alte gesturi, poate mai putin importante... ne marcheaza cu anii.

nu stiu de ce fac asta.
n-ar trebui.
daca ar sti cei din jurul meu m-ar omora cu sfaturi asa nu.

asa ca ma ascund, dar tot fac asta.
fuck!
cand am sa ies cu adevarat din povestea asta?

Obsesia de azi... si de maine, dar mai ales de ieri

Vasile Mardare - La despartire
Asculta mai multe audio Muzica

In ziua despartirii noastre,
cand as putea sa te jignesc,
prefer sa-ti spun ca pe-o iertare -
ca te-am iubit Dumnezeiesc.
Eu zilnic mi-am invins cu tine
chemarea propriului mormant
Dar vai, in fata ta, invinso
consimt sa ma declar infrant

N-am ce sa-ti explic
nu mai vreau nimic
dintr-o viata doar atata ne-a ramas..
Si-n acest final, noi paradoxal
facem nunta si botez si parastas

Ai fost prin voia mea printesa
peste-un intreg regat din timp
Ne-am cunoscut din intamplare
si tot asa ne despartim.
Ca un desert imi este fata
Intre cutremur si deochi
M-a prefacut intr-o epava
Furtuna lacrimii din ochi

N-am ce sa-ti explic
nu mai vreau nimic
dintr-o viata nici o clipa n-a ramas..
Si-n acest final, noi paradoxal
facem nunta si botez si parastas.

Si vai, parea ca e o gluma,
o cearta fara de motiv
Si vin juratii sa anunte
ca totu-i mort definitiv
Nu mai exista vindecare
Nici har intoarcerii-napoi
S-a spart si-i una cu nisipul
paharul setei dintre noi.

N-am ce sa-ti explic
nu mai vreau nimic
dintr-o viata doar atata ne-a ramas..
Si-n acest final, noi paradoxal
facem nunta si botez si parastas.

iarna...

Sarbatorile de iarna imi aduc aminte atat de dureros de el.

Am fost de Mos Nicolae sa le cumpar colegelor de apartament dulciuri si nimicuri. Am vazut in supermarket banutii de ciocolata. Nu mi-am cumparat.

Mirosul de vin fiert si zapada ce are sa vina. Am sa invat sa patinez.
O sa imi iau un fular gros si niste manusi, sa-mi ascunda mainile. N-am sa le mai ascund in buzunarul nimanui.

Si-au sa vina sarbatorile si serile de acasa, din Istru. Si alte vremuri am trait si alt vin fiert va fi pe masa si alt miros de portocale si alta Milka cu mar si scortisoara. Alti oameni, alte ganduri.
Iarna imi aduce aminte atat de dureros de el. Si-mi pun intrebari a caror raspunsuri nu vreau sa le aflu.

Ma simt adesea singura, si ata nu ar fi o problema. M-am obisnuit cu sentimentul acesta, de a fi singur printre multi oameni. E greu de inteles, si mai greu de explicat.
Dar si mai greu e ca simt absenta a ceva. Bun sau rau, ceva ce ma facea sa vreau mai mult si mai mult. Si care nu ma speria de ce va fi, de iarna ce va veni sau de sarbatorile ce sunt aproape.

Acolo inca sunt lumini si frig si oameni pe patine. Si turta dulce, si vin fiert, si scortisoara si ciocolata.
Si alti oameni se bucura de ele, si altcineva viseaza si alta mana se incalzeste in alt buzunar...

Iar eu... eu nu stiu... ascult asta

culori sterse

Pensula se intarise, nefolosita de atat de mult timp.
Acuarelele erau de piatra, nici apa si nici caldura nu le mai inmoaie.
Si totusi a luat o pensula, apoi a doua si apoi a treia.
Pe rand le-a inmuiat in apa, apoi a picurat pe culori.

Pagina era galbena, invechita. Dintr-un caiet care nici nu trebuia sa fie al ei, nimerise dintr-o intamplare. Cea caruia ii era destinat nu-l mai vroia...

Cerul l-a facut albastru, l-a vrut senin dar incet incet, pensula a desenat un cer cu nori. Cu nori albi, si cer albastru. Dar hartia... hartia era prea inchisa la culoare, iar cerul a devenit murdar. A desenat si un soare, dar si el a fost trist. Cine a zis ca soarele e portocaliu, sau rosu, sau galben? El a iesit caramiziu... Si-au venit nori peste razele murdare.

A urmat marea. A facut-o verde si gri si alba.. cu valuri, furioasa. Cu multa culoare, cu tuse, cu spuma marii si furia naturii.

A urmat o plaja, de-un galben la fel de murdar ca soarele... dar mai deschis. Fara pic de rosu.

A urmat un vapor. Negru, urat. Si-o silueta pe plaja care alearga spre o alta silueta, din mare... si niste urme de pasi.

Dar pensula s-a impotrivit. S-a inmuiat in griuri si a sters cele doua siluete. Una a prefacut-o in mare, alta in nisip. Si urmele le-a sters. Si-a ramas un fel de vant din afara paginii.. ce sterge tot ce a fost viu.

Culorile s-au murdarit pe rand, n-a vrut nici sa deschida negrul, dar a facut-o. Iar apa a rapas tulbure, de-un verde murdar... ca marea!

La multi ani!!!

Si-mi doresc pentru tine sa intalnesti multi oameni frumosi in viata ta.
Care sa vada dincolo de o atitudine sau un gest si sa inteleaga si sa vada ce am vazut eu si sa te merite. Sa te merite si sa te invete si pe tine cat de multe meriti, pentru ca, de multe ori, tu uiti si ai nevoie ca cineva sa-ti aduca aminte.

Nu-ti doresc multe succese pentru ca stiu ca le vei avea oricum. Ai muncit pentru ele si va trebui doar sa le vezi atunci cand vor veni si sa intelegi ca sunt o rasplata pentru tot ce realizat pana acum.

Si-ti mai doresc oameni in jurul tau, si-ti doresc sa nu fugi de nimeni si mai ales de tine. Sa intelegi ca acolo, inauntru, e ceva frumos.
Si-ti doresc fericire. Multa, multa. Iti doresc sa traiesti acele momente in care simti cum cei din jur te iubesc. Si sa stii ca primesti asta ca un merit, nu ca un noroc.
Iar daca acum nu crezi in toate astea, o sa crezi intr-o zi.
Iti trebuie doar... mai multa incredere si un zambet larg care sta atat de bine pe chipul tau!

Iar cine zice ca nu poti sa te atasezi repede de un om pe care il cunosti de putin timp, se inseala! Eu cred in asta!

La multi ani!

but i still wanna try

Rodica e colega mea de birou.
Dupa cum stiti deja, eu nu ma duc prea des pe la birou. Dar daca se intampla sa ajung pe acolo si sa fiu trista, Rodica are grija mereu sa ma inveseleasca (saraca, ce-a mai patimit si cu asta).

Azi a incercat cu asta:

mi-e frig si mi-e frica

Am cateva zile de cand mi-e frica.
Sufar de angoasa si o tot ascund, fug de ea, imi gonesc toate acele ganduri care stiu unde ma vor duce.
Am simtit brusc cum cad. Ma uitam intr-un punct fix si in mintea mea a inceput sa se deruleze o noapte de cosmar, o durere subita, incontrolabila, flash-uri care incercam sa le alung.
Ca un om disperat intr-un film de groaza, care alearga intr-un labirint incercand sa scape de toate umbrele care il urmaresc asa fugeam eu de mintea mea. Imi impuneam: repede, repede, trebuie sa gasesc ceva, altceva la care sa ma gandesc, repede, cauta, gaseste, trebuie sa fie ceva frumos, ceva vesel in mintea ta, trebuie sa te agati de ceva.
M-am calmat in acel moment dar imi dau seama ca la fiecare iesire din labirint e o umbra si nu reusesc sa scap de ea. Si nu stiu cum sa fac.
In noaptea aceea am visat. M-am intalnit cu fantomele mele in vis, dar erau binevoitoare si era liniste acolo. Cand m-am trezit erau tot acolo, doar ca nu ma mai puteam apropia de ele.

Mi-e frig si mi-e frica. As vrea sa ma ascund, nu vreau sa mai stiu nimic de ele si nici ele de mine.
As vrea sa pot sa ma revolt si eu, dar ma simt mica si neinsemnata si-mi dau seama ca revoltele mele n-ar mai avea nici o valoare.
Simt cum ma strang peretii si nu mai stiu cum sa-mi controlez gandurile, cum sa fac sa nu le las sa se duca acolo. Imi caut micile bucurii si nu le mai gasesc, imi caut alte zari si alte sperante, alti oameni care ma inveselesc mereu dar simt ca pur si simplu acum nu mai au importanta.
Mi-e atat de frica si de frig si sete si-as vrea sa dispara totul.

As vrea macar acum sa am dreptul sa-mi plang de mila, sa-mi plang pierderea, sa pot sa strig, sa ma lovesc cu capul de pereti, sa sparg farfurii, dar nu pot sa fac nimic. Sunt inchisa intr-o cusca din care nu gasesc iesirea.
Ma zbat, dar nu am nici un drept.
Sunt ultimul om, ultima farama din ce a mai ramas din mine si-as vrea sa fug.

Balada pentru o minune

... pentru alte vremuri, mai indepartate, undeva, in trecut :)