iubirea mea se cere traita pe indelete

Si daca ai privit in ochii mei si n-ai inteles nimic...
Si daca mi-ai mangaiat mana si tamplele si tot n-ai inteles nimic...
Trebuia doar sa-mi asculti respiratia si inima cum bate, sa vezi zambetul din coltul gurii si sclipirea din privire...
Nici macar nu vreau sa folosesc cuvinte frumoase, nu trebuie sa-mi crezi vorbele si nici sa-mi intelegi cuvintele. Stiu ca o am in privire, stiu ca mai stiu uneori sa zambest si stiu ca stiu sa simt.
Iubirea care ti-o propun eu nu are nimic vijelios. Se cere traita clipa cu clipa pana la infinit. E o iubire de care trebuie sa te bucuri, care sa-ti lumineze existenta.
Dar pentru asta trebuie sa intelegi. Ca o strangere de mana inseamna atat de mult si ca atunci cand privesc de multe ori nu te vad pe tine, ci incerc sa vad in tine, sa rascolesc si sa inteleg, sa stiu care e reteta ce-ti va aduce fericirea. Am impresia ca oamenii nu mai acorda valoarea cuvenita strangerii de mana sau privirii directe, sau unei imbratisari...
Suntem atat de diferiti si asta e atat de bine... si-as renunta la o parte din universul meu pentru al tau... dar n-ai sa accepti asta si n-ai renunta la universul tau pentru mine si-mi dau seama ca simt suficient incat sa nu vreau asta.
Apleaca-ti buzele si saruta-mi fruntea. Nu te grabi, e timp suficient. Priveste-ma indelung si nu-mi spune nimica. As vrea sa intelegi si sa simti cum simt si eu.
Iubirea pe care ti-o propun nu e haotica. Nu are un viitor si nici un trecut.
Nu are pretentii si nici fapte. E o iubire ce se traieste incet, fara graba, mereu... si se simte in val de mare si nisip, in creierul muntilor si in miros de brad. Iubirea mea se bucura de toate acele lucruri mici pe care le numim insignifiante. Se bucura de un balon de sapun si de un zmeu colorat, de o soapta trecatoare, de ochii unui copil, de zambetul unei batrane, de mirosul sarat al marii si aerul tare al muntelui, de tipatul pescarusilor si bataia din aripi, de stropii de ploaie, razele de soare ce uneori iti mangaie tampla si de curcubeu...
Si daca n-ar trebui sa simt asa, tot n-am cum sa ma opresc. Si daca nu esti tu, tot n-am cum sa ma opresc.
Stiu cat de fericit ai putea fi... doar daca ai incerca atunci cand privesti in ochii mei sa vezi...
Nu vreau sa te sperii si nu vreau sa pleci. Nu vreau sa mai fii imbufnat sperand ca asa am sa plec. N-am sa o fac. Si daca ai sa ma gonesti, nici n-ai sa-ti dai seama ca am luat ceva din tine. Intr-o zi are sa-ti lipseasca. Doar vei intoarce capul si vei simti ca sunt in jurul tau, desi nu ma vezi. Si acum sunt, trebuie sa simti.
Te imbratisez prin spate, iti mangai mana dreapta si obrazul stang. Simti?

culori

Incerc sa-mi pictez zilele in culori. Si uneori reusesc.
Cerul sa-mi fie clar si senin, apa sa fie transparenta, obrajii si buzele rosii, baloanele verzi si rosii si galbene. Dar nu reusesc intotdeauna.
Nu reusesc sa ma pacalesc ca nu imi pasa, nu pot sa ma pacalesc ca nu sunt eu asta.
Nu-mi place nimic la tine. Insa imi place enorm de mine atunci cand esti in preajma mea. Imi place cum ma simt, stiu ca ti se datoreaza. Imi place cum zambesc, pentru ca iti zambesc tie. Imi place cum gandesc caci stiu ca-mi vei judeca judecata.
Este un gand idiot, este o greseala, totul e gresit, nimic nu e asa cum ar trebui sa fie, dar nu il pot ascunde.
Nu cer nimic, n-am cerut si n-am indraznit, mi-e frica, nu sunt ce par a fi, nu ma cunosti asa cum sunt, nu stii nimic despre mine, nu ai sa ma apreciezi niciodata la adevarata valoare, nu iti dai seama cat ai sa pierzi, n-am cum sa te ajut eu cu asta.
Stiu ca merg pe un drum gresit, incerc sa nu ma gandesc la asta.
Nu stiu care e drumul corect.
Nici nu stiu daca vreau sa il stiu.
Nu vreau sa ma intorc la starea pe care am avut-o lunile trecute.
Nici nu stiu ce vreau. Nu stiu nici pe cine vreau. N-am nici un plan. Cred ca am luat ceva din starea ta... doar ca eu sper sa nu fac rau nimanui. E prea tarziu?
Si uite asa culorile mele prind nuante de gri...

despre suflet...

Mi-e frica sa mai scriu, cum mi-e frica sa caut ce e in mintea si in sufletul meu.
Si pentru ca refuz sa mai scotocesc si sa mai gandesc atat de mult, ma feresc si in a scrie prea mult. Ma uit in urma si vad perioada in care scriam si cate 2-3 posturi pe zi. Aveam inima plina si simteam nevoia de a refula.
Nu ma intrebati care e reteta si cum am reusit sa nu-mi mai fie asa de rau, sa nu mai fiu trista si sa ies din starea care o aveam. Poate ca a fost timpul, poate ca a fost raceala care mi-am impus-o sau pur si simplu trebuia sa treaca perioada critica... habar nu am.
Nu s-au schimbat foarte multe in viata mea, ma simt insa mai usurata.
Unii spun ca sunt mai rece si ca nu mai sunt atat de eu... dar e pur si simplu varianta mai simpla, cred.
Cand am fost la Tulcea am avut parte de o seara minunata cu oameni dragi. Am iesit cu Prof si cu Gelu la bere. Se bucurau ca doi copii, desi au 50, respectiv 40 de ani. Niste oameni extraordinari si foarte importanti in viata mea. Doi oameni care au contribuit enorm la ceea ce este Monica acum. Sau Moni.
Si Gelu se uita in ochii mei si-mi spunea ca ma comport ca o femeie care a pierdut iubirea vietii ei si acum nu mai crede in nimic. I-am zis doar ca imi este greu sa stau langa un om fara sa inceapa sa ma irite dupa 4 zile si ca de asta mi se pare aproape imposibil sa ma vad casatorita curand. Prof imi zicea ca se va intampla asta exact cand nu ma voi astepta ma va lovi (nu dealtceva, dar vrea sa-mi fie nas de prea multi ani :D). Si mi-a mai spus prof ceva: ca nu conteaza nimic din lucrurile dupa care alergam acum. Si ca sufletul e singurul lucrur de cautat langa tine, pentru ca in timp, nimic din ce conteaza acum nu va conta. Nici ochi frumosi, nici barbatii perfecti, nici banii, nici cariera, nici macar cuvintele. Lucrurile se pierd si se transforma in timp, toti ne schimbam, sufletul e singurul lucru care ramane concret.
Iar sufletul meu te cauta si te striga...

dincolo de "Da" sau "Nu"...

Sunt cateva zile in an pe care le astept cu inima tresarind.
Una este ziua mea, cand mi-am facut un obicei de a-mi aduna oamenii dragi. Un alt moment e candva vara, cand sper sa ajung la Sulina. De vreo 2 ani nu mi-a iesit si am un sentiment neplacut cum ca nu-mi va reusi nici vara asta.
Un alt moment e ziua lui Gelu, mai e e sfarsitul lui octombrie si ziua de Florii...
Unul dintre aceste "evenimente" este Folk You pe plaja in Vama Veche. Este destul de greu de inteles ce se intampla acolo pana nu esti prezent, e greu de inteles atmosfera si cuvintele si muzica ce pluteste in aer... Si are loc weekendul acesta si voi fi acolo si voi plange si voi rade, ma voi bucura, voi canta si voi privi... va fi un amestec total de sentimente, reactii, senzatii, ganduri, amintiri, planuri, vise, dezamagiri, bucuri... nici nu mai stiu.
Stiu doar ca vor fi niste zile de neuitat si mai ales niste nopti de suflet.
Si imi tot alung un gand... cum ar fi fost sa fii cu mine acolo. Si doare sa-l alung, ar fi fost niste zile perfecte... oricum vor fi, trebuie. E cantec, e Vama, e Imre, e folk, sunt oameni dragi...
Daca nu ma credeti pe cuvant, cititi si aici ce spun cei cu suflet si condei mai antrenat ca al meu.
Dincolo de orice vama, dincolo de aparente, doar cu suflet, cu marea langa, dormit pe nisip, picioare in apa, firicele de nisip in talpi...

emotii

Maine ma duc la Tulcea si am emotii.
E vara, si faleza va fi plina de intrusi. De copii care traiesc viata mea, care imi fura adolescenta, care bat faleza dintr-un capat in altul, care beau bere pe terasa la Istru si canta la chitara pe banca la "Lemne Arse".
Alti elevi sunt in vacanta, alti baieti cu plete fura inimi si lasa cicatrici, alte fete cu tricouri negre si multi cercei rad mult si zgomotos.
Cred ca inca mai pleaca cu corturile, cred ca inca se mai fac catarari pe stanci in Gura Dobrogei si cred ca inca exista macar un om care sa urce dealul imens si greoi pana la Grota acolo unde Gelu a petrecut un revelion si unde ninge frumos.
Am emotii pentru ca nu mi-am mai vazut de mult orasul si a trecut si mai mult timp de cand nu l-am privit cu ochi melancolici cum stiu ca am sa o fac acum.
Este vacanta si se fac planuri de plecari. Daca as mai fi fost la liceu as fi fost intre doua tabere, sau doua concursuri, sau in asteptare de o deplasare cu cortul, sau o drumetie la pesteri. Vai, cat imi este dor uneori de lucrurile alea!
Credeam in multe lucruri atunci. Credeam in libertate, credeam in liniste, credeam in prietenie fata limite, credeam chiar si in iubire... lucruri mari, oameni speciali, asa cum doar adolescenta iti poate aduce. Niciodata nu m-am gandit la cum o sa arat sau unde am sa fiu peste 5 ani sau peste 10, sau peste... 6.
Nu m-as fi vazut in nici un fel, mi-era bine asa cum ma vedeam atunci. Mi-e destul de bine si acum. Dar nimic nu mai aduce lucrurile acelea inapoi. Ma tot gandesc la o noapte cu stele cazatoare si malul lacului Razelm si Capul Dolosman si cetatea...
Calatorului ii sta bine cu drumul... si as vrea sa fiu numai pe drumuri... cred ca am sa accept invitatia lui Misu. Si am sa plec o saptamana fara tinta si fara planuri prin tara. Fara loc de dormit, fara cort, doar cu acel dor de duca... care il mai am inca in sange.

in lucruri simple...

Si-mi dau seama abia acum cat de simple sunt uneori lucrurile si cum tindem noi sa le complicam cu gandirea. Gandirea este uneori atat de inutila incat imi vine acum sa ma bat cu toti aia care sustin ideile legate de ratiune, de inteligenta si planificare.
Nu, este vorba de instinct. Si daca vreti intelgenta, este vorba de inteligenta emotionala. Cel mai mult te bucuri cand faci ceva negandit si analizat si rupt in patru. Sa faci lucrurile pentru ca ti le doresti, nu pentru ca asa e bine sau pentru ca asa e normal, sau e cel mai simplu, sau te scapa de saracie, sau de singuratate, sau de teama zilei de maine, sau de frica.
Mi-e frica sa MAI fac lucruri negandite, dar imi amintesc acum ca aceste lucruri imi dadeau mie fericirea care imi lipseste acum. Nu vreau sa mai analizez si sa ma gandesc. Nu cand este vorba de sentimente. Analiza si gandirea si ratiunea si despicatul firului in patru este pentru atunci cand ma voi duce la banca sa imi fac un credit. Sau cand imi aleg o casa. Dar nu cand simt.
Joci uneori totul pe o carte si nu te gandesti la cei din jur. Suna crunt si dureros si marsav si parsiv. Suna in toate felurile urate, sa calci pe cadavre, sa intorci spatele, sa fii egoist. Dar daca asta este ceea ce iti dicteaza sufletul si iti lasi ratiunea pe tacute, este adevarul. Esti tu si faci ce vrei. Sunt eu si fac pentru prima data in viata ceva. Si este prima data cand nu voi avea nici un regret si e normal sa fie asa pentru ca pentru prima data fac ceva pentru mine. Nedrept? ti se pare... Sunt doar eu.
Azi ma gandeam in masina, speriata fiind de trafic si accidente cum ar fi pur si simplu sa intram sub camionul din fata. Si primul gand venit in minte mi-a fost: a fost un weekend atat de frumos incat sa-mi doresc sa mai urmeze multe asemenea. Si viata mea a devenit mai frumoasa. dintr-o data.
Mi-esti drag, si ce simt este un amestec de incantare, frica si regret. Ma mai uit peste umar in urma. Mai lacrimez uneori. Daca as avea voie poate chiar as incerca sa zambesc. Dar iubesc oamenii si nu ma puteti acuza niciodata ca iubesc sa traiesc si ca o data in viata indraznesc sa ma gandesc la ce vreau eu.
Nu vreau sa-ti complic viata si e singurul lucru care ma opreste sa nu strig. Nu am sa o fac si nu imi pasa nimic din ce se va intampla. Nici macar nu exista un "in rau sau in bine". De fapt nici nu exista ceva.
Dar eu simt ca traiesc. Si am sa iti multumesc pentru asta si am sa iti zambesc indiferent daca nu imi va veni mereu sa fac asta pentru ca traiesc si pentru ca uneori e liniste. Si sunt tepi de brad si miros de de copaci si iarba.
Si vreau sa am voie sa fiu nebuna si sa nu fiu rationala si sa traiesc, sa iubesc si sa zbor si sa nu imi pese.
Si imi place sa sar si sa tip si sa dansez si sa cant desi poate nu as avea voie sau dreptul sa fac asta.
Dar stit ce? Nu imi pasa!

foarte tare

Tot incerc sa-mi adun gandurile sa scriu ceva.
De mult timp, si uite ca nu reusesc.
Sa o luam pe rand. Saptamana trecuta: putin stresanta, niste emotii, niste ganduri, niste unghii roase si niste interviuri. Una peste alta, n-a fost rau.
Apoi a urmat un weekend foarte frumos, asa cum ar fi trebuit sa fie, cu mici scapari pe ici pe colo.
Multumesc tie caci stiu ca ai sa citesti.
Apoi sambata cu barca pe lac in gradina zoologica, cu fantani arteziene si maimute, cu baloane de sapun si copii multi si frumosi.
O duminica intre prieteni si "o camera micuta, dar de prieteni plina/ Si-aveau si foc in suflet, si-n ochi aveau lumina"
Si seara cu un spectacol ce mi-a adus acel ceva in suflet... apoi ras cu lacrimi. Apoi lacrimi de tristete.
Mi-e asa de dor de oameni dragi si cuvinte sincere incat si acum imi mai tremura mainile.
Am primit multe complimente frumoase.
Mama si tata spiritual, izvor de veselie si optimism (si cat de norocosi cica ar fi oamenii din jurul meu ca le aduc si lor asta)si muuulte altele... acu simteam nevoia sa ma laud.
Eu totusi un gol acolo, undeva... dar despre asta in alt post.
Intre timp... o sa le zic LOR ca ii iubesc. Foarte tare.

Te mai gandesti la el?

- Te mai gandesti la el?
- Da, mereu. Incerc sa nu o fac. Si e destul de usor.
Dar ma gandesc. Si mi-e dor. Il caut atunci cand mi se intampla lucruri frumoase, simt nevoia sa le impartasesc. Mi-e frica sa fiu fericita, caci n-am cu cine impartasi fericirea. Orice fericire se transforma repede in nefericire la mine. Caci nu i-o pot comunica, nu pot zambi impreuna cu el, nu poate fi partas, nu se bucura alturi de mine.
Oamenii au nevoie de alti oameni pentru a fi fericiti.
Am nevoie de privirile incurajatoare si admirative de la cei din jur.
Daca ar fi fost el, n-as mai fi cersit atat de la cei din jur, mi-ar fi ajuns el. Asa... nici 1000 de priviri nu va face cat aceea.
- Il admir, trebuie sa fi avut ceva doar al lui daca a contat atat...
- Da... avea. Privea frumos. Zambea doar cu un colt al gurii. Ridica uneori doar putin din spranceana. Era nebun, era sincer, tinea mult la mine
- De ce nu l-ai pastrat?
- Nu ma iubea suficient. Nu m-a iubit niciodata. Nu puteam sa ii fac asta, nu puteam sa il tin langa mine. As fi fost egoista. L-am gonit. Sau l-am lasat sa plece.
- Nu ti-a parut rau niciodata?
- Nu, din contra. Cu fiecare zi care a trecut am fost mai convinsa ca am facut ceea ce trebuia. I-a mers bine dupa. Si nu m-a iubit suficient. Daca ma iubea, nu m-ar fi lasat sa plec.
- Si acum?
- Acum e prea tarziu...

Ni se pare doar

E un citat in Marele Singuratic care mie imi place foarte tare si care spune cam asa:
"Dezvaluirile nu apropie, cu toate ca rezistam greu sa nu le facem. Ni se pare ca apropie. (...) Si totusi, anumite lucruri nu pot fi spuse decat in anumite clipe, unui anumit om. Restul nu mai conteaza."

Te simti oarecum mai instrainat dupa, desi ceva din tine deja nu mai iti apartine, deja apartine si altui om.
Destainuirile, in schimb, te elibereaza. In momentul in care ai indraznit sa spui ceva cu voce tare, deja acel ceva nu te mai roade atat, iti face povara mai usoara si sacul nu mai atarna atat de greu. desi o data spus cu voce tare este mai real si mai prezent.
Am spus iarta-ma si repet, nu e prea drept ca povara mea sa o poarte si altii. Melcii isi cara singuri casa in spate, de admirat, chiar daca nu sunt tocmai animalele mele favorite.
Nu fac dezvaluiri ca sa leg oameni de mine. O dezvaluire este probabil un lucru egoist. Dar pentru asta exista prieteni, care sa imi inteleaga si egoismul. Sa imi inteleaga si nevoia de a impartasi.
Ma simt mai bine, in ciuda faptului ca am slabit 3 kg in cateva zile, ceea ce nu e un lucru rau. Un lucru rau este ca asta s-a petrecut pe sistem nervos.

Si am sa inchei tot cu un citat din cartea ce mi-a marcat devenirea mea ca om:
"ceea ce mi se intamplase era un lucru care era al meu si trebuia sa il traiesc numai eu, fiindca mi-era dat si nimeni n-avea chef sa il traiasca in locul meu."

Vreau sa ma indragostesc

Da, vreau.
Vreau sa-mi bata inima mai tare cand ii aud vocea, sa ii caut in disperare mana, sa il caut cu privirea prin multime, sa merg aiurea pe strazi in dorinta disperata de a-l intalni.
Sa tresar la fiecare atingere, sa tremur cand ma tine in brate, sa ii mangai chipul si sa-i sarut ochii, sa zambesc unui zambet si sa ma doara o lacrima.
Vreau sa am pentru cine sa ma gandesc cum sa ma imbrac, cu ce haine imi sta mai bine, sa ma imbrac frumos si sa ma dau cu rimel, sa-mi pun sandalute si sa imi asez parul, sa caut cei mai dragi cercei si sa ma gandesc ce-mi pun la gat...
Vreau sa ma trezesc dimineata zambind la gandul ca azi ne vom vedea, vreau sa merg mandra prin oras si sa zambesc mereu si sa fericesc oamenii din jur.
Sa ma gandesc de doua ori inainte de a ma da cu un parfum, sa-mi aleg crema perfecta, sa imi fac unghiile.
Sa am pentru cine sa ma fac "mumusica", sa am pentru cine sa-mi propun sa mai slabesc ca sa se mandreasca cu mine, sa am pentru cine sa visez si pe cine sa fericesc.
Da, cred ca imi doresc sa ma indragostesc. Imi doresc sa am voie sa fac asta.

mareeeeeeeee!!!!!!!!!!!!

Dupa ce am zbierat eu cat am zbierat ca vreau ca sa ma duceti, ca eu vreau, ca eu am doi ani si plang in perna ca ametita, ca marea ma cheama la ea, ca mi-e dor de Sulina (asta e deja alta poveste), ca vreau sa ne pierdem amandoi intr-o cabana la munte (acu nu ma intrebati care amandoi ca viata mea este complicata si are multe aspecte) cuiva i s-a facut mila de mine.
Si uite asa ma imbarc eu maine cu Sim a mea si cu Bo al ei (care incet incet incepe sa faca parte si din viata mea, chiar daca nu si-a propus el asta :P ) si plecam spre .... mareeeeeeeeeeee!!!!!!!!!!
Da, acolo unde vin valurile si unde o sa ma balacesc ca o ratusca si o sa ma bucur dand din aripioare si unde o sa stau cu codita in sus.
Si pentru ca de 1 mai am ratat o invitatie frumoasa cu corturi si cu foc de tabara la Corbu, Sim a mea a zis ca acolo ma duce sa stau cu burta, fundu, ochii si tot ce mi-as mai dori eu... la soare!!!!!!!
Abia astept, mi-e dor de nisip, ultimul inghitit a fost pe plaja la Barcelona, unde na... a fost mai mult decat frumos.
Dar maine ma duc sa vad marea. As fi fost tentata sa scriu sa-mi vad marea. Dar ma bate Sim, ca e a ei!
Ms, ms, ms. Ti-am mai zis ca te iubesc? Da, de multe ori, stiu asta. Dar mai repet.

Ultimatumuri

Urasc ultimatumurile: daca pana nu stiu cand nu stiu ce, gata! Daca nu faci aia. nu mai...
Si totusi incep sa-mi dau ultimatumuri. Mie, si celor din jur, fara sa stie ei asta.
Si poate ca asa e in viata, nu faci daor ceea ce iti place, in ciuda tuturor dorintelor.
Nu e totul despre ce vrem sau despre ce ne dorim sau despre ce iubim, sau despre ce ignoram.
Din nefericire, mai este vorba si de a lasa de la tine, de cobora stafeta si de a lua decizii. Mie mi-ar placea sa nu iau niciodata decizii. Sa hotarasca altii pentru mine si mereu sa se intample ce vreau eu.
Nu se poate.
Deci imi stabilesc termene.
Deci, stabilesc ultimatumuri.
N-am sa le scriu in cuvinte, o sa le intelegeti voi.

si iubesc melodia asta:

vreaaaaaauuuu

- Inebunesc, trebuie sa fac ceva
- Ce?
- Nu stiu, ajuta-ma!
- ...
- Du-ma la mare!
- Dar tie nu iti place la mare!
- Da, dar mi-e dor de mare... de Sulina..
- mai e mult pana acolo, stii asta, fii cuminte
- Du-ma undeva!
- Nu fi alintata, stai cuminte. Te duc peste nici doua saptamani la Sibiu, nu e suficient? Iti place acolo...
- Mai e mult pana atunci... vreau sa fug. De ce nu vrei sa fugi cu mine?
- Sunt responsabil, tu esti nebuna...
- Da sunt! Si alintata! Si vreau sa ma alint! Si mi-e dor de mare!Si de Sibiu! Si de munte! Si mai ales de Sulina... zi-mi ma duci?
- Am sa te duc intr-o zi... fii cuminte
- Nu vreau!!!!! :((

Zgomotul unui vis

M-am trezit pe la 6, din cauza porumbeilor ce locuiesc in balconul meu. Oricat de des i-as da afara, ei se intorc, ganguresc, se bat intre ei, se cearta, zboara, se intorc.
M-am ridicat si din pat chiar, cu gandul sa ii gonesc, dar nu i-am mai vazut pana am ajuns la fereastra.
Zgomotul masinilor ce pleaca din parcare, zgomot de motoare turate, zgomotul copiilor din fata blocului. De ce or iesi asa devreme afara?
Zgomot de claxon de bicicleta, zgomot de jucarii din plastic care tipa. Doua jucarii diferite, doua zgomote diferite.
Zgomotul calculatorului, de ce l-oi fi lasat deschis? Aud cum se conecteaza si se deconecteaza de la net, iar nu merge wireless-ul bine, daca il fur de la vecini cum as vrea sa mearga?
Zgomotul telefonului, mi se termina bateria la Orange, nu vreau sa ma ridic sa-l pun la incarcat. Deodorantul de camera fasaie la fiecare 36 de minute, de ce or fi ales astia tocmai 36, de ce nu o suma rotuna, 60, sau 35, sau 30?
Sunetul soneriei, sa deschida altcineva.
Suntem multi intr-o camera, se rade mult si eu ma cert cu tine la telefon, iti explic ca ea nu te mai iubeste, ca degeaba te incapatanezi, ca daca te-ar iubi ar lupta pentru tine, uite, cum o fac eu si ma umilesc si plang la telefon. Sunetul plansului meu, sunetul vocii tale.
Vine Alinuca, e insarcinata cu al doilea copii si e mai frumoasa ca oricand, e cea mai frumoasa fiinta pe care o cunosc. Incerc sa te conving sa vii, ne asezam cu totii la masa, suntem multi si e galagie, toata lumea e bucuroasa. Zgomotul rasului lor, pahare ciocnite, urari, zgomot de bucurie. Apari si tu. Inchid ochii, parca ma doare sa te vad, las capul pe spate sa vii sa ma saluti.
Zgomotul celor trei saruturi lungi pe frunte. Nu-ti mai dezlipesti buzele de pe fruntea mea, e un zgomot aproape surd, doar eu il aud, ar putea sa dureze o vesnicie.
Din nou zgomotul soneriei, n-a fost decat un vis, a plecat cine era la usa.
Din nou zgomotul telefonului, am sa-l pun la incarcat tottusi, si un fas de la deodorant, miroase frumos, de ce nu il inchid cand dorm?
Sunetul melodiei lasate deschise, zgomotul din mine provocat de vis doar eu il mai aud, doar pe mine ma macina. Iar.

nu vreti sa citit asta

Am nevoie doar de un bobarnac sa izbucnesc. Unul singur si... booooom!!!
M-am saturat, asa de tare m-am saturat sa va bateti joc de mine incat imi vine sa turbez si sa urlu si sa lovesc si sa va strig "dracu sa va ia" si sa nu mai traiesc intre oameni, trebuia sa ma fac medic veterinar.
Nu e vina mea, chiar nu as fi vrut sa fiu asa, chiar nu imi doresc sa fi ajuns aici.
Voi chiar credeti ca mie mi-e usor?
M-am saturat! M-am saturat sa fiu tratata ca ultimul om, m-am saturat sa va uitati la mine ca la o ciudatenie a naturii doar pentru ca sunt altfel decat voi.
Credeti ca eu nu as fi vrut sa fie altfel? Credeti ca eu nu imi doresc sa pot fi umarul tuturor? Credeti ca eu nu imi doresc sa va pot ajuta, sa va pot asculta, sa va pot sfatui asa cum am facut-o pana acum? Credeti ca mie nu mi-ar placea sa fiu vesela si iubitoare si frumoasa si ambitioasa si puternica asa cum ma iubiti voi?
Ba da, vreau, mi-as dori! Dar nu pot!
Uite, acum imi e greu, acum am nevoie eu de oameni, acum eu am nevoie sa ma sprijiniti, sa imi spuneti ca va fi bine, sa cautati voi solutii pentru mine, sa ma ajutati sa ies din rahat, nu mai pot, nu mai rezist, am nevoie de oameni, acum chiar am nevoie sa simt ca macar cuiva ii pasa.
Nu, m-am saturat sa fiu carpa de sters picioarele, m-am saturat sa fiu bibeloul de portelan care de indata ce nu mai e la moda e aruncat intr-o cutie si uitat.
Chiar credeti ca n-as fi vrut sa fie altfel?
Chiar credeti ca nu mi-ar fi placut sa fiu linistita si stabila si bogata si fericita si iubita? Sa nu mai imi pun probleme legate de casa, servici, singuratate si nebunie? Da, si eu imi doresc, si eu as fi vrut sa fie altfel.
Si nu, nu mi-am dorit nici o clipa sa te aleg tocmai pe tine, pentru ca si asta e problema mea acum. Dar faptul ca stii ca eu sunt deja pierduta nu-ti da dreptul sa iti bati joc de bine, sa faci din mine un om mic cand stii ca ma doare, sa imi arunci in fata judecati cand stii ca ma fac sa sufar.
Iar, voi, "prieteni", unde sunteti acum? Acum cand ar fi trebuit sa stiti ca mai mult ca oricand am nevoie de voi, ca acum nu pot fi singura, ca am nevoie de sprijin, de cuvinte de incurajare, de imbratisari si strangeri de mana. Am nevoie de oameni si am ajuns sa cersesc asta si nimeni sa nu ma bage in seama.
O sa ziceti ca exagerez, stiu asta. Dar va rog, va implor daca vreti, credeti-ma! Este prima oara de cand ma stiu cand intr-o saptamana imi plang de mila a 3-a oara, urlu in perna si plang inchisa in universul meu din care simt ca nu pot sa evadez.
Uneori ma simt in pragul nebuniei.
Si nu vreau... simt nevoia sa am certitudini, mai mult ca oricand.

personalitati duble

Vorbeam astazi cu Laura ca as vrea sa-mi inchid blogul, sa-l sterg, sa nu mai am pretexte de depresie. Pentru ca blogul meu s-a transformat intr-o poveste trista si simt ca aici imi scriu lucrurile grele, triste, care ma dor, ma fac sa sufar, sa urlu, sa plang fara lacrimi si sa ma macin.
Si laura mi-a zis: "e ciudat cum tu asa om vesel si optimist, care e o raza de bucurie pt oamenii din jur suferi pe blog".
Da, e ciudat. Imi scria si lavinica intr-un coment ca ea ma stie tot o veselie si un zgomot (da, vorbesc cam tare si rad si mai tare si molipsitor, ceea ce in cele mai multe cazuri e o calitate). Si eu ma mir cum pot avea aceste doua fete in acelasi timp, si amandoua spun eu ca sunt sincere si amandoua sunt eu si nu stiu care e cea mai puternica si mai sincera, e ca si cum as avea o dubla personalitate. Si m-am gandit ca daca as distruge blogul, ar disparea personalitatea asta tragica si ar ramane Monica aia vesela si galagioasa care ii face pe cei din jur veseli...
Tot Laura se intreba: "si stii ce mi se pare si mai ciudat? ca scrii acolo pe blog atat de multe lucruri triste dar daca vorbesc cu tine in acelasi timp esti numai zambete". Si da, are dreptate, asa e.
Ieri stateam cu Laura si ii povesteam despre el cu cel mai senin zambet pe buze, ca si cum nu mi-ar pasa si ii spuneam ca ce va vi va fi si nu e asta sfarsitul. Iar cand scriu pe blog gandindu-ma la el am un sentiment de dezolare totala, imi vine sa urlu si sa strig ca as vrea sa uite tot si sa fie doar al meu si sa nu existe altceva.
Probabil ca atunci cand sunt intre oameni e mai simplu. Sunt vesela, nu ma gandesc la lucrurile mele, imi ocup mintea cu ccei din jur si ii distrez pe ei, iar eu raman acolo departe. Cand sunt singura, sau cand e seara... lucrurile se vad altfel. E mai greu, imi e dor, imi lipseste. Sau pur si simplu nu pot scrie cand sunt vesela, scriu doar cand am un sentiment din acela de... dezolare???
Fiind intr-o discutie cu cineva, am incheiat vesel si am spus asa: trebuie sa gasesc pe unu suficient de nebun incat sa ma ia de nevasta intr-o zi, sa fac 5 copii ca sa ii distrez pe ei si sa nu raman nici un moment singura ca sa nu mai am cand sa fiu trista.
Si pentru ca acum scriu pe blog am sa adaug: dar pana gasesc nebunul... si daca il gasesc... as vrea sa te intreb pe tine: ai vrea sa fii nebunul meu?
Hm... ce bine ca nu-mi citesti blogul!

PS: si uite asa am ajuns la nevroza (postarea) cu numarul 400...

azi nu!

... si daca inca mai caut raspunsuri la intrebari pe care evit sa mi le pun, m-am trezit brusc dintr-un vis care-mi explica multe.
N-am sa-l povestesc, fiind mult prea dureros.
Pot sa zic doar ca de 11 ani jumatate imi lipseste enorm, ca simt in fiecare zi nevoia de a fi stransa in brate in acel fel, ca de tot atata timp caut aceasta caldura in jurul meu si ma agat de fiecare om care stie ce inseamna o imbratisare, ca ma leg de persoanele calde tocmai in cautarea acestei calduri care imi lipseste enorm.
Am senzatia si tot mai des gandul ca viata mea ar fi fost altfel daca nu ar fi disparut din viata mea. Poate nu mi-as fi facut de cap asa cum am trait, poate nu as fi fost atat de libera. Dar stiu ca nu as fi fost atat de singura, stiu ca as fi avut siguranta ca exista cineva caruia ii pasa mereu de mine, se gandeste in fiecare moment la mine, da totul pentru mine fara sa ceara nimic in schimb, se bucura si plange de fericire cand reusesc, sufera cand imi e greu.
Mi-e dor, mi-e foarte dor, imi lipsesti, ma doare, n-am sa inteleg niciodata de ce a fost sa fie asa, cine a zis ca timpul ingroapa multe nu stie, mi-e dor si mi-e ciuda ca am nevoie de vise ca sa imi aminteasca asta.