I'm back. And i'm free.

Pentru cei interesati si pentru cei putini care au vazut/inteles asta, gata, anunt important: am trecut peste depresie. S-a dus momentul critic. I'm back, i'm on the road again!
Si stiti de ce? Ca n-a iesit bine, ca n-o sa iasa bine. In general ma sperie finalurile fericite mai rau decat cele nefericite. Deci... i'm free. M-am mintit eu cateva zile ca as putea sa.
Acum sunt bine, mi-am revenit, sunt pregatia, m-am impacat cu mine, cum zice Sim... am invatat s-o iubesc pe mama ranitilor. Daca nu eu, atunci cine?
Sunt multe lucruri frumoase n viata. Trebuie doar sa vrei sa le descoperi. Nu ma mai agat atat de oameni. Cand m-am agatat ultima oara a fost un dezastru total. Cred ca abia acum inteleg ce-mi spunea o data, de mult Cristi: niciodata sa nu te legi de un om, sa nu depinzi doar de el. Pentru ca atunci cand va disparea va lua cu el tot. Iar tu vei ramane singur, dezorientat, pustiit. Nimic din ceea ce era candva acu nu mai exista, nimic din ce credeam nu mai cred, nimic din ceea ce visam nu mai visez.
Uite asa am vrut eu sa scriu un post optimist, pentru ca, sincer, sunt foarte bine acum, si mi-a iesit unul depresiv, de taiat vene.
Stati calmi. Afara e soare. E timp de alergat. De imbratisari. De flori. De saruturi. De cadouri, de iarna, de zapada.
I'm back. and i'm free.

And never regret anything that made you smile

I don't care if you lick windows, take the special bus or occasionally pee on yourself..
You hang in there sunshine, you're friggin' special :P

Every sixty seconds you spend angry, upset or mad, is a fullminute of happiness you'll never get back.

Life is short, Break the rules, Forgive quickly, Kiss slowly, Love truly, Laugh uncontrollably, And never regret anything that made you smile.

Life may not be the party we hoped for, but while we're here we should dance.

Somethimes...

Milow - You Don't Know

F frumoasa piesa. Imi aduce aminte de multe. Din trecut si din prezent. Am vrut doar o sansa. Ai crezut ca stii mai bine decat mine, iti aduci aminte? Nu... abia daca imi mai amintesc eu, tu sigur ai uitat. Ar fi putut fi totul. N-a fost nimic. Poate e mai bine asa. N-ai sa stii niciodata cum ar fi fost daca... nu ai avut niciodata tot ce as fi putut da. Eu stiu cum ar fi fost daca. Probabil de asta m-a durut mai mult.
Dar gata! E o poveste prea veche. Si incheiata.

pentru ca

pentru ca de data asta imi pasa. chiar imi pasa.
pentru ca m-am saturat sa vad oameni nefericiti.
pentru ca m-am saturat ca cei ce nu merita sa fie iubiti sa fie iubiti cel mai mult. Pentru ca m-am saturat ca cei care merita cu adevarat sa nu aiba parte sau sa ajunga sa nu cunoasca niciodata aceste sentimente (si nici macar nu stiu daca ma inscriu in aceasta categorie).
pentru ca dupa mult timp nu-mi mai e teama sa recunosc
pentru ca pentru prima data am sa strig si eu ca vrea
pentru ca imi doresc si eu ceea ce am crezut ca doar altii pot avea
pentru ca viata e atat de frumoasa si ata de scurta
pentru ca e totul mult prea scurt si nu avem timp de intrebari
pentru ca nu avem timp nici macar de explicatii
pentru ca vreau sa traiesc fiecare clipa ca si cand ar fi ultima
pentru ca vreau sa fac lucruri frumoase
pentru ca AM DE OFERIT
pentru ca pot mai mult
pentru ca am nevoie, pentru ca imi doresc
si pentru ca imi pasa.

Ma mut in Alaska

Asa m-a apucat o stare de ploaie... de aia trista rau. De n-as vrea sa vad mai pe nimeni (nu zic NIMENI ca sunt oameni pe care ii iubesc si m-ar certa foarte tare).
Vine weekendul si asa n-as vrea sa vina... macar in timpul saptamanii ma iau cu munca, si lucrurile par mai usoare. mai face Mihai o gluma in birou, mai radem putin, il mai ia pe Cristi la un vals, mai zice Mimi o tampenie de-a ei... e frumos.
Dar in weekend, mai ales acu cand toti pleaca, ca de.. e 1 decembrie (kkm-as eu in el 1 decembrie) e naspa. Tre sa raman eu cu mine, sa fiu realista, sa-mi dau 3 palme si sa ma trezesc. Ma pun fata in fata. Adica imi cumpar oglinda.
In fine, una peste alta: vreau o viata NORMALAAAaaa!!!! pe bune, cer atat de mult? As vrea sa scap de chestia asta cu mama ranitilor, desi stiu ca e imposibila, o am in sange,traiesc din asta...
Nu cred in vise. Sau daca incep sa cred in ele imi dau peste mana, imi zic ca nu sunt de mine. De prea multe ori mi-am luat-o in freza. Merit si eu mai mult.
Sau poate nu... cine stie. Totul se intampla dintr-o cauza si in mod necesar (cum mi-ar zice acum Dan).
O sa ma duc in Alaska. Sa ma apuc de crosetat. Asta ar fi mai simplu, nu?

4 (patru)

Incerc sa ma adun. Simt nevoia sa scriu. Nu stiu de unde sa incep si cu ce sa termin.
ce e cu mine? Nu stiu. Iar daca eu nu stiu nu pot sa va zic nici voua. Pot sa zic doar ca mi-e bine. Ca ma bucur din orice nimic. Si despre asta e vorba in viata nu? Sa inveti sa te bucuri de lucrurile simple si mici. Pot sa zic ca mi-e si rau ca ma cuprind tot mai des emotii puternice. Si ca imi pun intrebari.
Incerc sa evit asta. Nu vreau intrebari, nu vreau nici planuri. Nu vreau sa ma gandesc la ce va fi daca... Vreau doar sa ma bucur. Sa pot oferi. Daca o sa regret randurile astea in scurt timp is o fraiera. Sa imi aduceti aminte ca am zis asta.
Sunt vesela. Colorata (ar trebui sa vedeti ce background mi-am pus pe hi5 :)) da, am hi5, nu sunt f mandra de asta). Sunt putin nebuna. Imprastiata. Si imi place mult sentimentul asta.
Anul asta cred ca m-am indragostit de vreo 3 ori. A fost f scurt de fiecare data (va dati seama ca nu a fost indragostit in adevaratul sens al cuvantului). A... si de 3 persoane diferite :D.
Acum sunt bine. Sper sa fiu din ce in ce mai bine. Nu depinde doar de mine

back from London

Mi-e rusine de mine si promit ca o sa imi dau o palma, dar nu acum. N-am mai scris de o saptamana. Am fost trasa de urechi, certata. Deci, dragii mei, imi pare rau.
Observ ca e foarte dificil sa scrii cand lucrurile merg bine. Mereu am fost de parere ca e mult mai usor sa scrii despre nefericiri decat despre fericiri. Sau poate doar mie imi este asa.
Nu am scris si pentru ca mi-e frica sa ma analizez, am fost cam euforica in ultimul timp. Cred ca incepe sa-mi fie drag de cineva. Si sper sa-mi treaca repede, de obicei la mine e cu final nefericit. Da, stiu o sa imi ziceti sa nu generalizez. Si nu, nu generalizez. Stiu bine ce fac. Sau asa sper. Si cred ca n-am mai scris si de frica de a nu recunoaste. Cred in faptul ca devii pierdut in momentul in care recunosti chiar si fata de o singura persoana. Dar asta am facut-o deja asa ca... pe'aci ti-e drumul.
Hai, stiu ca nu despre asta vreti sa cititi aici. Vreti sa cititi despre cum a fost la Londra.
In rezumat... a fost scurt, frumos, altfel...
In amanunt: cred ca e extraordinar sa traiesti acolo. Oamenii aia sunt foarte in lumea lor, fara complexe, cu tabieturi care si le respecta cu sfintenie. Sunt eleganti si diplomati, vorbesc tare fara sa devina suparatori sau enervanti. Stationeaza doar pe partea dreapta pe treptele de la metrou. Sunt caraghiosi cu masinile lor cu volanul pe dreapta, la asta simt ca nu m-as putea adapta. Imi place mirosul de pe strazi, chiar daca este a mancare. Mirosul e mancare este mirosul specific al orasului, pentru ca la fiecare colt e un loc unde se poate manca.
In Londra nu te poti rataci, desi eram panicata rau. Sunt oameni care iti explica tot ce vrei, sunt harti si indicatoare.
Imi place mirosul de ceai negru din magazine, cafeaua in cani mari, cutiile cu cookies, tigarile de foi, fularele barbatesti, paltoanele si umbrelele.

Ploaie

A zis Axi azi una tare de tot la munca si am promis ca o public.
Deci: "Bucurestenii cred ca au ajuns sa confunde umbrela cu masina".
Cum ploua putin, cum toti ies cu masinile pe strada!

Ceauseasca imbatranise. Ea frumoasa nu fusese niciodata, dar cine sa-i fi spus?

Nu am mai ras atat de foarte mult timp... Am citi postul asta, intamplator, pe un blog.
Se numeste "vorbe de duh petcuciene" si sunt cateva din replicile care ne-au facut anii de facultate mai frumosi. Amintesc din ele:
- Sigur ca n-ati auzit, voi sunteti la clasa de flaut
- Despre cenzura ce sa va mai zic eu sa cititi, ca eu va zic si voi tot nu cititi
- Norocul vostru e ca nu cititi, ca scapati de anumite disconforturi
- Aveti niste priviri pierdute… Macar dati si voi din cand in cand din cap
- iti dau o palma de nu te vezi, ca nu e nici vecinul Basescu acasa sa te prinda
- Ca de obicei, nu aveti intrebari. Copii consecventi, nu asa, nu va schimbati voi de pe azi pe maine
- Ceauseasca imbatranise. Ea frumoasa nu fusese niciodata, dar cine sa-i fi spus?
- Sa va dau un reper cultural. Biblioteca Academiei e vis-a-vis de cazinoul Victoria (castigatoare la puncte replica asta, dupa parerea mea).
Ii multumesc domnului Marian Petcu pentru asta, mi-a facut viata mai frumoasa. Restul aici. Si-i mai multumesc si proprietarei blogului, nu am cont pe wordpress ca i-as fi multumit personal.
As adauga la tot ce a scris ea aia cu
- "fetito, nu mai fi indecenta in fata barbatilor"
sau momentul cand Petcu deseneaza linii si "X" pe tabla:
- "Stiti bai derbedeilor ce e asta? E biblioteca bah! Iar X-ul asta e raftul de comunicare! Nu l-ati vazut niciodata, asa-i?"
Sau replicile alea multe de genu
- "N-ati auzit de cartea aia, ca doar nu se vinde acolo unde beti voi bere!".

Tu nu ai timp, tu nu ai lacrimi

... nimic din tine n-ai sa-mi dai.
Nimic din tot ce te framanta, nimic din serile de mai.

Simt si gandesc multe. Unele poate utile pentru cei din jur, si mai multe pentru mine. Cu toate astea, nu stiu sa le exprim. In ciudata multor cuvinte care imi vin in minte, in ciuda faptului ca vorbesc al naibii de mult si cunosc 1000 de oameni, nu pot sa ma exprim.
Exprim de multe ori stari gresite, nu pot sa urlu ce vreau si cand vreau, mi-as dori sa fiu o persoana directa si nu imi reuseste intotdeauna, asta pentru ca ma gandesc - poate prea mult - la reactiile celorlalti si la ce o sa creada despre mine. Defect dobandit in copilarie dintr-o mentalitate de genul "ce-o sa zica lumea", cred. Nu stiu, de fapt. Nu am fost niciodata genul care sa ma intereseze foarte tare ce zice lumea. Dar m-a interesat ce cred cei la care tin. Si defectul meu cel mai mare este si va ramane acela ca ma atasez prea usor de unii oameni. Ca am asteptari de la ei cand n-am nici un drept sa pretind asta.
Am ajuns iar la starea in care mi-e mereu frig si nu-mi doresc decat da fiu lasata in pace, sa ma ascund sub o plapuma mare, groasa si pufoasa, sa miroase totul a proaspat si a curat, a iarna si a zapada, sa ma ghemuiesc si sa stau asa. Ma gandesc acum si la cineva care sa ma tina de mana fara sa intrebe nimic, dar poate e mai bine sa fiu lasata in pace. Sa fiu singura, sa nu trebuiasca sa vorbesc cu nimeni, sa nu mi se puna intrebari si sa nu trebuiasca sa gasesc raspunsuri care sa nu raneasca pe nimeni.

nebuna, nebuna de tot!!!

Am avut o seara (noapte, in fine) foarte foarte misto. A venit Dan de la Cluj. S-au reintalnit Alex cu Dan (dupa 7 ani, adevarat). parca nici macar nu au trecut anii astia, erau ca doua floricele. Asta ne-a distrat foarte tare pe mine si pe Iela.
N-am mai ras atat de foarte mult timp. Vreo ora intreaga nici macar nu ne-am oprit din ras in Tico al Iuliei care a fost asa de draguta incat ni l-a imprumutat sa plecam la 12 noaptea la mare sa o vedem pe Monica. N-am ajuns decat pana la inceputul autostrazii, adevarat, ca apoi ne-am razgandit. Dupa jumatate de ora in care am stat langa o pompa in benzinarie. care cica era si inchisa.
Am baut bere. Am ras iar. Ne-am amintit de tot felul de chestii dubioase. Am ajuns si in Piranhia. Dan ne-a facut cu cunostintele muzicale, stie si melodiile de la Andre pe de rost, asta e, am pierdut!
Am inebunit-o pe Monica cu telefoanele si mesajele. Sper ca s-a bucurat.
I-am facut pe fraierii din trafic cu Tico. Pentru ca e super Tico. Nimeni nu mai era ca noi, chiar daca n-am ajuns la Constanta, data viitoare ajungem noi. Poate cu o masina adevarata, ca sa avem timp.
De mult nu m-am simtit atat de bine si de natural. Am mai zis, de prea multe ori deja, ca familia Pompilicescu rules!
A!!! si mi-am luat Haribo si Heidi cu alune de padure! Ole!!!
A! si vreau suvite blonde, m-am hotarat!

Ce mai faci, tinerete?

Asa ma intreaba mereu Prof'.
Si are mare dreptate. habar nu avem noi cat de mult trebuie sa profitam de perioada asta a vietii noastre.
Habar nu am de ce ne facem griji pentru tot felul de lucruri care apar. Ca ne iubeste sau nu ne iubeste, ca avem sau nu bani, ca vine ziua de chirie sau ca nu iese nu stiu ce la munca. Ca ne streseaza sefiin sau colegii, ca nu ne place lumea.
Doamen ce dor o sa ne fie candva de grijile astea! De momentele astea... Asa cum imi e dor acu de adolescenta, de anii de liceu, de viata in Tulcea. Asa o sa plang probabil peste 5 sau 10 ani de anii astia.
Asa ca... si ce daca nu ma iubeste? Si ce daca nici macar el nu m-a iubit? Si ce daca nu ma iubesc toti oamenii care as vrea? Si ce daca nu ma plac toti? Si ce daca am probleme? Si ce daca nu am bani, ma enerveaza sa muncesc si nu ma plimb pe cat de mult mi-as dori?
Sunt fericita, am prieteni, se va gasi cineva care sa ma iubeasca, poate intr-o zi voi avea suficienti bani incat sa-mi fac toate poftele, poate intr-o zi nu voi mai sta cu chirie... Am multi prieteni extraordinari, sunt sanatoasa si tanara...
Chiar... ce faci, tinerete?

Katie Melua - Nine Million Bicycles

La multi ani, Monica mea!

Monica mea este o poveste. Chiar asa o cheama, sa stiti, Poveste. Cineva zicea candva ca e cel mai frumos nume de familie care il stie. E cea mai draga prietena a mea, cu rscul de a le supara acum pe celelalte. Pentru ca e speciala si directa, sincera si realista. Cand am cunoscut-o pe Monica nu o suportam. Ziceam ca e rea si increzuta. Ma enervau pantalonii ei mov si gri metalizat. Apoi am inceput sa o indragesc din ce in ce mai tare. In timp a renuntat si la pantalonii metalizati. Am ajuns la momentele in care mergeam prin tot felul de locuri si ne prezentam: "Noi suntem Monica". Unii ne placeau, altii ne urau. Dar Monica mea este speciala.
Si pentru ca e speciala, are doua zile de nastere. Azi si maine. Intr-una e nascuta, in una e trecuta in acte. Deci, azi si maine o sarbatoresc pe ea.
la multi ani, Monica mea draga, stii ca te iubesc tare de tot, mi-e dor de tine si inca sper sa vii la rezidentiat in Bucuresti.

Printre ce a fost Tulcea...

La mine la Tulcea e frumos... e cer si sunt stele. Sunt Dani si Osu. Sunt ai mei (tata cu ale lui faze vesnic sursa de amuzament si Laura). E faleza. Sunt amintirile mele la orice pas, pe bancile de pe faleza, in parcul de langa blocul meu, pe scaunele din baruri, in mirosul de apa si Delta, in vantul de pe faleza, pe scari, in dealul de la Monument, pe curbele si dealul de la Bididia, in fumul de tigara din ceea ce a fost candva Carul cu Bere, in berea de pe masa din Istru, pe scarile in spirala de la palatul Copiilor, in peretii ce erau alta data pictati colorat, dupa usa din geam a lu' profu, dupa usa de la eco (cercul condus acum de Oana, a caruit tata ne-a indreptat pasii si ne-a cultivat increderea in noi pe cand eram mici de tot). Tulcea INCA are in ea copilaria si adolescenta mea.
Am plecat sambata de dimineata sa visez sub apa... adica la pas pe faleza. Am vazut 2 fete, cam de 14-15 ani plimbandu-se fara tinta. Cam cum faceam si eu. Fumau. Mai exact, pufaiau, ca nu stiau sa fumeze, dar aveau tigari aprinse. Cred ca la fel de caraghioasa eram si eu cand m-am apucat de fumat. Una din ele avea tricou negru si paruk in vant. Imi venea sa ma duc, sa o iau de guler si sa ii urlu: mi-ai furat adolescenta, viata. Tu esti eu!!! E viata mea, faleza mea, tigara mea, plimbarea mea... N-am facut-o. Si, oricum, era viata ei.
Am mers apoi la Palat. Sa-l vad pe domnul Dobrescu. Profu' sau prof' cum i-am zis mereu. A fost profesorul meu de speologie/astronomie si cel mai bun parinte adoptiv pe care l-as fi putut avea. Si l-am regasit asa cum il stiam. Cu copii in jurul lui, cu bratele deschise si mainile calde.
Mai imbatranit, mai multe fire de par alb. Cu aceeasi vorba calda si domoala. E omul care m-a invatat mereu ca sufletul e mai important decat orice alta valoare materiala. Omul care nu m-a intrebat nici cat castig la Bucuresti, nici care sunt salariile, nici daca vreau sa castig mai mult nici cat platesc chiria sau cum ma descurc. M-a intrebat in schimb de cateva ori (ca sa se asigure) daca sunt bine, daca am oameni care sa ma iubeasca in jurul meu, daca mi-e bine acolo departe si s-a bucurat pentru fiecare raspuns din inima pe care i l-am dat.
In rest... orasul s-a schimbat. Avem Mall, Deep 2 si 3, mai multe baruri/restaurante, mereu pline. Cei cu care imi petreceam eu timpul nu mai sunt in Tulcea, iar care au ramas au vietile lor. Nu mai iese lumea in oras sa bata strazile si sa bea vodka la monument. Acum ies cu masinile in oras si fac ture.
Am vazut si cateva fete cunoscute si dragi. Le-am regasit aproximativ cum mi le aminteam si m-am bucurat sa vad ca macar unele lucruri raman neschimbate. In rest... Osu la fel de pasionat de ale lui... singurul om care a crezut atat de mult in ceea ce face incat nu i-a pasat de nimic altceva.
Luana, copilul scump din perete e mare si frumoasa... mai inalta ca mine, desteapta. Sunt atat de mandra de ce a devenit copilul nascut prematul la un kg si ceva... inca mai sare in bratele mele cat e de lunga si se catara pe mijlocul meu ca intr-un palmier desi are ceva cm in plus fata de mine...
Iar Dani a ramas acelasi punct de sprijin, echilibru si siguranta de acasa. Omul catre care voi alerga de fiecare data, stiu ca mereu o va scoate la capat. Si ca, langa el, totul va fi bine.
Frumos la Tulcea... e inca acasa...

Oameni pentru care merita sa mori, merita sa traiesti

Deci... sunt anumiti oameni langa care te simti in siguranta.
Cand te tin in brate, sau te iau de mana, cand iti zambesc sau cand te injura sau se uita urat. Nu prea conteaza cand. Important e sentimentul ala.
In ultima saptamana l-am trait vizavi de cateva persoane din viata mea si a fost foarte bine. Si stiu ca saptamana nu s-a incheiat si ca il voi simti cel putin inca fata de macar o persoana.
E atat de bine. Stii ca totul va fi bine indiferent ce se intampla in jur, ca nimeni nu-ti poate face nimic rau atata timp cat persoana de langa tine e aici si nu pleaca. E suficienta o strangere de mana. Sau o imbratisare scurta. Sau o privire. Si lumea e brusc mai buna. Mai sincera. Mai sigura. Totul va fi bine, serios. Trebuie doar sa simti caldura. Sa dai voie sa ti se ofere caldura si sa vrei sa o simti cand ea ti se ofera.
Sunt oameni alaturi de care lumea e mai buna. Si langa care nimic nu e greu, totul va fi bine. Eu cunosc astfel de oameni. Si mi-e asa de drag de ei incat imi vine sa sar in sus de fiecare data cand imi zambesc.
Si in seara asta voi fi in Tulcea. Tulcea mea. Si acolo e cel putin un om (ba nu, mint, mai multi) care ma asteapta si care ma va strange de mana si totul va fi bine.
Si asta ma face sa ma gandesc la alte momente frumoase. Si sa cant: lalalalalalala life is wonderful, alalalalalala life is possible...

Super Moni

A... si uitasem. Stiti ca eu sunt... pe langa cea mai frumoasa din orasul acesta... SUPER MONI?
Asta se trage de la Oana si Ionut (care sunt f draguti de altfel)

Nebunia fructelor

Deci... iar nu am mai scris de mult.
Observ ca perioadele in care ma simt foarte bine sau sunt foarte linistita/fericita/bucuroasa, imi este mai greu sa scriu. Probabil ca este adevarata povestea ca este mult mai greu sa scrii despre lucruri frumoase sau bune decat despre cele mai grele.
Am fost la Sibiu. La ziua Puilor (Anca si Ovidiu adica). Si a fost foarte misto. Ce mai... "nebunia fructelor". Reteta unei petreceri reusite: se iau niste oameni misto, chef de distractie, ceva bautura, un gratar, o cabana in pustietate si de aici incolo... lucrurile vin de la sine! 12 ore de dansat aproape incontinuu, niste betii (pe cuvant de pionier, eu n-am baut decat foarte putin), 3 zile de febra musculara si 2 de somn dupa...
La Sibiu e frumos. Am zis asta de atat de multe ori incat am o strangere de inima cand repet. Sa nu devina ceva banal. Ba, chiar, mi-e frica sa merg foarte des acolo ca sa nu devina ceva obisnuit. Am mai cunoscut inca vreo cativa oameni fata de cei pe care deja ii iubeam si bineinteles ca mi-au placut mult si ei.
Nu stiu cum bucurestenii pot trai intr-un oras in care nu se vad stelele. La Rasinari era un cer minunat. Ovidiu vedea chiar si carul mijlociu, desi nu exista. Poate de la sticla aia draguta i se tragea.
Uof... nici nu stiu ce sa povestesc aici ca sa nu uit nimic si cand voi reciti sa am iar zambetul asta tamp care il am acum pe fata.
M-am intors de la Sibiu mai fericita, mai implinita, mai indragostita, mai linistita, mai buna si mai zambareata, mai dispusa sa socializez cu oameni noi si tot asa. Si cu ideea ca da, exista! Exista oameni misto mai multi de cei pe care ii cunosc deja, ca poti oricum gasi pe cineva, pe altcineva si tot asa.
Multumiri acestor oameni minunati.
Si La multi ani!