Despre apus. Si despre Dorohoi

Cea mai frumoasa parte dintr-o zi este seara. Clar, e momentul care-mi place cel mai mult. Momentul in care soarele apune aproape de tot, nu se mai vede pe linia orizontului dar afara e inca lumina.
Pentru ca imi aduce aminte de copilarie. Seara era momentul cand tataia venea de la camp si baga oile in stana. Dinspre rasarit se vedea trecand vara trenul de Iasi, era un fel de ceas pentru noi. Niciodata n-am stiut ora exact. Seara era cand venea Iasiul, dimineata cand pleca, iar pranzul cand trecea din nou spre Dorohoi. Apusul era undeva in dreapta campului din fata casei. Deasupra Morii Dracilor. Niciodata nu am stiut cum se cheama fabrica aceea, care cred ca era de anvelope. I s-a zis Moara Dracilor de cand au construit-o pentru ca scotea un fum negru ce miroase urat. Efectul industrializarii, sau al poluarii, sau cum o fi.
Imi plac culorile din acel moment al zilei. Nu e nici soare, nici rosu apasator cum e exact la apus. E placut. E o senzatie, un sentiment. Imi place atat de mult... e cel mai frumos moment, cel mai linistit.
De fapt, stiu. Mi-e foarte dor de Dorohoi si de casa lu mamaia mea. Acolo, in colt de sat, inconjurata doar de camp si alte cateva case undeva departe.