Pentru amuzament

Blogul meu ar putea acum fi desfiintat. Pentru ca si-a atins scopul, pt prima data mi-a spus cineva ca i s-a facut pielea gaina de la emotia unui post. Postul anterior. Scris, adevarat, intr-un moment de slabiciune, cu niste sentimente si niste lucruri reale.
Stati linistiti, nu il voi sterge, ca am devenit dependenta de blogul acesta.

Asa ca atasez doua poze care va vor face ziua mai buna razand de ele:

si


Acum si explicatiile:

Prima eu si Lusu, la 9 luni (eu), respectiv un an (el). Frumos contextul in care mi-a trimis-o. Mi-a zis ca scana niste poze si apoi m-a intrebat daca mai am poze de la nunta lui pe care nu i le-am dat.

A doua poza, eu la 4 ani de data aceasta, aproape 5. Aia mica si blonda din fata. Sa le dau de gol si pe soramea, Cleo, Robert si pe Lusu?
Hihihi
Hai, recunoasteti, v-am facut ziua mai frumoasa!

un post mai melodramatic... dar frumos

Ce mai faci?
Mersi bine! Cred ca mi-a fost dor de tine...
Nu ne-am mai plimbat pe sub castani de vreo suta si ceva de ani...











Mana ta pe glezna mea infasurata usor si cu grija, cu teama si nesiguranta...
Coapsa mea strans lipita de a ta, intr-o intamplare...
Umarul tau si umarul meu
Soapta ta prea aproape de urechea mea, rasuflarea de langa
Bratul tau incolacit de mijlocul meu
Zambetul strengar si nesiguranta raspunsului
Rasul exagerat
Mana ta lasata intamplator pe mana mea
Mana mea lasata intamplator pe piciorul tau
Degetele incolacite, jocul lor, jocul nostru
Mangaieri fugare, intamplatoare desigur
Strangerea puternica in brate si despartirea disperata de dupa
Din nou mana ta... zambetul meu, ochii tai. De fapt, zambetul meu in ochii tai.
Uneori ma privesti intr-un anume fel pe care eu nu-l merit. Care e prea mult pentru mine.

Pentru toate astea. Si pentru mana ta!

unde dai si unde crapa

Am facut-o si pe asta!
M-a sunat Ana zilele trecute, cam trista si depresiva. Am incercat sa o scot din stare, a doua zi era la fel. Si uite asa am plecat eu samabata dimineata spre Constanta, dupa o noapte petrecuta pe terenul Salii Polivalente la Noaptea Devoratorilor de Publicitate. Autobuz-autobuz-autocar-masina-ana. Am vorbit, ne-am plans, eu ei si ea mie (se pare ca nu era singura care avea nevoie sa vorbeasca despre ceva sau despre cineva). Am fugit seara la Scoica Land, ca de, voiam si eu sa vad de ce e asa de vestita locatia (sa va zic ca nu am priceput nici acum, dar lasa sunt eu mai proasta).
Am facut o ora si ceva prin Mamaia de aglomerat ce era, am auzit de la Ana cam toate injuraturile care le stie, am stat la coada ca cersetorii pentru un loc la o masa, am asteptat o ora pentru o pizza. Intre timp am mai dat ochii si cu o fosta colega ce s-a fandosit putin prin fata noastra si a plecat mai departe in lumea ei, cea a limuzinelor. Prietenii stiu de ce.
Apoi m-am intalnit cu Monica mea, care era asa de draguta incat imi venea s-o smotocesc incontinuu.
Azi... plaja, plimbare, mancat si plecat la Bucuresti. Nu va mai plictisesc cu amanunte.
Ce voiam sa zic este ca imi pare foarte rau ca nu am avut timp sa ma vad cu toti oamenii dragi din Constanta. Iarta-ma Nik, nici macar nu ti-am zis ca sunt in cta. Tot t iubesc.
Si voiam inca o data sa precizez: ce-ti doresti si unde ajungem: mi-am dorit sa merg la mare la sulina. Am facut plaja la Mamaia, care e opusul a tot ceea ce-mi doresc: aglomeratie, fitze, barbati libidinosi si mult zgomot. Nu muzica, zgomot.
Uf.... :(

O cronica (de a mea) de carte (din Freestyle)

Daca maine il intalnim pe Isus pe strada...

Didier van Cauwelaert
Evanghelia dupa Jimmy
Traducere de Daniel Nicolescu
Editura Humanitas Fictions, 2008

Ce-ar fi daca niste cercetatori americani, nebuni si in continua lor fuga dupa putere l-ar fi clonat pe Isus? Daca ar fi luat sange de pe giulgiu si ar fi reusit sa faca o clona umana dupa acel ADN? Ca sa aiba si americanii Mantuitorul lor...
Mai mult decat teoria existentei unei clone a lui Isus care se plimba nestingherita printre noi, cartea “Evanghelia dupa Jimmy” ne ajuta sa facem un exercitiu de imaginatie: cum ar arata lumea peste 5 ani si care sunt problemele cu care se va confrunta? Spre exemplu, in 2015, Vaticanul interzice orice teorie legata de existenta Giulgiului din Torino, iar teoria “verificata” si oficiala este aceea ca este un portret al lui Leonardo da Vinci pe o panza. Pe de alta parte, natalitatea este extrem de scazuta: “N-am habar daca e din cauza hamburgerilor din organisme modificate genetic, sau din pricina undelor telefonice, dar sperma americana a devenit o catastrofa”. Amuzant, nu? Dar o teorie care are toate sansele sa devina realitate in scurt timp.
Jimmy este un tanar normal, fara copilarie de care nu isi aduce aminte. Iubeste o femeie casatorita fata de care a dezvoltat o obsesie sexuala. Viata lui se schimba radical cand reprezentanti ai administratiei guvernamentale si CIA ii dezvaluie faptul ca el este o clona a lui Isus, o clona fabricata din cauza nebuniei unui cercetator si din sangele lui Christos. “Si sangele asta al lui Christos de unde provine? E vinul pe care il dau pe gat preotii in timpul slujbei? Am fost clonat pe baza de merlot sau de chardonnay?”, se intreaba Jimmy la aflarea vestii. Si mai dificil devine pentru personaj momentul in care isi da seama ca poate infaptui minuni care, cu sau fara stirea lui, sunt in mare parte fabricate.
Personajele sunt descrise intr-un mod mecanic, serviciile secrete au posibilitatea de a le urmari printr-un GPS implantat ca un cip in animale, nu au prea multe posibilitati de a iesi din jocul pus la cale de administratie. Chiar si legal, in 2015 viata americanilor arata altfel: nu au dreptul de a se sinucide deoarece daca nu reusesc pot primi “10 ani de puscarie pentru sinucidere ratata”, nu pot intra in anumite state daca depasesc limita de 95 sau 100 de kilograme si pot fi amendati pentru asta, majoritatea oamenilor sufera de albumina din cauza radiatiilor la cap suferite din pricina telefoniei mobile. Clonarea devine legala din pricina natalitatii scazute, apar tot mai multe secte, spitalele de boli mintale sunt tot mai pline din cauza depresivilor. SUA este condusa de un republican gay dupa ce inainte fusese condusa de o femeie democrata.
Romanul lui Didier van Cauwelaert este mai mult decat o lectie de imaginatie, un experiment. Despre cum poate un om normal sa fie educat si convins ca este fiul lui Dumnezeu, un Isus fabricat, la mana administratiei unei mari puteri care doreste sa conduca lumea. Un exercitiu ce merita parcurs daca nu pentru subiect in sine, pentru abordarea realista si poate putin blasfemica a religiei. Pe sistemul: “pui o antena-releu in clopotnita bisericii ca sa imbunatatesti legatura cu Dumnezeu”?

Fara cuvinte

Imi pare rau ca nu sunt talentata. mi-ar fi placut sa am un talent oricare: sa cant, sa dansez intr-un anume fel, sa pictez. Asta mi-ar fi placut cel mai mult: sa am talent la pictura. Sa pun degetul in vopsea si sa exprim. Asta pentru ca am multe de exprimat, si de multe ori cuvintele nu sunt suficiente sau sunt prea goale. Unii ar zice ca am talent la scris. Nici macar. Daca as avea as folosi cuvinte mai putin comune si mai pline de substanta, as exprima in cuvinte tot ce mi-as dori fara a repeta incontinuu cuvinte ce par a fi mari cum sunt: iubire, drag, dor, etc. Pana si lenea e un cuvant mare.
Deci... mi-ar placea foarte tare sa am talent la pictura. Asa cum aveau Madalina, sau Catalina, sau George, sau Adina... (elevii lui Gelu). Mereu Catalina de exemplu putea sa exprime prin culoare si grafica niste lucruri atat de frumoase... Mie imi place doar sa amestec culorile. Am sa imi iau tempera si bloc de desen. Si am sa incep sa pictez singura, acasa, fara a reusi sa exprim ceva neaparat. Doar de dragul de a avea acel sentiment.
Imi aduc aminte cand am vazut prima varianta a ochiului de la profil pictata de gelu ca mi-au dat lacrimile. A vrut sa zica ceva prin ochiul acela de pe perete si nu a avut nevoie de cuvinte. Pur si simplu mi l-a aratat, stiam ca s-a gandit si la mine, stiam mesajul, stiam tot. Cam asa as vrea si eu sa pot sa exprim fara cuvinte. Si oamenii care stiu sa inteleaga.

Uneori e mai bine sa taci

E atat de usor sa-ti dai cu parerea... Atat de usor sa judeci, sa dai sfaturi cand esti departe de tot. Dar cuvintele uneori dor prea tare. Arunci asa cu ele de parca ar fi bile de bowling, cu putere si cu directie, si darami... darami lucruri pe care nu le intelegi macar. Ma enerveaza oamenii care sunt pe dinafara si isi dau cu parerea. Ma enerveaza oamenii care isi inchipui ca le stiu pe toate. Ma enerveaza barfa, desi ... cine nu barfeste? Dar una e sa o faci din amuzament cu chestii funny si alta e sa o faci cu rautate, cand e vorba de ceva serios.
Uneori e mai bine sa taci. Ceea ce va sfatuiesc si pe voi sa faceti. Nu pe voi cei care ma cititi, ci pe voi cei care vorbiti mult, prost si fara rost.

#1

Mi se pare geniala treaba asta.



Uite bah ca unii pot face reclame bune. Si inca in ce mod!

Cirese

Mie imi plac ciresele. Si cui nu-i plac vara ciresele? Toata lumea asociaza ciresele cu copilaria. Cred ca ni se trage de la Ion Creanga. Eu, de exemplu ma gandesc la ciresul din gradina din fata blocului. Unde veneau mereu altii la furat si tata ii cotonagea. Apoi aveam geamuri sparte, injuraturi de la vecini, etc. Intr-un an imi aduc aminte ca ne-au spart cam toate geamurile de la balcon.
Pornisem totusi de la cirese. Astia de la piata imi strica ideea despre cirese si copilarie. Ieri, la mine in cartier, in Brancoveanu, afis: "Avem cirese fara carne". Astazi, la piata la Vatra Luminoasa: "Cirese de post". Hai mai, dati-o naibii de treaba... Ciresele sunt as frumoase... rotunde si rosii, dulci si bune. De ce va ganditi voi toti la viermi si uratenii???

Nu vreau nimik!

Azi am primit un comentariu foarte frumos pe blog de la Cris. Tre sa ma laud: "Multumesc copilas ca ai fost tare pentru mine, ca mi-ai permis sa intru in viata ta, ca mi-ai daruit atata afectiune, ca m-ai tinut de mana si m-ai pupacit, ca........te iubesc mult !"
Misu mi-a zis ca sunt mama ranitilor. Asa mi se zicea de mult. Am renuntat la statutul asta, si da, imi place sa fiu langa oameni in momente grele. Dar credeti-ma ca as prefera sa nu existe momentele grele, sa fiu doar asa, ca ii iubesc eu mult.
In alta ordine de idei (de parca ideile mele ar avea o ordine, dar imi place expresia asta), ca sa vezi cum e treaba asta cu dorintele. Scriam intr-un post anterior intitulat "Vreau" ce imi doresc eu mai mult si mai mult. Erau multe si prima indeplinita a fost mai pe dos decat as putut sa o fi gandesc vreodata.
Apoi erau dorintele legate de Sulina si de Muncel. Si ia ghiciti? Soramea pleaca in comisie la BAC... unde? La Sulina. Dupa care, astia de la Inspectorat o trimit cu niste copii (plozi sa le zicem) in tabara... unde, unde? La Muncel! Pai e drept? Pai se poate? Eh... macar poze o sa vad si eu.
Nu-mi plac cum se indeplinesc dorintele astea, asa ca nu mai vreau nimic! Atat! Eu sunt omul care nu vrea nimik!!!

Vara, caldura si dor de duca

Nu stiu cum se intampla, dar de fiecare data cand vine vara ma apuca un chef nebun de plecat la Sulina. Nu la mare unde se bat toti pe un sezlong sau un loc de pus cearsaful (nu inteleg nici acum de ce nu evolueaza spre o rogojina sau macar un prosop si vin cu cearsafurile furate din hotelurile si pensiunile unde sunt cazati), nu la mare unde stai 20 de minute la coada ca sa iti cumperi o inghetata sau o bere de 3-4 ori mai scumpa decat pretul normal, ci la Sulina.
Daca e soare afara, daca mor de cald in troleu si injur oamenii mirositori, eu ma gandesc la Sulina. Ma gandesc la plaja goala de acolo, la racoarea si tantarii de seara, la terasa cu stuf, la umbreluta singuratica, la drumul de 2 km pana la plaja. La farul de la Sfantu' Gheorghe care se vede de la Sulina, la urmele picioarelor pe nisip. Ma mai gandesc la berea de la lanturi, la faleza ingusta cat o straduta cu sens unic. La cele 5 strazi paralele ale orasului Sulina care se numesc original Strada 1, Strada 2, Strada 3, Strada 4 si Strada 5.
Ma gandesc la mirosul de sarat si la baile in mare noaptea, cand apar licuricii mici si apa este fosforescenta daca treci cu mana prin ea.
Vara trecuta nu am ajuns la Sulina. Prima data in 10 ani. Nu am vazut cimitirul din Sulina. Oricat de sadic ar parea, acel loc este printre cele mai sfinte pentru mine. E cel mai frumos loc. Si mai ales acea statuie care o stiu toti cunoscatorii locului.
La Sulina soarele straluceste cel mai sincer. Si acolo toti zambim sincer. Acolo nu mai conteaza nimic din ce e material. Acolo conteaza doar sufletul.

Lenny Kravitz- I'll Be Waiting

Imi canta melodia asta de vreo saptamana in minte. Aseara eram la Dani in masina si canta la radio si am inebunit din nou. Ciudat cum asociezi melodiile care le asculti in trafic cu zonele in care circuli. De exemplu acum asociez Brancoveanu cu melodia asta. La fel cum Delfinului o asociez cu o melodie cretina care o auzeam la Corina in masina cand plecam la Tulcea. Nu stiu ce melodie e ca nu prea sunt la moda dar era una care gafaia si gemea intr-o fericire pe postul de radio. Si de fiecare data cand treceam pe acolo, o apuca pe aia gemutul. O fi fost ceva in aer.
Cam greu sa gasesti o melodie care nu stii cum se cheama, cine o canta si de astea. Noroc cu urechea muzicala a unora care il recunosc pe Lenny Kravitz din 100. Si uite asa azi la o scurta cautare am gasit-o. Si sunt f f f happy. Cum am mai zis, e o melodie cam de fete, dar e misto.

buy me with a coffee

Ganduri, trecuturi

Camera mea arata in sfarsit bine. Adica ma simt bine in ea, imi vine sa vin acasa de la munca si nu sa umblu prin parcuri si pe strazi. Azi mi-a aparut si o perdea portocalie, asortata cu covertura de pe pat. Si una si cealalta, venite de la Cristina mea. E frumoasa perdeaua mea, si vesela. Am un perete cam gol unde s-ar potrivi un mare afis. Am si o idee, am batut si un apropo.
Zambesc intr-un fel, nu zambetul tamp, dar macar zambesc. Am invatat de la ei, cei mai puternici ca mine. Mi-a fost cam frica de mine in ultimele luni, mi se pare ca ma transform intr-o statuie de piatra, care nu stie sa sufere, sa planga atunci cand as vrea sau sa se descarce cumva. Ieri mi-au dat lacrimile pentru prima data de mult timp incoace citind modul in care a putut vivi trece prin unul din cele mai rele lucruri prin care poate trece un om. Va reusi, sunt sigura. Ei chiar sunt puternici. Nu eu si nici altii ce se prefac a fi.
Ciudat e ca m-am uitat aseara prin mailul meu si am vazut ca mai am inca foldere cu mailuri de la el. De la el cel din trecut, foarte indepartat si uitat. Apoi l-am visat. Ciudat, dar mereu apare in mintea mea in momente grele sau in care sunt dezorientata. Nimic nu mai e cum a fost. Si nimic n-o sa mai fie, in nici un fel.
Sunt totusi momente in care imi amintesc si imi sunt dragi momentele alea. Chiar si mailurile nonsens, certurile din nimicuri, ghivecele de flori trimise virtual (in cap sau nu).
Si eu vreau binele celor din jur. Asa ca sper in mai putine evenimente nefericite si multe, multe fericite. Pentru toti. Si apoi si pentru mine.

de la rox...

"e interesant cum ne traim toate zilele din viata despartindu-ne, spunand si auzind pe maine si, in mod fatal, intr-una dintre aceste zile, care a fost ultima pentru cineva, ori nu mai este cel caruia i-am spus-o, ori nu mai suntem noi, cei care am spus-o"
Saramago

ULTIMA SCRISOARE

Imi amintesc si acum cand am invatat prima data aceasta poezie... aveam 15 ani. O mai stiu si acum. O data am recitat-o pe toata pe o scena...


Sfarsitul a venit fara de veste. Esti fericita? Vad ca porti inel.
Am inteles, voi trage dunga peste nadejdea inutila. Fa la fel.
Nu, nici un cuvant, nu-mi spune ca-i o forma. Cunosc insemnatatea ei deplina.
Stiu, voi aveti in viata alta norma. Eu insa-n fata normei nu ma-nchin!
Nu te mai cant in versuri niciodata, mai mult in drumul tau nu am sa ies.
Nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovata si n-am sa spun ca nu m-ai înteles.
A fost, desigur, numai o greseala... Putea sa fie mult... nimic n-a fost.
In vesnicia mea de plictiseala tot nu-mi inchipui ca puneai vreun rost.

Si totusi, totusi, cateva atingeri au fost de-ajuns sa-mi deie ameteli
Vedeam vazduhul fluturand de ingeri,lumina-n noaptea mea de indoieli...
Cand degete de Midas am pus, magic, pe frageda fiinta-a ta de lut,
Suna in mine murmurul pelagic al sfintelor creatii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se inalta statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalta si-ngenunchiate randuri submisiv,
La soclul tau dumnezeiesc asteapta sa le intinzi cu zambet linistit spre sarutare Adorata dreapta...'Nainte de-a se sterge-n infinit.

O, de-am fi stat alaturi doar o ora, ai fi ramas în auriul vis
Ca o eterna roza aurora de neinteles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea. Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea, in care-as vrea sa fii ce nu mai esti.
N-am sa strivesc eu visul sub picioare, n-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sa spun: "Esti ca oricare". Dar nu vreau in noroaie sa ma bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tau cat haul,tu vei ramane nufarul de nea
Ce-l oglindeste beat de pofte taul ce-l tine candid, amintirea mea.
Vei fi acolo pururi neintinata, te voi iubi mereu, fara cuvant,
Si lumea n-o sa stie niciodata de ce nu pot mai mult femei sa cânt.
Acolo, sub lumina de mister, scaldata-n apa visurilor, lina,
Vei sta, iubita, ca-ntr-un colt de cer - o stea de seara blanda si senina.

Iar cand viata va fi rea cu tine, cand or sa te improaste cu noroi
Tu fugi in lumea visului la mine. Vom fi acolo singuri, amandoi.
Cu lacrimi voi spala eu orice pata, cu versuri nemaiscrise te mangai.
In dulcea lor cadenta leganata te vei simti ca-n visul tau dintai...

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme, sa plec de-aicea, de la voi, curand,
Cand glasul tau vreodata-o sa ma cheme, voi reveni la tine din mormant.
Iar de va fi sa nu se poata trece pe veci pecetluitele hotare,
M-as zbate-ngrozitor in tarna rece, plangand in noaptea mare, tot mai mare.

Nu sunt frustata. Doar ma prefac

Tocmai cand crezi ca lucrurile se aseaza intr-o dorectie, vine ceva si iti da cu ceva in cap.
2 zile, doua tampenii, 2 chestii nasoale. Si cand crezi ca prima te da peste cap, ca e nasol si cand te simti prost, vine a doua, mai rea, cu mai multe repercursiuni.
Adica. Prima zi, prima invatatura de minte: Monica, nu mai asculta parerile altora, mergi pe instinctul tau si stai in banca ta. Nu pune intrebari la care nu vrei raspunsuri. Nu accepta sa te calce altii in picioare, meriti mai mult de atat.
A doua zi: nu lua in ras lucrurile serioase, pretuieste fiecare clipa, mereu poate fi mai rau.
Mi-a facut Carmen morala ca nu mai sunt funny pe blog, nu carmen, nu sunt indragostita cum ai presupus, pur si simplu e o perioada mai proasta. Promit ca o sa-mi revin si o sa fiu amuzanta si vesela. Dar nu acum.
O stiti pe aia cu bag pula, tai copacu? Eh... eu bag copacu si tai pula. Hahaha. Ca sa se oftice toti.

Scrisoare...

Puneam mai de mult pe blog o parte din scrisoarea publicata de Gabriel Garcia Marquez atunci cand si-a anuntat retragerea. Am sa pun acum continuarea, care am gasit-o dintr-o intamplare.

"Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.

Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.

Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.

Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.

Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.”"

La multi ani, contrasens!

Ma tot gandesc de cateva zile la postul acesta. Pentru ca e postul cu numarul 100 din blogul meu, deci la multi ani! Si pentru ca, uitandu-ma in urma, am vazut ca postul cu numarul 50 este articolul despre Crispus.
Eu zilele acestea ma simt exact ca in clipul de mai jos, care este de altfel din unul din filmele mele preferate, Before Sunrise.

.

Ce pot sa zic despre melodia asta si despre imagini este ca "mai bine sa-ti para rau de ceva ce ai facut decat de ceva ce nu ai facut si sa te intrebi apoi cum ar fi fost daca..."

Continui cu un articol pe care l-am scris saptamana aceasta pentru Sapte Seri Sibiu (ca sa egalez cumva postul cu numarul 50). Chiar daca este mai formal, ca pentru revista, exprima putin din sentimentele pentru acel oras si pentru acei oameni.

Au trecut zilele TIFF-ului la Sibiu... Am avut parte de cele mai bune filme din competitie, am avut parte de publicul sibian iubitor de cinematograf de calitate asa cum ni-l reaminteam...
Am venit de la Cluj pentru a vedea atmosfera de aici. De ce este Sibiul capitala culturala a Ardealului si nu Clujul? Pentru ca, indiferent de anvergura evenimentului, la Sibiu exista o atmosfera. Pentru ca, indiferent de cate masini de fite cu TIFF inscriptionate au fost acolo, la Sibiu am fost noi, oamenii. Deja vorbesc de parca as fi parte a acestui oras. Tocmai pentru ca este vorba de Sibiu.
Adevarat, TIFF-ul nu a avut parte in Sibiu de promovarea de la Cluj, nici de un numar mare de locatii, nici un numar remarcabil de sali de cinema. Dar la Sibiu am vazut pentru prima data oameni care, chiar daca ploua in Piata Mica, ei isi deschideau umbrelele pentru a urmari in continuare povestea lui Ian Curtis, enigmaticul solist al trupei Joy Division, care s-a sinucis la 23 de ani. Pentru ca nici vremea rea, nici scaunele ude nu ii oprea pe iubitorii de film sa stea acolo. Nici macar meciul de fotbal in care Romania remiza cu Italia. Nefericita situatie pentru filmul lui Andrzej Wajda (genial, dealtfel) de a fi programat in aceeasi seara cu meciul.
Mi-a placut TIFF-ul la Sibiu. Pentru ca imi place orice eveniment cultural in Sibiu, unde publicul stie mai mult ca oriunde sa aprecieze.
M-au impresionat sibienii (daca mai era cazul). Si faptul ca in Romania exista un oras in care se poate face cultura si unde acest lucru este apreciat de locuitori. Asa ca haideti sa fim mandri! Voi ca sunteti sibieni, eu ca am avut ocazia sa va cunosc si sa va indragesc!

pareri, opinii, fragmente

Postul asta l-am scris ieri dimineata, in Sibiu. Nu am avut cum sa-l pun pana acum. Am de scris si de azi incolo, dar... nu e momentul. Prea multa furtuna!

Si daca vine primavara... atata iarna e in noi, ca martie se poate duce, cu toti cocorii inapoi. Imi canta asta in minte de cateva zile. Si tot de cateva zile am o stare intre tristete si bucurie. Frumoasa, de altfel. O sa imi fie dor de Sibiu. E liniste. Liniste pe strada, liniste in mine, zambet pe fata, flori de dor la geamul meu, tot ce e urat e simplu si de zambit, tot ce e frumos e tot de zambit. Sa pictezi un colt de cer.
Tot ce imi doresc e sa stau intinsa in iarba, sa simt mirosul de fan cosit si sa ma gadile firele inalte. Asa, ca in muzeul satului. Te intreb pe tine soare, ma vezi tu pe mine oare???
Am mereu un sentiment foarte ciudat cand trebuie sa plec dintr-un loc unde ma simt bine si unde las in urma niste oameni frumosi. E ceva intre tristete si fericire, intre melancolie si regret. Mereu ma gandesc ca as fi putut face mai mult sau mai multe. Si acum simt la fel, poate ultima parte e mai accentuata ca deobicei.
Ma enerveaza ca mi-a atras atentia Smotocel ca cel mai folosit cuvant in blogul meu este „drag” si acum imi tot vine sa zic despre asta, dar incerc sa-l evit. Sunt praf! Daca nu exista un sinonim pentru acest sentiment desi este singurul despre care simt nevoia sa scriu...
Nu vreau sa plec. Nu vreau sa las nimic aici. Nu vreau sa pierd sentimentul de liniste. Nu vreau sa pierd nici un zambet al meu sau al altora. Nu vreau sa las aici nici o privire sincera, nici o mana pierduta, nici un gest. Asa! Nu vreau! Nu e drept! Unde am sa regasesc eu asta acolo? Am eu forta de a ma trezi si de a intra in cotidianul de acolo? Am, da, stiu raspunsul. Dar nu il vreau! De ce?
Intre noi noroi, si nici pic de vesti. Ce departe esti, si cat imi lipsesti. Nu te mai intreb, nu mai vreau raspunsuri. Toate cate-au fost, azi raman povesti.
Mai stii cand ziceam: daca eu renunt, tu sa nu gresesti? Tare, nu?
Explicatie: unele versuri ce se doresc a fi profunde sau poetice sunt din melodii ce-mi canta acum in minte. Si cu toate-acestea am sa-ti port, o frumoasa aducere aminte, peste zeci si sute de cuvinte.

Poveste de

Povestea? Simpla! De dragoste? Poate... De singuratate? Mai probabil...
Personajele? Hm... un el si o ea, ca orice poveste... Banal? Poate...
A inceput... Nu stiu! N-a inceput? Poate s-a si sfarsit... Cand? Cine mai stie...
El? Nu stiu... Adica? Putea sa nu fie el... Adica? Putea sa fie altfel... Adica? Poate...
Ea? La fel... Cum o stiu? Da, nehotarata. Nu e chiar asa! Da, ai dreptate. Nehotarata la inceput
Si apoi? Apoi... poate apoi a fost prea tarziu. Adica? Adica apoi si atat.
Repercursiuni? Poate... Pe timp lung? Poate... Mai lung ca pana acum? Poate...
Atunci e grav! Hm... ar putea fi. Finalul? Nu a avut inca loc...
Deci? Mai e timp? Nu cred... De ce? E pe panta descendenta
Inseamna ca a fost un varf? Poate... Nici asta nu stiu. El stie? Poate...

Vreau

Vreau sa ma trezesc in fiecare zi zambind, fara sa sune ceasul si fara sa aud porumbeii din balcon, care inca nu i-am gonit deoarece mi-e mila. Vreau sa fac la munca mereu lucruri misto, sa nu ma enerveze zilele de marti.
Vreau sa nu ma impinga oamenii in autobuz, sa nu se certe pentru locuri. Vreau ca mosu care trece prin fata firmei sa nu mai urle ca masina lu' Cata e parcata prea pe trotuar.
Vreau sa ascult la radio mereu muzica ce-mi place, iar daca nu exista un astfel de radio, sa se inventeze. Vreau sa nu mai vad oameni suparati, ci cu zambetul pe buze. Vreau sa nu se uite nimeni ciudat la mine daca imi fac doua codite la 23 de ani si port cercei cu mamarute (sau gargarite, cum vreti).
Vreau sa ma vad in fiecare zi cu cel putin un prieten drag si sa simt acea strangere in brate care ne ajuta sa mergem mai departe. Vreau sa vad oameni imbracati colorat, flori pe strada si in balcoane. Daca eu nu sunt in stare sa ud florile, macar altii sa o faca.
Vreau sa simt mirosul de iarba proaspata in fiecare zi, nu doar cand se taie gardul viu din fata blocului vecin (la blocul meu e doar asfalt). Vreau sa stea iasomia inflorita tot anul, daca se poate si iarna.
Vreau sa invatam ceva din calmul ardelenilor si sa nu mai traim intr-o continua fuga a carui final nu duce nicaieri. Vreau sa pot zice oamenilor din jur "te iubesc" fara a-mi fi teama de reactia lor sau fara sa par penibila.
Vreau sa ma plimb cat mai des si cat mai mult posibil. Vreau sa nu mai injur si sa ma las de fumat.
Vreau sa mai vina o data Michael Flatley in Romania ca sa fiu si eu in Bucuresti si sa merg.
Vreau sa nasca Vivi mai repede ca sa nu mai fie asa de stresata si sa ma distrez si eu cu Matei. Vreau sa o vad pe Mara inainte sa inceapa sa vorbeasca.
Vreau sa dea astia la televizor Sandy belle, Floarea cu sapte culori, Capitain Planet si alte desene ale copilariei.
Vreau sa se mai faca cocosei pe bat.
Vreau sa merg mai des la Dorohoi.
Vreau sa merg in fiecare vara la Sulina.
Vreau sa revad Muncel.
Vreau sa se inventeze teleportarea, dar deja exagerez.
Si multe altele!

adaugare

Pentru a accentua ceea ce tocmai am scris am sa pun si clipul asta pe care l-am vazut pe blog la mircea (platesc drepturi de autor, deci)



Si poza asta cu clujul in toata splendoarea lui. Mi-a si explicat dan o chestie conform careia aceasta strada are arhitectura cladirilor simetrica, dar ma cam depaseste intelectual sa explic mai departe.

mandra

Mereu cand m-am gandit la prietenii mei sau oamenii dragi din viata mea, am incercat sa ii grupez pe categorii. Si peste categoriile astea, a existat una mai aparte care s-a numit ”alex si dan”. Pentru ca pe Alex am avut norocul sa-l am aproape si fizic, s-a transferat cumva si in categoria bucuresti, sau facultate, sau etc. Dar Dan era mereu acolo, undeva. E misto sa stii ca exista undeva un om cu care ai bea oricand cu placere o bere, cu care poti povesti toate tampeniile fara sa te plictiseasca, sa razi de lumea din jur ce nu intelege tampeniile debitate.
Azi l-am revazut pe Dan si am fost asa de mandra ca imi e prieten... l-am regasit asa cum imi aduceam aminte, poate mai stresat, dar trece el si peste asta. Maine o sa fiu si mai mandra vazandu-l cu casca in cap (stim noi care casca si de ce). Mi-a inseninat ziua si sederea la Cluj de pana acum. Unde mai pui ca pentru prima data, astazi, dupa ce am iesit din cafenea, a iesit si soarele, la propriu. A mai plouat azi putin, si atunci cu soare. Deci e frumos la Cluj. Si l-am reintalnit si pe Raul. Ce pacat ca oamenii astia sunt asa de departe de viata mea din capitala murdara....
Am sperat zilele astea sa scriu si despre filmele vazute, dar pur si simplu nu am nici o pornire in acest sens. Pot doar sa zic ca am vazut scula lu dragos bucur in boogie. Si m-a si amuzat filmul.
Ma pregatesc acum sa plec in oras. Revin

povesti si oameni

Pe Tibi l-am cunoscut intr-o tabara la Sulina, bineinteles, acolo unde oamenii nu mai au corp ci doar suflet. Acolo unde soarele straluceste cel mai sincer, cum zice Alexutza. Nu i-am acordat prea mult credit pentru ca nu apeciez deobicei baietii frumosi care stiu asta si l-am catalogat drept increzut. L-am reintalnit la sfarsitul aceleiasi veri, in Sangeorz Bai. Si am descoperit ca e un om deosebit. Una din sperantele generatiilor care vin din urma, care nu cred ca muzica folk e cea cantata de Irina Loghin, care apreciaza lucrurile, locurile si oamenii de suflet.
M-a amuzat la un moment dat acum vreo 6 luni cand m-a sunat si cu un ton de ala amarat m-a intrebat in dulcele grai ardelenesc: ”tu moni, noi oare ne mai vedem vre-o data viata asta”? Si da, ne-am revazut astazi, la Cluj unde e acum student el. Si ne mai vedem zilele astea, ca doar sunt aici. Este cam la fel cum mi-l aminteam, poate putin mai matur. Unul din oamenii frumosi pe care sunt mandra ca ii cunosc. Care gandesc la lucruri simple si frumoase, fara a visa la chestiile materiale in capcana carora cadem de multe ori.
Respectele mele pentru tine pentru toate aceste motive! Si sper ca peste o perioada de timp cand ne vom revedea sa te gasesc la fel, poate putin mai fericit!

nu am abandonat

sunt o mama iresponsabila care si-a abandonat blogul de ceva timp. iertare. Nu, continui sa scriu, ma iertati dragii mei. Pur si simplu n-am avut timp. Nu am putut. Sunt multe de povestit si daca as fi facut-o la momentul potrivit ar fi fost minunat. Am avut niste momente foarte misto la un moment dat saptamana trecuta, cu discutii lungi si interminabile cu oameni de suflet, asa cum aveam de mult. M-au incercat stari si sentimente. Despre care acum nici nu stiu ce sa zic, a trecut momentul. Apoi a fost nunta lui Lusu... Despre Lusu sper sa am chef si inspiratie sa scriu un post in seara asta, ca merita si nu se insoara omul in fiecare zi...
Acum am ajuns la Cluj. Am regasit orasul mai aglomerat decat mi-l aminteam, dar la fel de drag. Trebuie sa ma vad cu oameni dragi si abia astept. Din pacate e destul de obositor sa tot alerg de la un cinematograf la altul. Sa vad tot felul de oameni in a caror lume este foarte greu de patruns... De admirat e usor, chiar daca iti propui sa nu faci asta, tot ii admiri.
Acum fug ca trebuie sa vina Tibi sa ma vada. Din capitolul oameni dragi ce trebuie revazuti.