Vara, caldura si dor de duca

Nu stiu cum se intampla, dar de fiecare data cand vine vara ma apuca un chef nebun de plecat la Sulina. Nu la mare unde se bat toti pe un sezlong sau un loc de pus cearsaful (nu inteleg nici acum de ce nu evolueaza spre o rogojina sau macar un prosop si vin cu cearsafurile furate din hotelurile si pensiunile unde sunt cazati), nu la mare unde stai 20 de minute la coada ca sa iti cumperi o inghetata sau o bere de 3-4 ori mai scumpa decat pretul normal, ci la Sulina.
Daca e soare afara, daca mor de cald in troleu si injur oamenii mirositori, eu ma gandesc la Sulina. Ma gandesc la plaja goala de acolo, la racoarea si tantarii de seara, la terasa cu stuf, la umbreluta singuratica, la drumul de 2 km pana la plaja. La farul de la Sfantu' Gheorghe care se vede de la Sulina, la urmele picioarelor pe nisip. Ma mai gandesc la berea de la lanturi, la faleza ingusta cat o straduta cu sens unic. La cele 5 strazi paralele ale orasului Sulina care se numesc original Strada 1, Strada 2, Strada 3, Strada 4 si Strada 5.
Ma gandesc la mirosul de sarat si la baile in mare noaptea, cand apar licuricii mici si apa este fosforescenta daca treci cu mana prin ea.
Vara trecuta nu am ajuns la Sulina. Prima data in 10 ani. Nu am vazut cimitirul din Sulina. Oricat de sadic ar parea, acel loc este printre cele mai sfinte pentru mine. E cel mai frumos loc. Si mai ales acea statuie care o stiu toti cunoscatorii locului.
La Sulina soarele straluceste cel mai sincer. Si acolo toti zambim sincer. Acolo nu mai conteaza nimic din ce e material. Acolo conteaza doar sufletul.