Ne purtam fiecare povestea

Uneori ma simt ca un melc.
Nu pentru ca inaintez cu greu prin labirinturile despre care am tot povestit, ci pentru ca simt cum imi port in spate povestile, cum intalnesc alti oameni cu povestile lor fascinante, unele triste, altele vesele, unele lipsite de importanta si altele pline de intelesuri.
Imi port in spate amintirile, oamenii pe care i-am intalnit, sentimentele pe care le-am trait, emotiile pe care le-am simtit. Le purtam fiecare cu noi si ne ducem mai departe povestea. Ce alegem sa pastram, ce alegem sa lasam in urma e la fel de important ca ceea ce intalnim in drumul nostru.

Suntem niste cretini daca ne inchipuim ca doar prezentul si viitorul conteaza, ne mintim ca niste prosti incercand sa ne ingropam amintirile, sa uitam oamenii pentru pe care sau alaturi de care am suferit sau am iubit sau ne-am bucurat. Lasam ca lucruri marunte sa umbreasca lucrurile care sunt de fapt importante. Lasam durerile si momentele dificile sa acopere micile bucurii pe care oamenii le-au adus candva in viata noastra. ne ascundem dupa gesturi marunte sau vorbe aruncate aiurea cand, de fapt, ar trebui sa ne concentram pe acele mici lucruri care ne-au facut sa zambim.

Simt ca povestea mea, asa de gri si de melancolica cum o prezint adesea, este povestea pe care sunt datoare fata de mine sa o duc mai departe, asa cum e ea. Simt ca durerile acelea care adesea ma doboara sunt in drumul meu. Si ca invat in fiecare zi sa iubesc. Si ca intr-o zi o sa stiu cum sunt eu cea adevarata si ca descopar lucruri in mine cu ajutorul lor. Al acelor oameni fata de care simt frumos. Poate sunt naiva si poate ca ar trebui sa ma protejez mai mult si sa nu las atat de usor garda jos. Iar daca o las poate ca ar trebui sa nu se vada. Dar acum asa simt. Imi vine sa urlu uneori de durere. Alteori de fericire. Imi vine sa plang de ciuda sau sa rad ca un om nebun.
Imi doresc si nu pot inca sa strig.

Bagajul meu e unul greu. Dar cred acum, mai mult ca in alte zile, ca pot intalni oameni care sa ma ajute sa-l car mai departe.
Si ca devine tot mai usor cu fiecare zambet frumos pe care il simt cand privesc spre ei.
Ma simt norocoasa azi

Labirinturi

Labirintul prin care ma invart eu nu este unul obisnuit, orizontal, ca in filmele romantice cu cei doi care se cauta printre garduri verzi, se gasesc si apoi povestea se incheie.

Labirintul meu este vertical, cu suisuri si coborasuri, cu hauri adanci si intunecate si varfuri insorite si luminoase. Drumul meu aluneca pe pante abrupte ca apoi lupta sa continue in catarari greoaie. Mainile mi le ranesc pe pietre reci, picioarele imi aluneca pe stanci ude, ma lovesc adesea ca mai apoi sa ma bucur de fiecare metru cu care am inaintat in sus.
Cat de adanc pot cobori nu stiu, desi imi place sa cred ca intunericul cel mai apasator l-am vazut deja si ca niciodata nu ma voi mai intoarce in acel punct. Stiu insa ca niciodata e o minciuna. Si-mi mai place sa cred ca varful cel mai inalt e acolo undeva si ca am curajul de a urca spre el, indiferent de cate pante voi avea de urcat si coborat pana la el, indiferent de cat de frica sau frig imi va fi, indiferent de ranile pe care drumul mi le provoaca.

Imi pansez ranile ca mai apoi sa ma ranesc din nou. Simt cum imi obosesc nervii, cum ma doare trupul. O durere muta, venita din interior, fara explicatii, fara motivatii. Imi simt cearcanele din ce in ce mai adanci, lacrimile ingheata inainte de a-mi curge pe obraji. Mi-e frig, mi-e frica si totusi stiu ca trebuie sa continui. Caut drumul cel mai usor, dar stiu ca el nu va duce nicaieri. Drumul e lung si complicat, punctele de sprijin din ce in ce mai putine, mai fragile. Din cand in cand, o mana intinsa ma ajuta sa urc. Inca un pas si inca unul. Ca mai apoi sa ma loveasca in moalele capului si sa ma simt alunecand spre haul acela intunecat unde stiu ca nu trebuie sa mai ajung.
Niciodata.

Dialog

- iar te ascunzi. Asa faci mereu. Te descurajezi, te ingropi in fricile tale si te inchizi. Ocolesti subiecte, ocolesti cuvinte.
- Nu stiu ce simt si mi-e frica sa vorbesc doar de dragul de a ma auzi. Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat ma doare mai tare. Prefer sa nu ma gandesc. Poate ca uneori e bine sa nu mai analizezi atat, sa lasi lucrurile sa treaca pe langa tine si sa iti vezi de drumul tau.
- de ce ti-e frica sa-ti arati sentimentele asa cum sunt ele de fapt?
- pentru ca, de fiecare data cand am facut-o, cineva s-a speriat. Si pentru ca nu a iesit niciodata bine.
-  exagerezi cu dramatismul.
- as vrea eu. Nu stiu daca e vorba de ghinion sau de faptul ca atunci cand aleg sa las garda jos o fac in fata oamenilor nepotriviti. Sau poate ca nu e deloc asa si de fapt o fac intr-un fel nepotrivit.
- Nu exista fel nepotrivit de a exprima ce simti. O spui sau nu.
- ma trezesc de multe ori ca spun lucruri pe care nu le cred cu adevarat. Simt nevoia de a ma proteja cu ceva, de a-mi pastra ceva pentru mine.
- deci nu vorbim de sinceritate.
- Ba da. Insa una precauta, daca o pot numi asa. Nu ma mai intreba, ma faci sa ma gandesc.
- Si ti-e frica.
- Da.
- De mine?
- Nu, de mine. Uneori parca simt prea mult, prea intens.

Eseu despre iubire

Iubim diferit, în o mie de feluri şi totuşi, cred că iubim diferit. De fapt, cred că nici măcar nu există această iubire despre care vorbim adesea ca despre ceva obişnuit.

Nu poţi vorbi despre iubire la fel cum vorbeşti despre micul dejun.

Iubirea e un cumul de sentimente şi emoţii atât de intense şi de personale încât sunt greu de împărtăşit chiar şi cu cel de alături, cel care naşte în noi toate aceste trăiri. Nici măcar scrisul despre iubire nu cred că ne face cinste. Unii, mai norocoşi, au acea sensibilitate, talent şi putere de muncă de a descrie asta în cuvinte, în imagini sau sunete. Sunt cei care au rămas în istorie şi cei care o scriu încă. Sunt însă prea puţini pentru câţi oameni iubesc.

Pentru că eu cred că iubirea nu este nici ceva elitist, nici exclusivist. Este ceva simplu pe care oamenii o complică studiind-o în toate felurile şi analizând-o pe toate părţile, din teama de a nu păşi în necunoscut, de a nu pierde controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă. Eu cred ca Ion o iubeşte pe Maria la fel de intens cum am iubit noi oameni din viaţa noastră, doar că el nu se gândeşte atât de mult la asta şi nu încearcă să-şi explice de ce, cât şi cum să îi demonstreze. Ei trăiesc, pur şi simplu. Nu cred că iubirea e o luptă continuă şi nu cred că trebuie să dovedim că merităm să fim iubiţi sau că ne ridicăm la înălţimea sentimentelor care vin spre noi şi pe care de multe ori nu le putem accepta sau înţelege.

Tu cum iubeşti?

Eu recunosc. Iubesc cu naivitate, cu teamă, ca o adolescentă de 15 ani, pregătită să dăruiască totul, să sacrifice totul, fără să ceară nimic la schimb. Iubirea mea nu e simplă (pentru că da, eu o complic), ci mai degrabă apăsătoare, cu bucuriile ei venite din gesturi mărunte şi nesiguranţele ei şi nevoia continuă de confirmări. Ştiu că pare uneori nerealistă, însă ştiu cu siguranţă că iubirea nu e o balanţă în echilibru. Ştiu că mereu unul iubeşte mai mult şi altul mai puţin, ştiu că ni se întâmplă să iubim mai mult decât suntem iubiţi sau invers. Ştiu că oamenii iubesc diferit şi primesc diferit. Mint, cer ceva la schimb. Cer ca oamenii pe care îi iubesc să înţeleagă iubirea mea, aşa cum e ea, să simt că tot ceea ce sunt eu pregătită să ofer nu se duce undeva în neant. Să nu sperie sau să copleşească. Nu cer monede de schimb. De aici, alegerile.

Cred că iubirea e un miracol pe care nu-l putem explica. Cred că suntem prea mici în faţa unei lumi prea mari pentru a vorbi uşor despre iubire. Cred că, poate, la finalul vieţii (80 de ani mi se pare o vârstă bună) vom şti cum am iubit. Sau pe cine. Cred că acum credem mai mult în emoţiile pe care le trăim, în senzaţiile pe care le aduc oamenii din viaţa noastră şi în sentimentul de bine. Cumulate, le numim iubire căci aşa am fost învăţaţi de societate, de cei mai mari, de exemplele pe care le-am văzut, citit sau auzit. 

Cred că iubesc atunci când simt cum totul se prăbuşeşte în jurul meu iar acel om mă strânge în braţe şi, dintr-o dată, ştiu că va fi bine. Cred că iubesc atunci când mă simt în siguranţă, când mă uit în ochii oamenilor pe care îi iubesc şi simt că mă privesc frumos şi sincer. Cred că un om frumos este un om către care privim frumos. Simt că iubesc când încep să mă iubesc pe mine atunci când sunt alături de acel om. Ştiu că iubesc atunci când îl aştez pe omul acela într-un loc în care ştiu că nu i se poate întâmpla nimic rău. Da, ştiu, asta e imposibil. N-aş putea face niciodată rău unui om pe care îl iubesc. Cel puţin, nu intenţionat. M-ar durea pe mine prea tare. Cred că iubire înseamnă de fapt o putere de a dărui. O lipsă de egoism dusă la extrem. Pe care trebuie să o înţelegem şi să o acceptăm. Şi mai înseamnă să ştim să primim, să nu rănim şi să nu fim răniţi. Sau deja vorbim despre alţi termeni care nu există, cum e fericirea. Habar n-am.

Şi pentru că pagina asta ajunge la final, o să mai spun doar că cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este lipsa emoţiei şi a sentimentului. Cu toate gândurile, bune şi rele, această „iubire” înseamnă de fapt că suntem vii. Că nu suntem trecători obişnuiţi prin viaţă şi că lăsăm urme în lumea altora şi alţii nasc sentimente în lumea noastră. Ideal, ar fi să vorbim despre aceleaşi personaje. Dar nu cred mereu în poveşti.

 --------------------------------------------------------------------------------------------------

Nota: Acest text a fost scris la cerere si intr-un alt context fata de cel al blogului. Cum postasul nu a mai gasit destinatarul la adresa, mi-am asumat asta si l-am publicat aici.

nesigurante

Au trecut deja cateva ore de cand ratacesc pe strazi, cu castile in urechi si cu ochii privind spre nimic. Nu stiu unde sunt, spre ce ma indrept, desi totul imi pare familiar. Cladirile, oamenii, gandurile.
Am mai fost aici, in locul acesta, in puctul acesta, simtind diferit si poate mai mult sau mai putin intens, ascultand alta muzica din alte casti. Nu-mi mai aduc aminte si nu stiu incotro sa o iau, ce sa fac cu toate aceste ganduri, spre ce sa privesc, unde sa ma ascund. Pasesc fara tinta, alerg printre emotii, ma ascund dupa vorbe. Tac. E mai usor.
Simt cum oamenii imi zambesc cu subinteles, ei stiu mai mult decat stiu eu sau tu sau ceilalti. As vrea sa-l opresc pe unul dintre ei, sa il privesc in ochi si sa-i cer raspunsul la toate aceste intrebari pe care le inchid in sertare colorate in nuante de gri. Nu am curaj, nu mi-ar placea ce-mi spune si, in plus, cine e el sa-mi raspunda?

Il caut printre oameni.

Care sunt, de fapt, lucrurile care ne definesc?

Incerc sa-mi fac un portret obiectiv si sa-mi dau seama care sunt de fapt acele lucruri care ma definesc? Poate nu reale, dar ma intreb cum se vede din exterior.

Eu cred despre mine ca sunt un om bun. Asa imi place mie sa cred, asa am crezut mereu. Unii ma pot contrazice. Ba, din contra, am aflat cum ca eram foarte rea in adolescenta si inspiram frica. Si acum se pare ca sunt rea si dominatoare cu unii oameni. Cred ca sunt cu mai multi, insa nu toti au curajul sa-mi zica asta. Deci nu sunt un om bun.

Unii spun despre mine ca sunt obsedata de munca si perfectionista. Gresit! Daca ati sti cum am busit, din nesiguranta si prea mult haos, cateva proiecte din ultima perioada, nu ati mai avea cum sa spuneti asta despre mine. Ma deprima groaznic asta si incerc sa ma adun. Imi place munca mea si stiu ca ma defineste, cumva. Insa nu-mi place definitia asta. Nu acum, nu asa.

Am multi prieteni. Si totusi, de ce zilele trecute, cand am simtit pentru un moment ca tot universul meu se naruie, nu am sunat pe nimeni? M-am ghemuit intr-un colt de canapea, am tremurat din tot corpul, mi-am simtit pulsul pana in varful picioarelor si am vrut sa dau un telefon. Aveam nevoie de cineva care sa ma ia in brate si sa-mi spuna ca totul va fi bine. Nu am sunat pe nimeni. La cateva ore dupa, casa mea era plina de oameni fara ca nimeni sa stie nimic de ce se intampla cu mine, de fapt. Nu le-am spus.

Sunt o persoana ambitioasa. Aparent da. Dar nu imi duc ambitiile pana la capat, ma deprim, am frici, nu am curajul de duce pana la capat o poveste, imi schimb traseul, ma dezorientez, ma ascund de mine si de altii.

Sunt emotionala si sentimentala. Ei, asta sunt in scris. Si undeva in sufletul meu, putini vad asta pentru ca sunt prea putini cei pe care ii las. Pentru ca oamenii se sperie. Se poarta diferit. Ce e atat de rau sa iti deschizi sufletul in fata cuiva? Aparent, nimic. Insa daca in sufletul tau sunt atatea temeri, oamenii incep sa te priveasca diferit. Sa se fereasca de tine sau sa te protejeze. Sa ia decizii in numele tau pentru ca, nu-i asa?, nu vor sa te raneasca. Si atunci alegi sa nu mai dai cartile pe fata, pentru ca tu iti doresti ca oamenii sa fie cu tine asa cum sunt ei.

5 mituri demitizate. Sau... ma rog.
Mi-e frica sa scriu despre ce simt de fapt acum si scriu despre alte lucruri pentru ca mintea mea sa nu o ia razna

cum faci sa astepti fara sa astepti?

Ma intreba Andra cum faci sa astepti fara sa astepti?
De fapt cred ca asta e intrebarea la care incerc si eu sa raspund de ceva timp, fara sa o fi formulat in mintea mea.
Obisnuiesc sa-mi controlez adesea gandurile, asta pentru ca am un prost obicei de a compune povesti in capul meu, care nu se vor potrivi niciodata cu realitatea. E un lucru pe care incerc din tot sufletul sa-l schimb la mine, aceasta boala numita scenarita care nu are cum sa aduca ceva bun. Realitatea e surprinzatoare si de multe ori te surprinde frumos, daca iti aduci aminte sa te bucuri de asta. Si daca o lasi sa te surprinda.
Mi-am adus aminte de curand ca stiu sa rad si am regasit un filmulet vechi de vreo 9 ani in care rad diferit. Rad din tot sufletul, rad penibil si din tot sufletul si mi-a fost dor de mine atunci. As vrea s-o regasesc pe Monica de atunci cu rasul acela necontrolat, cu fericirea aceea pe care nu stiu de unde o aveam, cu o pofta de viata incredibila, fara urma de resemnare, cu esecuri asumate si o putere de daruire pe care nu o mai am.

Am tot vorbit anul acesta cu oamenii din jurul meu despre bagaje emotionale, asta pentru ca, probabil, am ajuns cu totii la o varsta in care nu le mai putem nega. Am iubit mereu oamenii. Am strans mereu oameni in jurul meu. Am daruit, am primit la schimb momente frumoase. Am crezut in ei, unii au crezut in mine. Nu a fost niciodata echivalent, pentru ca nu este totul o ecuatie matematica. Unii oameni au disparut din viata mea, dar vor ramane mereu in sufletul meu. Din viata unora am disparut eu si-mi place sa cred ca, uneori, isi mai aduc aminte de mine. De mine razand din tot sufletul.
L-am iubit pe el. Atat de mult, incat nu imi pasa de nici o conventie sociala, de nimic si de nimeni. De ce-mi spuneau cei din jur, de faptul ca nu ma iubea la fel. De multe ori nu mi-a pasat nici macar de faptul ca ma transforma in presul acela de la intrare sau in refugiul din mijlocul haosului. Nu mi-a pasat de toate acelea pentru ca il iubeam si el stia asta si oferea, periodic, motive pentru care sa merg mai departe. Pentru ca, orice s-ar fi intamplat, el era acolo, undeva, la fel cum eu eram acolo pentru el. Da, am trait acea iubire bolnavicioasa care nu avea cum sa aduca ceva bun.
Si nu-mi pare rau nici o clipa. Nu ai cum sa regreti cele mai frumoase sentimente pe care cineva le-a adus in viata ta, chiar daca, intr-un fel, ele te vor marca mereu, Cu toate durerile ei, iubirea aceea mi-a adus cele mai frumoase amintiri, iubirea aceea m-a crescut, m-a invatat sa devin omul care sunt acum.
Voi, cei ce ma cunoasteti in afara randurilor de aici, stiti ca sunt diferita. Ca imi place sa traiesc, sa fiu inconjurata de oameni, sa glumesc mult, sa dansez. Ca sunt plina de viata. Ca sunt o persoana pozitiva sau cel putin incerc. Ca iubesc lucrurile frumoase, oamenii destepti, oamenii sensibili, oamenii plini de viata (interioara sau nu). Ca iubesc libertatea.
Aici scriu. Scriu ca sa imi exorcizez acei demoni care uneori nu ma lasa sa zambesc sau sa dorm, sa-mi alung acele vise care se repeta si care sunt scenariile pe care mi le refuz. Nu stiu nici macar daca am inceput sa scriu din nou pentru ca am inceput sa simt din nou sau am inceput sa simt pentru ca am inceput sa scriu. Stiu sigur ca exista o legatura stransa intre cele doua.
Si mai stiu ca trecutul o sa faca parte, mereu, in ciuda oricarei ratiuni, din prezentul meu si al celor din jur. Dar mai stiu si ca am invatat, in sfarsit, sa ma raportez la el ca la un drum pe care trebuia sa il parcurg. Si ca vreau sa-mi traiesc prezentul si ca nu vreau sa-mi fac planuri de viitor. Pentru ca vreau sa las viata sa ma surprinda, asa cum a facut-o de fiecare data, si sa ma bucur de toate aceste momente frumoase. De toti acesti oameni incredibili pe care ii cunosc.
Si cel mai mult imi doresc ca oamenii acestia sa nu se sperie de incarcatura emotionala cu care eu vin si sa nu ma judece. Sa inteleaga. Sa ma incurajeze. Nu vreau nimic altceva la schimb. Vreau sa ma lasati sa simt, pentru ca o fac, in sfarsit, sincer.
Cred ca acesta este modul meu de a astepta fara sa astept. Incercarea haotica de a ma bucura. Zilele in care nu ma mai controlez si incerc, de fapt, sa-mi accept starile asa cum sunt ele. Uneori de tristete, alteori de bucurie, trecerea asta subita de la o stare la alta, dezamagirile si bucuriile, emotiile sau resemnarile.
Nu poti fugi la infinit de cine esti tu cu adevarat, ocupandu-ti mintea cu cotidianul sau blocandu-ti sentimentele intr-un punct de unde stii ca nu ai cum sa iesi. Trebuie sa lasi fiecare lucru nou din viata ta sa treaca prin mintea si sufletul tau.
Multumesc Andrutz, pentru ca ma ajuti sa-mi dau seama!

Scrisoare suparata (sau un fel de pagina de jurnal)

Cand mai ajung eu pe marginea prapastiei aceleia de care am fugit eu in ultimii 4 ani din viata, vreau sa-mi aduceti voi aminte ca merit mai mult. Si ca a venit momentul acela in care trebuie sa pretind.
Ca anul 2013 a fost unul dintre cei mai buni ani din viata mea, ca am crescut moral, emotional, social si profesional. Ca am reusit lucruri pe care nu am crezut ca o sa le reusesc niciodata. Ca ma descopar in fiecare zi.
Ca pierderile mici nu se compara cu pierderile adevarate. Ca oamenii care dispar din viata noastra dispar ori pentru ca nu trebuiau sa fie niciodata acolo, ori pentru ca si-au incheiat rolul si a cazut cortina.

Sunt suparata, nervoasa si trista. In acelasi timp.
Suparata pe mine, pentru ca nici acum, dupa atata timp, nu mi-am invatat lectia despre curaj, despre asumare si despre alegeri. Suparata ca inca nu pot spune tot ce simt cand simt, ca nu stiu sa ma comport sau ca actionez de multe ori altfel decat gandesc. Ca ma cenzurez. Ca n-am incredere suficienta in mine.
Nervoasa pentru ca inca imi pasa de oamenii din jur care inca nu inteleg. Care te judeca cand ar trebui sa te sprijine, care te abandoneaza atunci cand nu mai inteleg. Carora le este mai usor sa se ascunda pana trece furtuna, decat sa alerge cu tine prin ploaie. Care nu stiu sa se bucure alaturi de tine. Sa ofere umarul pe care ai, uneori, nevoie sa plangi. Care sunt prea egoisti pentru a-si pierde timpul cu tine, chiar daca tu esti pregatit sa faci asta pentru ei oricand.
Trista pentru ca am obosit sa astept sa vina acele lucruri la care am visat catre mine. Pentru ca stiu ca merit mai mult si pentru ca nu ma pot resemna. Pentru ca as fi vrut, acum mai mult ca alta data, sa simt cum vin lucrurile spre mine. Da, stiu... o sa imi ziceti ca trebuie sa lupti sa obtii ce iti doresti. Am obosit sa lupt. As vrea ca macar odata lucrurile sa fie simple.  As vrea sa pot doar sa ma bucur si sa primesc. Sa pot darui fara frica de a indeparta.

Nu ma intelegeti gresit, mi se intampla lucruri frumoase si ma bucur de ele. Dar stiu si nu ma pot abtine sa ma gandesc la faptul ca totul are un pret si ca balanta asta se echilibreaza cumva.
Uneori imi zic ca  poate nu stiu eu sa ma bucur. Dar cum sa ma bucur? Cand stiu ca ma mint? Ca neg toate acele sentimente care anunta ce va urma? Mereu am stiut, cumva, asta. Poate e doar pesimism, dar e un instinct acolo care iti sopteste. Iar pentu mine, instinctul, a functionat de fiecare data.

As vrea sa-mi amintiti, atunci  cand uit, ca nu sunt o oarecare. Ca sunt diferita, ca am o putere emotionala si o dorinta de a darui sincera si curata. Ca omul pe care il voi iubi si care va sti sa pretuiasca iubirea mea va fi cel mai norocos om. Si ca totul se intampla dintr-o cauza si in mod necesar. Si ca valul e cel mai important, tot ce e intre doua valuri e rutina si banalitae. Si ca ar trebui sa ma bucur ca am iesit din banal si din rutina.

frici

Blocata intr-un punct, din care nu stii in ce directie sa privesti sau incotro sa pasesti.
Alergam spre lucruri pe care nu le dorim cu adevarat, pentru ca alergam de fapt de noi. Nu recunoastem cand ne e frica pentru ca avem deja o imagine despre noi pe care vrem sa o pastram. Necunoscutul sperie iar ceea ce simtim nu intelegem.
Ce sa zic ca sa fiu sincera? Ca sa pot scapa de apasarea asta? Ca sa pot sa revin la ce cunosc?
Nimic. De frica. Nesiguranta. Indoiala. Necunoscut. Emotie. Ganduri. Obsesii. Amintiri. Sperante. Ganduri frumoase. Ganduri ce ma sperie. Bariere. Oameni.

Mi-e dor. N-ar trebui.

Cunosc oameni frumosi. De fapt, ii recunosc. Imi iau din ei nevoia mea de a ma simti in siguranta. Uneori simt ca sunt nedreapta cu ei, ca ii folosesc. Apoi imi zic ca nu e asa si incerc sa ofer. In ultimul timp, ofer mai putin. Cer mai mult. Nu cer, imi doresc.

Invat despre rabdare. Astept. Imi ziceti toti ca intr-o zi. As vrea ca ziua aceea sa vina mai repede. Inca ma mai trece un fior cand imi amintesc. Imi blochez amintirile, nu trebuie sa ma bantuie fantome. Stiu cum e corect, nu pot sa simt la fel cum stiu.
Imi doresc. Nu pot sa strig. Incerc sa-mi alung grijile si panica. Stiu ca toate astea ar putea inceta foarte usor. Dar simt ca nu va fi asa.