nunţi şi complezenţe

Un fost iubit / prieten / ce-o fi (niciodată nu ştiu ce termen să folosesc: prieten e prea puţin, iubit e prea mult) se însoară în toamna asta. M-a invitat la nuntă.
Am fost foarte fericită şi mi-am propus să merg. Nu dealtceva, dar am făcut un calcul scurt în scurta mea istoire amoroasă şi mi-am dat seama că este, probabil, singurul "fost" care m-ar invita la nunta lui.

Eu nu prea sunt în stare să păstrez relaţii de "prietenie" cu fostele iubiri. Eu dau tot, iau puţin şi apoi fug. Ştiu că am să mai cer, deşi nu mai am dreptul. Dar mă trezesc mereu târziu şi-mi dau seama că am oferit prea mult, am primit prea puţin şi am senzaţia că trebuie să echilibrez balanţa. O prostie, ştiu.

Revenind. (Mereu o iau pe arătură)
Am zis: gata, mă duc, ocazie unică şi inegalabilă.
Apoi m-am răzgandit: ce să caut eu la nunta lui? Să fac un schimb de opinii cu mireasa, să fug cu mirele în noaptea nunţii, să jelesc la biserică (nu că aş mai avea ceva de cerut, dar am auzit că aşa se face, plâng femeile cu zece rânduri de lacrimi).

Şi, într-un final, am zis că nu mă mai duc. Oricum, frumos din partea lui.
Să ia şi alţii aminte: pot să mă invite, că eu oricum nu vin. Oricum nu-mi doresc nici eu nici ei, e o chestie de complezenţă.