fara inspiratie

Nu-mi vine sa cred de cat de muta inspiratie duc lipsa in ultimul timp. In toate domeniile, nu doar in scris.
Ieri, de exemplu, mi-am dat seama la un moment dat ca nu sunt in stare sa comunic. Vroiam sa zic ceva unui om in autobuz (sa-mi composteze probabil biletul) si pur si simplu nu puteam deschide gura sa articulez niste cuvinte. Mi se parea foarte nenatural sa vorbesc... Eu... care oricum vorbesc prea repede si prea mult.
Pur si simplu simt ca nu mai pot comunica, ca nu exprim niciodata ce vreau cu adevarat, ca reactionez ca naiba la tot felul de gesturi...
Unde mai pui ca azi am umblat timp de o ora si ceva prin unirii sa caut niste cadouri si n-am gasit nimic! Adica aveam de unde alege... dar din parti inspiratie!
Is total in alta lume. Nici macar nu e una colorata!

Post scriptum

27 octombrie


Au fost ani in care ziua asta era una din cele mai frumoase din an. Cu multe corturi in jurul uneui foc, cu o pestera primitoare, cu coarde si cordeline intinse pe stanci, hamuri aruncate pe pietre si casti niciodata utilizate, desi ar fi trebuit. Au fost ani in care ziua asta o asteptam luni la rand, mi se umplea sufletul de bucurie si sarbatoream ce aveam eu mai drag.

Au fost ani in care ziua asta a fost cea mai dureroasa din an. Cu depresii, cu gesturi controlate, cu lungi si dese priviri spre telefon, cu mailuri scrise si niciodata trimise (pardon, o singura data, si ce greseala!!!). Cu amintiri si luna plina, cu cuvinte grele si dureroase. Si anul cu sticla de tuica... dar deja intru in alte povesti cu alte personaje...

Acum incerc sa fie o simpla zi. Dupa atatia ani (8-9? cine mai stie?!!) 27 octombrie este o zi oarecare. Fara bucurii, fara tristeti, doar cu niste amintiri. O zi pe care totusi nu o pot sari asa, oricum. Urarile le-am zis de atat de multe ori incat par prea expirate.

PS: La multi ani!

Sunt o persoana complexata

Trebuie sa marturisesc ceva:
Sunt o persoana complexata. Nu complexe in modul ala la care te-ai gandi la prima vedere. Complexata in sensul ca sunt nesigura. Am nevoia sa mi se zica bravo la fiecare lucru bun care il fac. Am nevoia sa fiu corectata, sa mi se zica unde si de ce gresesc. Nu sunt in nici un caz din categoria celor care sa se supere cand le atragi atentia, desi asa par de multe ori.
Faptul ca tu, prietene, ma tragi de maneca atunci cand gresesc, pentru mine inseamna mai mult decat orice felicitare.
Sunt nesigura pentru ca mereu interpretez prea mult atitudini. Iar daca sunt oameni care ma critica prea des, am mereu impresia ca gresesc fata de om, nu fata de ceea ce fac. Apoi ma supar. Ma supar pentru fiecare atitudine care mi se pare nelalocul ei, cu sau fara intentie (de cele mai multe ori varianta a doua).
Desi pare cel mai comod, nu-mi place sa mi se dea dreptate. Am un fel de dorinta sado-maso daca vreti de a ma contrazice si ii iubesc pe oamenii care imi pot inchide gura sau carora pur si simplu nu le pasa ca eu ma agit ca un pepsi cola. Care ma lasa in nebunia mea si apoi imi zambesc ca pana atunci, aducandu-si aminte de ce ma iubesc totusi.
De ce zic complexata si nu nesigura: Nu sunt si nici nu voi fi niciodata suficienta. Suficient de desteapta, suficient de frumoasa, nu sunt nici pe departe un om suficient de bun, frumos si linistit. Serios. Par din nou nebuna, nu? Nu sunt, serios. Ar fi simplu sa fiu.

rucsac si cort si izopren, sac de dormit si bocanci

Azi dimineata, cand am plecat spre munca, m-am intalnit la coltul blocului cu un baiat. Inalt, simpatic, cam de varsta mea.
Nu, nu m-am indragostit la prima vedere, nu cred in asa ceva si oricum daca l-as vedea maine imbracat altfel, nu l-as mai rcunoaste. Ce m-a frapat a fost faptul ca...
avea in spate un rucsac imens, mai inalt cu vreo 10 cm fata de inaltimea lui. Era plin, avea legat de el un izopren. M-am uitat in mod automat la picioare. Bocanci. Evident. Geaca groasa, verde inchis. Si un zambet cat toata fata.
Doamne cat de dor poate sa imi fie de vremurile cand imi aruncam si eu rucsacul in spate, ghetele in picioare si aveam zambetul tamp pe fata, imi venea sa cant pe strada pana in gara, alergam ca nebuna cu 10 kg in spate si nu simteam nimic.
M-am uitat socata dupa baiatul de azi si l-am invidiat din toti porii. Eu ma duceam la munca, aveam castile in urechi si geanta pe umar, gambele ma dor de la statul de ieri pe tocuri. Am alergat, dar dupa autobuz.
Weekendul asta ar fi trebuit si noi sa plecam. Cu rucsac si cort si izopren, sac de dormit si bocanci. Dar... asa cum s-a anuntat, "aparent, toata lumea are altceva de facut. e doar o amanare, o sa mergem candva".
Apoi, im metrou, am ascultat in casti melodia asta. Si pentru un moment am fost acolo. Doar unul, din pacate.

Sim

Sim cred ca e singura persoana din viata mea despre care stiu de ce o iubesc. In rest eu iubesc oamenii si nu stiu de ce.
Uite de asta:

Si din multe alte motive!

Melodrame

Uneori sunt cam patetica, nu e asa?
Oamenii zic ca am un blog cam trist sau cam depresiv.
Ciudat, eu nu simt asa. E un colt al meu care am acceptat sa-l impart cu cei din jur. Adevarat, asta ma opreste sa scriu despre unele lucruri (o fac, dar la modul ipotetic sau sub alte forme) sau despre anumite persoane.
M-am gandit sincer sa-mi fac un alt blog, sub anonimat, si despre care sa nu stie nimeni. Tot eu mi-am dovedit ca daca vrei totusi sa afli despre blogul cuiva, chiar daca, il ascunde, exista modalitati de a o face.
Nu, nu sunt depresiva. Nici macar trista. Am momente bune sau momente rele. Sunt un om rau de multe ori si insuportabil. Uneori sunt un om bun si daca pot ajuta pe cineva cu ceva, as face-o.
Nu mi-e frica de cuvinte mari. Sunt o persoana care stie sa fie fericita uneori, chiar daca stie ca va plati scump pentru asta, dar merita.
ma entuziasmez prea repede si ma desumflu la fel de repede. Dar ce conteaza?
Imi place asa.

Tu asta ar trebui sa faci! sa!

Stii ce e ciudat? Ca m-am gandit de multe ori sa fac cate un lucru pentru mine. Un lucru important, ca si cum m-as decide sa iau taurul de coarne.
Dar de fiecare data imi piere curajul inainte de a striga. Am si eu un vis nevinovat. Nu am sa-l scriu aici pentru ca, asa cum am spus, imi piere curajul inainte de a-l striga. E un vis ce se poate realiza, poate. Dar daca nu... Stiu, da, daca nu ai curaj sa incerci nu vei vedea niciodata daca se poate sau nu. Doar ca povestea sta in felul urmator: ar fi prea greu sa nu se indeplineasca. Asa e un vis care sper ca intr-o zi se va materializa. Exista doua variante, ambele urate:
1. Daca se indeplineste, ce vis as mai avea? Ce sa fac cu el? La ce mai visez, la ce mai sper. Ce mai faci cu un vis cand se indeplineste?
2. Daca nu se indeplineste si va trebui sa accept ca nu sunt capabila?

Dar... si aici am sa incep de fapt sa scriu ceea ce vroiam sa scriu din primul rand si bat campii... Mi-am auzit visul din gura altcuiva. Sau din sufletul altcuiva. Spunandu-mi: tu asta ar trebui sa faci! Asta sa faci!
Si m-am speriat.

Multumiri. Si atat.

E o senzatie.
Sau un sentiment.
Acela cand simti ca lucrurile se intampla toate foarte natural, firesc, ca totul e asa cum ar trebui sa fie. Nu gasesc exact cum sa o exprim in romana, in engleza ar fi acel "it feels so right".
Sentimentul asta l-am trait in ultimele zile. Dar acum a trecut, s-a dus. E bine sa cunosti oameni misto si e si mai bine sa ii ai in jurul tau. Citeam azi de dimineata sms-ul pe care mi l-a trimis vineri cristinica referitor la venirea celor din Sibiu la Bucuresti. Are mare dreptate, si eu aveam acelasi sentiment de calm la gandul asta. E ca si cum asa ar trebui sa fie, ca si cum totul e natural. In fine, ciudat sentiment, si greu, mult prea greu de exprimat, mai ales cand inca te simti coplesit de tot felul de... senzatii am sa le zic, nu-mi place sa le numesc sentimente.
Multumiri. Si atat.

O clipa de nebunie

Sunt la faza in care pun lucruri in balanta. Tot sper sa ma detasez de tot ce inseamna trecut si sa traiesc de-adevaratelea in prezent si pentru viitor. Sa iau decizii bune, reale, de viitor. Sa nu ma mai gandesc la ce a fost. Uneori pare imposibil, alteori pare foarte usor. Caut exemple pozitive si motive negative in jur. Asa da, asa nu. Si caut propria mea cale.
Am nevoie uneori de cineva care sa ma sustina, de un umar pe care sa plang sau de un zambet, sau o palma sa imi revin. De cineva care sa ma traga de maneca cand gresesc, sa ma impinga de la spate cand sunt pe drumul cel bun.
De asta nu ma pot desprinde de unii oameni de care uneori parca mi-as dori sa ii scot din viata mea. Nu prentru ca m-ar face rau, doar ca nu mai sunt oamenii pe care candva ii iubeam.
Suna ciudat, nu? Vreau sa le dau drumul, dar, intr-un mod cumva egoist, ii tin aproape. M-am invatat sa iau din fiecare om din jurul meu cate ceva. Calmul de la unii, puterea de la altii, afectiunea de la altii, etc. Fiecare om care strig eu ca il iubesc de fapt e un motiv de egoism. de fapt fur de la el. Uneori ma simt un hot in propria mea viata.
ma fur de multe ori pe mine, ma mint si zambedsc cu zambet fals. As vrea sa le zic tuturor ceea ce gandesc despre ei exact, in fata, fara sa-mi fie frica de nimic, fara sa-mi pese. Mi-ar placea sa ii zic unuia cat de prost poate fi si cat de mult ma folosesc de el si nici nu vede asta, altuia ca de fapt mereu l-am iubit si toate gesturile au fost facute din teama, altuia ca mereu l-am urat si de fapt m-am folosit de el ca aveam nevoie de ceva si tot asa.
oare cum as aparea daca as incepe de maine sa zic asta? Sa ma trezesc dimineata si in loc sa zic buna dimineata colegelor de apartament sa incep sa urlu ca m-am saturat sa ma trezeasca cu zgomotul lor in fiecare zi, sa ma urc in autobuz si sa urlu ca n-am abonament, niciodata n-am avut, sa vin la munca, sa-mi injur seful, sa ii zic ca urasc ungurii, sa urlu la colegii de birou, sa le zic ca toti se prefac ca muncesc, chiar si eu.
Sa nu mai raspund la telefon ca n-am chef, sa nu mai zambesc fals nimanui.
As parea nebuna, nu?
Da, poate chiar as fi nebuna.
Dar mi-ar placea asta foarte tare.

Punct

Nu am mai scris de cateva zile bune de emotie. Serios. Acesta este postul cu numarul 200. Si vroiam sa fie ceva special, pentru ca postul cu numarul 50 asa a fost, iar la cel cu numarul 100 am incercat.
Am zis ca o sa scriu dupa ce ma intorc de la Sibiu. Dar mai bine nu. Am sa zic simplu ca acesta este postul cu numarul 200 (scump, domn'le, scump) si am sa pun punct. A fost frumos la Sibiu, dar nu vreau sa simt presiunea unei cifre rotunde.
Deci punct.
.

Eu nu vreau sa ajung niciodata ca tine

Imi vine uneori sa ma uit in ochii unui om pe care il admir pentru cate ceva si il dezaprob pentru altele si sa ii zic: "Eu nu vreau sa ajung niciodata ca tine!".
Mi-a zis mai demult Cristina ca ma entuziasmez prea repede in fata unor oameni. Zic des despre cate cineva ca e un om foarte destept, sau ca stie atat de multe, sau ca e foarte tare, etc. S-ar putea sa aiba dreptate.
Ma fascineaza oamenii, asta e. Mereu m-au fascinat. De asta ajung sa ma bag neinvitata in viata unora, asa ajung ca unii sa ma iubeasca pentru asta si altii sa nu ma mai suporte. Ghinionul lor zic eu, desi ma intreb uneori daca nu cumva e norocul lor.
Imi place sa descopar laturi care stiu ca nu sunt la vedere, acele dedesupturi care nu te-ai astepta sa le gasesti la ei. Sa stiu ca si ei sunt umani, ca si ei simt, ca si ei sufera sau se bucura pentru altii, desi in aparenta sunt cei puternici, cei care au totul in maini sau la picioare.

Imi zic totusi ca ar trebui sa-mi vad de ale mele, sa imi traiesc un vis, pe care trebuie intai sa-l descopar. Poate mi-e frica sa caut de fapt ce vreau eu si sa imi dau seama ca nu am sa obtin asta. Sunt mai multe variante. M-a intrebat intr-o zi Sim unde si in ce circumstante ma vad fericita, cine e langa mine si de ce. I-am zis doar ca in acel moment vreau sa fug undeva departe, unde sa fiu singura, sa-mi fie frig si sa trag o patura groasa si moale pe mine. Hm... asta suna mai mult ca o stare acuta de depresie, nu un moment de fericire. Am cautat atunci si momentele fericite din viata mea, mereu era cineva daca nu mai multi oameni in jur.
In toate aceste momente nu eram aici. Si atunci... ce caut eu aici si de ce?
Nu am nici un moment macar aproape fericit de aici, din Bucuresti. Toate sunt ori acasa, la Tulcea, ori undeva intr-o padure la o grota (stim care), ori intr-un colt de Moldova mea draga, ori intr-alt colt de tara... Dar nu aici. Poate de aici ar trebui sa incep. Dar n-am curaj. Vreau sa plec intr-un oras mic si civilizat... si sa am acolo ce sa fac. Sa am ideea mea, visul meu in care sa cred.
Si totusi, eu nu vreau sa ajung niciodata ca tine. Am ras de tine cand ti-ai urmat visul, si am avut dreptate, desi am fost o idioata ca am facut asta. Nu esti fericit acolo, nu merge pentru ca nu crezi indeajuns de mult. Eu vreau sa am un vis in care sa cred, sa stiu pentru ce imi toc nervii aici. Ca intr-o zi sa fiu acolo, oriunde ar insemna acest acolo.

Serenity

Si melodia asta...



Mereu imi da o stare... Din cauza cuvintelor cred

As I sit here and slowly close my eyes
I take another deep breath
And feel the wind pass through my body
I'm the one in your soul
Reflecting inner light
Protect the ones who hold you
Cradling your inner child

I need serenity
In a place where I can hide
I need serenity
Nothing changes, days go by

Where do we go when we just don't know
And how do we relight the flame when it's cold
Why do we dream when our thoughts mean nothing
And when will we learn to control

Tragic visions slowly stole my life
Tore away everything
Cheating me out of my time
I'm the one who loves you
No matter wrong or right
And every day I hold you
I hold you with my inner child

Pentru ca marea ne cheama la ea...

Pentru ca simteam nevoia de a ma elibera, am facut ceea ce fac intotdeauna. Am fugit. M-am urcat in autocar si m-am oprit la Constanta. M-am dus la Ana, nici n-am avut curaj sa sun la Nik. Atunci ar fi fost mai greu, ar fi stiut, ar fi trebuit sa vorbesc, m-ar fi intrebat. Mereu stie, ma simte, ma miroase. La Ana e mai simplu. Nu am primit intrebari, nu a trebuit sa dau raspunsuri.
M-am departat pentru o zi de tot, m-am lasat purtata de situatii, de conversatii, barfe, povesti si amintiri. Dar aseara a devenit greu deodata. L-am luat si pe Iulian si catelul si am fost pe malul marii. Nu puteam sa ajung la Constanta fara sa dau ochii cu ea. Si nimic nu e mai greu decat ea, noaptea. Marea. Niciodata nu mi-a placut la mare, sa ne intelegem. Visul meu e la fel ca al celor 80% din oamenii care ii stiu: sa ne facem mari sa ne permitem sa avem o cabana la munte, doar a noastra si sa traim acolo.
Dar marea, noaptea, aseara mi-a adus aminte. Mi-a reinodat amintiri care le rupsesem si le aruncasem pe fiecare dintre ele in alt colt de lume si de realitate, nu mai faceau parte din viata mea.
Mi-am adus aminte de anii in care fugeam des la Constanta pentru un vis in doi, de noptile cand stateam pe vine in frig, in noiembrie sau in martie pe malul marii si asteptam sa vedem pe care din noi ne loveste primul valul. Mereu il lovea pe el apa si apoi ma tragea in spate, sa nu ma ud si eu, desi mereu imi doream sa mi se intample mie asta.
Mi-am adus aminte de ultima "aventura" de acest fel, cand visul stiam ca nu va fi niciodata definit, cand am vazut pentru ultima data marea zambind fiecaruia, cand ea ne-a vazut ultima data impreuna (ea cred ca stia), cand eu eram cu telefonul la ureche urmarind un vis mai nou si mai fascinant atunci.
Atunci (eram anul 3 de facultate, deci nu sunt decat doi ani si jumatate cred) am fost fericita. Rememoram azi pe drumul de intoarcere zilele alea. Noaptea aia, cu valul, telefonul, zgomotul marii, berea de pe terasa pustie. Plecarea lui spre visul lui de a doua zi (al lui macar a devenit realitate, plauzibil si frumos), plecarea mea cu doi dragi prieteni in Vama, macarea facuta seara in bucatarie, cu puiul si sosul lui Dif, oala din balcon. Aventura cu muscatura cainelui a carei amintire e cat se poate de vie si evidenta si acum pe piciorul meu drept. Sticla de cola si iaurtul cu fructe de padure. Intoarcerea in Constanta si trenul spre Bucuresti. Dar mai ales ultima dimineata. Atunci cand l-am privit cum dormea timp de o ora, am studiat cu atentie fiecare trasatura, fiecare cuta. As fi stat asa ore intregi. Stiam si eu cred ca e ultima data cand o sa fac asta. Stiu acum si ce iubeam atunci. Siguranta. Ma simteam protejata. Stiam ca oriunde as fi e cineva care ar traversa marea sa vina. Sa strige. Sa bata, sa urle, sa ma apere, chiar si de mine. Cum era? Daca eu renunt, tu sa nu gresesti... asa era, imi aduc aminte. Am gresit eu.
De fapt nu a fost o greseala, ci o alegere. Trebuia sa fac ceva ireversibil, nu? Aveam siguranta ca nu va mai fi o cale de intoarcere. Si asa am omorat visul copilariei/ adolescentei mele.
Nu-mi pare rau, asta e culmea ironiei. Pentru ca n-ar fi fost la fel acum. Era un vis ce trebuia sa ramana in adolescenta. Nimic material. Doar un vis, atat.
In fine... atunci, dupa ce el plecase spre visul lui iar eu imi continuasem contemplarea si fericirea pe malul marii, cand m-am intors spre capitala care o uram mai putin atunci decat acum, m-am gandit ca nu trebuie sa uit niciodata zilele alea. Ca sunt cele mai fericite din ce am trait pana acum, ca niciodata nu m-am simtit mai implinita, desi deja trecusem de bifurcatia drumurilor. Mi-am scris atunci ceva frumos pe o agenda care acum am pierdut-o. Stiu ca am scris ca este un vis care nu ma mai doare, e placut. E frumos, sunt fericita si zambesc. Zambeam incontinuu cu ceea ce am numit mereu zambetul meu tamp.
Azi, pe drumul dinspre Constanta spre Bucuresti am incercat sa rememorez acel 3 zile. Am reusit, cred ca in proportie de 85%. Am zambit. A fost frumos, simteam atat de pur si frumos...
Mai rau e ca am inceput sa ma intreb. Sa caut explicatia. Unde e Monica aia? (da stiu, am zis ca tu nu ai dreptul sa ma intrebi asta)
Unde am pierdut eu acel sentiment, acea stare, de ce nu mai pot regasi nimic din sentimentele acelor zile care ar fi trebuit sa le gandesc ca triste dar au fost poate cele mai fericite din viata mea?

Acum realizez ca e mai putin de 85%. E pe piciorul stang muscatura.

Furie

Am o stare de tensiune foarte mare. Nu stiu de ce, nici nu vreau sa-mi explic, nici nu ma intereseaza poate, sau mi-e frica sa aflu. Pana la urma am ajuns si eu la concluzia ca frica nu e o rusine, ci o realitate. Acum vreo doi ani repetam incontinuu ca mi-e frica, atunci imi era frica de tine, iti aduci aminte? Apoi am ascuns sentimentul asta ca si cum nici n-a existat.
In fine. nu vorbeam acum despre frica, ci despre tensiunea care simt ca explodeaza in mine. Mergeam cu taxiul azi si, desi mi-e frica de mor de masini si viteza, imi doream ca taximetristul ala sa apese mai tare acceleratia aia, si mai tare, si mai tare, sa-l vad poate intrand cu viteza in curu aluia din fata. Am inteles pentru prima data sentimentul ala care il au unele persoane, de a merge cu viteza si fara tinta. Imi venea sa il arunc din masina afara si, desi nu stiu sa conduc, sa apas eu acceleratia.
Nici macar nu stiu daca tensiunea se materializeaza in furie si nici nu stiu cum s-o descarc si nici cum am ajuns aici. E foarte ciudat,dar asta simt. Nu sunt stresata, nici trista, poate obosita.
La mine momentele proaste se transforma in tristete si poate o retragere de aia sub patura unde sa nu ma vada nimeni. Acum nu. Imi vine sa urlu si nu pot, desi as face-o. Sa ma urc intr-o masina care nu stiu sa o conduc, sa merg cu viteza pana in cea mai apropiata padure. Si daca nu intru in nici un stalp pana acolo, sa pun o frana brusca si sa ma opresc, sa urlu cat ma tin plamanii, sa ma urc inapoi in masina, sa imi urle Metallica in boxe ca atunci cand eram in liceu si sa ma intorc la viata mea din fiecare zi.

My stuff

Ultima oara cand am baut excesiv de mult imi repetam in continuu ca sunt o tampita. Sau ii repetam Alexandrei, in fine... saraca.
Nu, stati linistiti, nu m-am imbatat din nou. Asta se intampla o data la cativa ani din cate observ, si nu se mai intamplase de mult. Nici nu se va intampla. In fine.
Atunci stiu de ce repetam ca sunt tampita. Era o situatie, un om sau mai multi, sufeream (cred) intr-un mod foarte ciudat si trebuia sa ascund asta.
Azi, treaza fiind mi-am repetat iar cat sunt de tampita. Si asta ca reactionez uneori ca naiba. Si ca ma implic prea mult in niste lucruri care chiar nu ar trebui sa o fac. Serviciul, de exemplu. Si apoi mai si urlu ca nebuna la oameni care n-au nici o vina.
Imi aduc aminte cum l-am dat pe Adi Popa afara din birou. Sau cum am urlat atunci la Ramona, desi, pana la urma, nu era vina ei ca mie nu-mi mergea Quarqul intr-o zi de marti.
O sa imi iau si apararea totusi... Da, sunt o tampita... dar nu o fac din rautate. Doar ca nu gandesc intotdeauna inainte de a reactiona.

Atat

Da, n-am mai scris de mult. Adica n-am mai scris asa de des cum ma obisnuisem. Adevarul e ca abia am timp sa dorm sau sa imi fac baie, unde sa mai si scriu?
Dar stiti ceva? Imi place la nebunie starea asta de agitatie, sa am mereu ceva de facut...
Nici macar acum nu am timp de scris mult. Vroiam doar sa zic ca mintea mea e la fel, sentimentele asemenea. Si ca o sa fac ceva misto. Si ca o sa plec curand la Sibiu.
Si atat