pe principiul trece "trece ploaia, vine soarele", astăzi, călătoream cu 116-cu autobuzul ăsta călătoresc în fiecare zi şi poveştile, chiar şi oamenii, se repetă.
Azi, când am ajuns la Unirii, a început să plouă. După o staţie de mers pe Bd. Unirii, prin ploaie, cu autobuzul, ce să vezi: două maşini ale Primăriei (una pe un sens, alta pe celălalt sens) udau trotuarele.
Da, da. Afară ploua. Şi totuşi, ei udau trotuarele. Să fie, zic!
Asta îmi aminteşte de o poveste adevărată pe care mi-a zis-o Dani: era anul I, la Academia de Poliţie. Prima lună e de instrucţie serioasă: într-o pădure, departe de civilizaţie, stat în corturi, dormit pe afară, trezit noaptea să caute inamici inventaţi, de astea.
Într-una din zile, un superior vine la unu de ăsta de anul I: "Soldat X-ulescu, du-te şi udă florile".
Soldatul X-ulescu: "Să trăiţi, domn comandant, afară plouă."
Domnu comandant: "Nu-i nimic, ia-ţi o pelerină!".
31 mai 2011
nunţi şi complezenţe
Un fost iubit / prieten / ce-o fi (niciodată nu ştiu ce termen să folosesc: prieten e prea puţin, iubit e prea mult) se însoară în toamna asta. M-a invitat la nuntă.
Am fost foarte fericită şi mi-am propus să merg. Nu dealtceva, dar am făcut un calcul scurt în scurta mea istoire amoroasă şi mi-am dat seama că este, probabil, singurul "fost" care m-ar invita la nunta lui.
Eu nu prea sunt în stare să păstrez relaţii de "prietenie" cu fostele iubiri. Eu dau tot, iau puţin şi apoi fug. Ştiu că am să mai cer, deşi nu mai am dreptul. Dar mă trezesc mereu târziu şi-mi dau seama că am oferit prea mult, am primit prea puţin şi am senzaţia că trebuie să echilibrez balanţa. O prostie, ştiu.
Revenind. (Mereu o iau pe arătură)
Am zis: gata, mă duc, ocazie unică şi inegalabilă.
Apoi m-am răzgandit: ce să caut eu la nunta lui? Să fac un schimb de opinii cu mireasa, să fug cu mirele în noaptea nunţii, să jelesc la biserică (nu că aş mai avea ceva de cerut, dar am auzit că aşa se face, plâng femeile cu zece rânduri de lacrimi).
Şi, într-un final, am zis că nu mă mai duc. Oricum, frumos din partea lui.
Să ia şi alţii aminte: pot să mă invite, că eu oricum nu vin. Oricum nu-mi doresc nici eu nici ei, e o chestie de complezenţă.
Am fost foarte fericită şi mi-am propus să merg. Nu dealtceva, dar am făcut un calcul scurt în scurta mea istoire amoroasă şi mi-am dat seama că este, probabil, singurul "fost" care m-ar invita la nunta lui.
Eu nu prea sunt în stare să păstrez relaţii de "prietenie" cu fostele iubiri. Eu dau tot, iau puţin şi apoi fug. Ştiu că am să mai cer, deşi nu mai am dreptul. Dar mă trezesc mereu târziu şi-mi dau seama că am oferit prea mult, am primit prea puţin şi am senzaţia că trebuie să echilibrez balanţa. O prostie, ştiu.
Revenind. (Mereu o iau pe arătură)
Am zis: gata, mă duc, ocazie unică şi inegalabilă.
Apoi m-am răzgandit: ce să caut eu la nunta lui? Să fac un schimb de opinii cu mireasa, să fug cu mirele în noaptea nunţii, să jelesc la biserică (nu că aş mai avea ceva de cerut, dar am auzit că aşa se face, plâng femeile cu zece rânduri de lacrimi).
Şi, într-un final, am zis că nu mă mai duc. Oricum, frumos din partea lui.
Să ia şi alţii aminte: pot să mă invite, că eu oricum nu vin. Oricum nu-mi doresc nici eu nici ei, e o chestie de complezenţă.
30 mai 2011
Ştiţi,
eu chiar ţin cu doamna Udrea.
Şi mă gândesc adesea la tot felul de strategii prin care să o ajut, să îi dau idei care să le aplice şi apoi să o aplaude lumea, să se vadă că a făcut ceva în ministerul ala, al Turismului parcă...
Inspirată de Vivi şi de postul ei referitor la spaniolii care ştiu să facă din orice ţânţar armăsar şi oricărui câcat să-i găsească un băţ pe măsură, m-am gândit şi eu la strategii de promovare a Bucureştiului.
La NexT, anul ăsta, am văzut un scurmetraj care a luat la viaţa lui Oscarul. La un moment dat, eroii (nişte hoţi de buzunare ce căutau mereu strategii noi) au venit cu o nouă idee "învăţată de la un român". Deci, o idee de promovare.
Ce-ar fi să facem noi în Bucureşti nişte trasee turistice pentru străini: "metodele hoţiei la români". Să alegem zone din Bucureşti gen Gara de Nord: şi să lipim tot felul de afişe, să angajăm actori (şi aşa sunt plătiţi prost şi au nevoie de joburi) să dăm reprezentaţii: cum sunteţi furaţi de taximetrişti, cum să NU vă ţineţi geanta pe umăr decât bine strânsă şi cu încuietoarea spre interior, cum să nu laşi valiza din mână când stai la coada la bilete, etc.
În autobuze (şi aici promovăm şi RATB-ul, cu condiţia de a scoate invenţia cu exclusivitatea cardurilor): cum să eviţi copii, chiar dacă par mici şi inofensivi, au acces mai direct la buzunare, unde să-ţi ţii telefonul şi unde nu, ce strategii folosesc hoţii de buzunare, cum se taie genţile, etc. (apropo de RATB-uri, că tot mă pasionează, am să vă povestesc odată singura mea aventură cu hoţii de buzunare, în troleul 66. De ziua mea, s-au hotărât să-mi ia ceva: mi-au luat telefonul. Şi mi-au tăiat şi una dintre cele mai frumoase genţi pe care le-am avut. Proştii, dacă mă căutau mai bine, aveam şi bani!).
La metrou la Unirii: cum să mergi pe scările rulante (de preferat să le eviţi, mai ales când e aglomeraţie şi eşti nevoit să stai pe loc), cum să eviţi aglomeraţia de la casă, că te văd unde iţi pui telefonul, etc.
In tramvaiul 21, acolo unde m-am certat cu un ţigănus (scuzaţi rasismul) care era cu mâna în rucsacul prietenei mele şi nu înţelegea de ce l-am dat deoparte şi am închis buzunarul de unde nu apucase să ia banii.
Ce? Olandezii cum îşi fac turism pe prostituţie(organizată, taxată şi ridicată la rangul de artă), noi de ce n-am face acelaşi lucru cu hoţia, care ne-a dus numele mai departe peste mări şi ţări?
Să ne organizăm puţin, ştiu că putem!
Şi mă gândesc adesea la tot felul de strategii prin care să o ajut, să îi dau idei care să le aplice şi apoi să o aplaude lumea, să se vadă că a făcut ceva în ministerul ala, al Turismului parcă...
Inspirată de Vivi şi de postul ei referitor la spaniolii care ştiu să facă din orice ţânţar armăsar şi oricărui câcat să-i găsească un băţ pe măsură, m-am gândit şi eu la strategii de promovare a Bucureştiului.
La NexT, anul ăsta, am văzut un scurmetraj care a luat la viaţa lui Oscarul. La un moment dat, eroii (nişte hoţi de buzunare ce căutau mereu strategii noi) au venit cu o nouă idee "învăţată de la un român". Deci, o idee de promovare.
Ce-ar fi să facem noi în Bucureşti nişte trasee turistice pentru străini: "metodele hoţiei la români". Să alegem zone din Bucureşti gen Gara de Nord: şi să lipim tot felul de afişe, să angajăm actori (şi aşa sunt plătiţi prost şi au nevoie de joburi) să dăm reprezentaţii: cum sunteţi furaţi de taximetrişti, cum să NU vă ţineţi geanta pe umăr decât bine strânsă şi cu încuietoarea spre interior, cum să nu laşi valiza din mână când stai la coada la bilete, etc.
În autobuze (şi aici promovăm şi RATB-ul, cu condiţia de a scoate invenţia cu exclusivitatea cardurilor): cum să eviţi copii, chiar dacă par mici şi inofensivi, au acces mai direct la buzunare, unde să-ţi ţii telefonul şi unde nu, ce strategii folosesc hoţii de buzunare, cum se taie genţile, etc. (apropo de RATB-uri, că tot mă pasionează, am să vă povestesc odată singura mea aventură cu hoţii de buzunare, în troleul 66. De ziua mea, s-au hotărât să-mi ia ceva: mi-au luat telefonul. Şi mi-au tăiat şi una dintre cele mai frumoase genţi pe care le-am avut. Proştii, dacă mă căutau mai bine, aveam şi bani!).
La metrou la Unirii: cum să mergi pe scările rulante (de preferat să le eviţi, mai ales când e aglomeraţie şi eşti nevoit să stai pe loc), cum să eviţi aglomeraţia de la casă, că te văd unde iţi pui telefonul, etc.
In tramvaiul 21, acolo unde m-am certat cu un ţigănus (scuzaţi rasismul) care era cu mâna în rucsacul prietenei mele şi nu înţelegea de ce l-am dat deoparte şi am închis buzunarul de unde nu apucase să ia banii.
Ce? Olandezii cum îşi fac turism pe prostituţie(organizată, taxată şi ridicată la rangul de artă), noi de ce n-am face acelaşi lucru cu hoţia, care ne-a dus numele mai departe peste mări şi ţări?
Să ne organizăm puţin, ştiu că putem!
27 mai 2011
RATB azi (partea a II-a): Barbaţii la H&M
Recunosc, deşi sunt fan H&M şi dau buzna prin alte ţări când ajung, în Bucureşti nu am intrat încă. M-au speriat femeile ale nebune care în ziua deschiderii stăteau de la 5 dimineaţa la coadă.
Azi, în troleul 90. Urc la Universitate. Alături, doi domni pe la vreo 40-50 de ani. Genul burtoşi transpiraţi, dar nemirositori. Îi ştiţi. Cei varianta Light.
Unul îi zice celuilalt:
"Cred că mă mai duc azi odată pe la H&M să mai îmi iau o pereche de pantofi d'ăştia"
"Ce măh, nu mai ai pantofi?"
"Mai am măh, da mă simt bine în ei. Mai am şi de ăia mai subţiri, şi mai groşi"
"Păi şi îţi iei la fel?"
"Nu iau măh la fel, ce-ai înebunit? Îmi iau altă culoare".
"Aha, păi eu am treabă vreo două ore, poate ne vedem după să terminăm treaba aia" (mereu vorbesc aşa bărbaţii în autobuze, genul codat, n-am înţeles niciodată de ce)
"Păi facem aşa. Mă duc acu să iau aia, după care mă duc în H&M şi stau pe acolo vreo oră, exact cât să termini şi tu şi ne vedem acolo".
...
Context:
Venind de la Izvorul Rece spre birou pe jos, la biserica din intersecţie, o doamnă din poartă striga la un domn: "Hei, nea Nae, nu vrei să-ţi aduc nişte iarbă?".
Linişte.
Am trecut mai departe.
Mă gândeam să îi zic că vreau eu, dar mi-era teama că e o emisiune de aceea cu camera ascunsă.
Azi, în troleul 90. Urc la Universitate. Alături, doi domni pe la vreo 40-50 de ani. Genul burtoşi transpiraţi, dar nemirositori. Îi ştiţi. Cei varianta Light.
Unul îi zice celuilalt:
"Cred că mă mai duc azi odată pe la H&M să mai îmi iau o pereche de pantofi d'ăştia"
"Ce măh, nu mai ai pantofi?"
"Mai am măh, da mă simt bine în ei. Mai am şi de ăia mai subţiri, şi mai groşi"
"Păi şi îţi iei la fel?"
"Nu iau măh la fel, ce-ai înebunit? Îmi iau altă culoare".
"Aha, păi eu am treabă vreo două ore, poate ne vedem după să terminăm treaba aia" (mereu vorbesc aşa bărbaţii în autobuze, genul codat, n-am înţeles niciodată de ce)
"Păi facem aşa. Mă duc acu să iau aia, după care mă duc în H&M şi stau pe acolo vreo oră, exact cât să termini şi tu şi ne vedem acolo".
...
Context:
Venind de la Izvorul Rece spre birou pe jos, la biserica din intersecţie, o doamnă din poartă striga la un domn: "Hei, nea Nae, nu vrei să-ţi aduc nişte iarbă?".
Linişte.
Am trecut mai departe.
Mă gândeam să îi zic că vreau eu, dar mi-era teama că e o emisiune de aceea cu camera ascunsă.
RATB azi (partea I): Moartea Domnului Lăzărescu
Pentru că mi-am propus să vă împărtăşesc cât mai mult din experienţele mele în lumea RATB-ului bucureştean şi pentru că în ultimul timp m-am cam lenevit cu scrisul, revin.
Azi, în 381. Ştiţi, eu călătoresc, atunci când călătoresc cu acest autobuz, de la capăt, de la Piaţa Reşiţa.
Astăzi, am întârziat la capăt, certându-mă cu doamna de la casa de bilete. Eu sunt mai uitucă şi, ca în multe alte cazuri, mi-am uitat cardul acasă. Şi m-am dus pornită să-mi iau bilet, ea că n-are, eu că nu vreau card, etc. Veşnica problemă cu autobuzele în Bucureşti, de când s-a hotărît RATB-ul să "modernizeze sistemul" (despre asta, cu altă ocazie că sunt multe de zis. Rezum doar atât: 1. au mereu câteva bilete pitite sub tejghea dar nu vor să le dea, ca să dai bani în plus pe un card de ăla de unică folosinţă, total inutil; 2. N-am călătorit eu în toate ţările lumii, dar în cele în care am fost am găsit mereu bilete de vânzare, nu înţeleg modernizarea asta subită, mă întreb ce zic străinii care vin în România. De fapt, ştiu: de ce?).
Revenind: în autobuz, când am urcat eu după ce am alergat, nu mai era decât un loc din cele 3 din spate. Evident, cel de la geam. Pe cel din mijloc, o doamnă care mi-a zis că nu se poate feri să intru că are nişte căpşuni în plasă şi n-ar vrea să le stâlcească. Domnul din margine îmi zice că o să coboare el la prima, deci îmi dă locul lui. Nu mă agit mereu pentru locuri, dar când mergi de la Reşiţa la Romană, e de preferabil să stai jos ca să nu te calce 30 de oameni si să te înghiontească alţi 70.
Stând eu jos şi privind, ascultând şi tot ce fac eu în autobuze, mă simt imvadată de un grup de vreo 20 de elevi. De gimnaziu, cred. Cu doamna profesoară, care îi însoţea. Şi vorbeau. Şi vorbeau. Le explica doamna profesoară cum trebuie să înveţe cât mai multe limbi străine ca să se angajeze, cum cele mai căutate sunt cele exotice - japoneza, chineza, tailandeza. Am înteles, avea o pasiune pentru asiatici.
La un moment dat, o fetiţă plictisită de acest subiect îi zice doamnei:
"Aţi auzit că o să ne pună la şcoală un film să îl vedem?".
Doamna: "Da, am auzit, dar nu ştiu ce film".
Fata: "Unul, nu mai ştiu cum se cheamă, ceva cu moartea luţ unu. Unu care e primu care a luat premii prin străinătate".
Doamna, uimită: "Hm... nu ştiu, n-am auzit, dar e bine".
...
Pauză.
Cobor.
Înţeleg, n-avem şcoli, n-avem profesori că n-avem salarii pentru ei. Dar damnă, înţeleg că nu e Cristi Puiu asiatic. Totuţi, dacă tot aveţi nişte copii de educat, poate ar trebui să vă interesaţi. În plus, Internetul pe telefon nu s-a inventat doar ca să puteţi sta pe Facebook, aşa cum făceaţi azi dimineaţă. Puteaţi încerca un google, să ştie şi copii ăia câte ceva.
Azi, în 381. Ştiţi, eu călătoresc, atunci când călătoresc cu acest autobuz, de la capăt, de la Piaţa Reşiţa.
Astăzi, am întârziat la capăt, certându-mă cu doamna de la casa de bilete. Eu sunt mai uitucă şi, ca în multe alte cazuri, mi-am uitat cardul acasă. Şi m-am dus pornită să-mi iau bilet, ea că n-are, eu că nu vreau card, etc. Veşnica problemă cu autobuzele în Bucureşti, de când s-a hotărît RATB-ul să "modernizeze sistemul" (despre asta, cu altă ocazie că sunt multe de zis. Rezum doar atât: 1. au mereu câteva bilete pitite sub tejghea dar nu vor să le dea, ca să dai bani în plus pe un card de ăla de unică folosinţă, total inutil; 2. N-am călătorit eu în toate ţările lumii, dar în cele în care am fost am găsit mereu bilete de vânzare, nu înţeleg modernizarea asta subită, mă întreb ce zic străinii care vin în România. De fapt, ştiu: de ce?).
Revenind: în autobuz, când am urcat eu după ce am alergat, nu mai era decât un loc din cele 3 din spate. Evident, cel de la geam. Pe cel din mijloc, o doamnă care mi-a zis că nu se poate feri să intru că are nişte căpşuni în plasă şi n-ar vrea să le stâlcească. Domnul din margine îmi zice că o să coboare el la prima, deci îmi dă locul lui. Nu mă agit mereu pentru locuri, dar când mergi de la Reşiţa la Romană, e de preferabil să stai jos ca să nu te calce 30 de oameni si să te înghiontească alţi 70.
Stând eu jos şi privind, ascultând şi tot ce fac eu în autobuze, mă simt imvadată de un grup de vreo 20 de elevi. De gimnaziu, cred. Cu doamna profesoară, care îi însoţea. Şi vorbeau. Şi vorbeau. Le explica doamna profesoară cum trebuie să înveţe cât mai multe limbi străine ca să se angajeze, cum cele mai căutate sunt cele exotice - japoneza, chineza, tailandeza. Am înteles, avea o pasiune pentru asiatici.
La un moment dat, o fetiţă plictisită de acest subiect îi zice doamnei:
"Aţi auzit că o să ne pună la şcoală un film să îl vedem?".
Doamna: "Da, am auzit, dar nu ştiu ce film".
Fata: "Unul, nu mai ştiu cum se cheamă, ceva cu moartea luţ unu. Unu care e primu care a luat premii prin străinătate".
Doamna, uimită: "Hm... nu ştiu, n-am auzit, dar e bine".
...
Pauză.
Cobor.
Înţeleg, n-avem şcoli, n-avem profesori că n-avem salarii pentru ei. Dar damnă, înţeleg că nu e Cristi Puiu asiatic. Totuţi, dacă tot aveţi nişte copii de educat, poate ar trebui să vă interesaţi. În plus, Internetul pe telefon nu s-a inventat doar ca să puteţi sta pe Facebook, aşa cum făceaţi azi dimineaţă. Puteaţi încerca un google, să ştie şi copii ăia câte ceva.
26 mai 2011
Cum arată acum piaţa locurilor de muncă pentru debutanţi?
Nu-i înţeleg sub nici o formă pe oamenii care-şi petrec câte 2 ore în trafic zilnic în loc să călătorească cu mijloacele de transport în comun. Pot înţelege comoditatea - în maşină poţi fuma, poţi asculta muzica pe care vrei să o asculţi - deşi majoritatea îşi ţin aparatele pe radio, ai aer condiţionat, nu te cerţi cu babele pentru locuri, etc.
Dar... dragii mei, habar nu aveţi ce pierdeţi! Fiecare zi e o aventură. Autobuzele (mai mult decât metroul) sunt un nesfârşit izvor de inspiraţie. Mă gândesc adesea câte lucruri aş putea să povestesc din tramvaie, trolee, etc.
Acum vreo lună aproape, de exemplu, o fată de vreo 20 de ani, care îmi părea cunoscută (cred ca am văzut-o voluntar la NexT, nu vreau să greşesc), avea o conversaţie la telefon cu mama sa. Îi povestea foarte încântată cum a fost la un interviu şi că i s-a propus un job de asistent manager. Trebuie să stea la birou de la 10.00 până la 20.00 aproape, dar are multe de învăţat. Ce-i drept, jobul o să-i ocupe mult timp şi nu e foarte bine plătit - 500 de lei pe lună. Dar nu contează, e într-o agenţie de publicitate şi sigur îi va folosi. Facultatea... da, e cam nasol, cred că o să trebuiască să se lase de facultate, dar când lucrezi într-o agenţei de publicitate, e mai important decât să-ţi continui facultatea.
Dacă nu coboram înainte să-şi termine conversaţia telefonică, zău că m-aş fi dus la ea să o scutur puţin să-i zic câte ceva: măh fetiţo, ce pana mea e în mintea ta creaţă? Cum să stai 10 ore pe zi la muncă pentru un salariu de 500 de lei? Să fii sclavul unora care câştigă de pe urma ta de 100 de ori mai mult?
Înţeleg fascinaţia primului loc de muncă, şi eu câştigam la Tata Pati 230 de lei. Dar asta era acum 7 ani şi lucram 30 de ore pe săptămână! În ture, ca să mă pot duce la şcoală! Şi oricum, după un an jumătate, la aceleaşi 30 de ore, câştigam vreo 700 de lei.
Am avut chiar un moment de panică după ce am auzit conversaţia: aşa de prost merge piaţa locurilor de muncă în ultimul timp? Atât de greu este pentru un debutant să găsească ceva de muncă? E adevărat ca de ceva timp nu prea m-a interesat, dar totuşi? Am auzit de ceva locuri de muncă destul de ok, în companii respectabile. Dacă voi avea vrodată şansa să am o discuţie cu fata aia... pe care sper să o reîntâlnesc la un moment dat, deşi nu prea circul cu 133-ul nici la 8 dimineaţa, nici la 9 seara (în restul timpului, ea fiind sclav pe plantaţie), îi comunic eu un part-time, de 5 h-zi, cu un salariu de 200 de euro. Mult mai decent. Şi poate să meargă la facultate.
PS: Observaţi o schimbare?
Dar... dragii mei, habar nu aveţi ce pierdeţi! Fiecare zi e o aventură. Autobuzele (mai mult decât metroul) sunt un nesfârşit izvor de inspiraţie. Mă gândesc adesea câte lucruri aş putea să povestesc din tramvaie, trolee, etc.
Acum vreo lună aproape, de exemplu, o fată de vreo 20 de ani, care îmi părea cunoscută (cred ca am văzut-o voluntar la NexT, nu vreau să greşesc), avea o conversaţie la telefon cu mama sa. Îi povestea foarte încântată cum a fost la un interviu şi că i s-a propus un job de asistent manager. Trebuie să stea la birou de la 10.00 până la 20.00 aproape, dar are multe de învăţat. Ce-i drept, jobul o să-i ocupe mult timp şi nu e foarte bine plătit - 500 de lei pe lună. Dar nu contează, e într-o agenţie de publicitate şi sigur îi va folosi. Facultatea... da, e cam nasol, cred că o să trebuiască să se lase de facultate, dar când lucrezi într-o agenţei de publicitate, e mai important decât să-ţi continui facultatea.
Dacă nu coboram înainte să-şi termine conversaţia telefonică, zău că m-aş fi dus la ea să o scutur puţin să-i zic câte ceva: măh fetiţo, ce pana mea e în mintea ta creaţă? Cum să stai 10 ore pe zi la muncă pentru un salariu de 500 de lei? Să fii sclavul unora care câştigă de pe urma ta de 100 de ori mai mult?
Înţeleg fascinaţia primului loc de muncă, şi eu câştigam la Tata Pati 230 de lei. Dar asta era acum 7 ani şi lucram 30 de ore pe săptămână! În ture, ca să mă pot duce la şcoală! Şi oricum, după un an jumătate, la aceleaşi 30 de ore, câştigam vreo 700 de lei.
Am avut chiar un moment de panică după ce am auzit conversaţia: aşa de prost merge piaţa locurilor de muncă în ultimul timp? Atât de greu este pentru un debutant să găsească ceva de muncă? E adevărat ca de ceva timp nu prea m-a interesat, dar totuşi? Am auzit de ceva locuri de muncă destul de ok, în companii respectabile. Dacă voi avea vrodată şansa să am o discuţie cu fata aia... pe care sper să o reîntâlnesc la un moment dat, deşi nu prea circul cu 133-ul nici la 8 dimineaţa, nici la 9 seara (în restul timpului, ea fiind sclav pe plantaţie), îi comunic eu un part-time, de 5 h-zi, cu un salariu de 200 de euro. Mult mai decent. Şi poate să meargă la facultate.
PS: Observaţi o schimbare?
18 mai 2011
A Friend in London
In fiecare an fac cate o obsesie pentru o melodie care participa la Eurovision.
Da, sunt unul din cei 10 oameni care se mai uita la Eurovision si unul din cei 5 uncool care a stiut si anul asta cand e finala.
In fine, cum spuneam, fac cate o obsesie. Acu 2 ani a fost Suedia. Anul trecut a fost cel mai simplu, ca a fost Germania care a si castigat. Si acu ma mai obsedeaza fata asta, cu tot cu melodia din 2011.
Anul acesta favorita mea - care m-a facut sa si votez - pentru prima data in viata mea de urmaritoare Eurovision - a fost danemarca.
Si-mi place si cum ii cheama pe baietii astia, chiar daca n-au avut prea multi prieteni in Londra care sa ii voteze
Da, sunt unul din cei 10 oameni care se mai uita la Eurovision si unul din cei 5 uncool care a stiut si anul asta cand e finala.
In fine, cum spuneam, fac cate o obsesie. Acu 2 ani a fost Suedia. Anul trecut a fost cel mai simplu, ca a fost Germania care a si castigat. Si acu ma mai obsedeaza fata asta, cu tot cu melodia din 2011.
Anul acesta favorita mea - care m-a facut sa si votez - pentru prima data in viata mea de urmaritoare Eurovision - a fost danemarca.
Si-mi place si cum ii cheama pe baietii astia, chiar daca n-au avut prea multi prieteni in Londra care sa ii voteze
15 mai 2011
Labirinturi
Ma gandesc adesea daca nu cumva noi, oamenii, toti cei ce ne intalnim fizic unii cu altii nu suntem de fapt decat niste pioni.
Niste pioni care conteaza prea putin.
Eu cred ca ceea ce conteaza cu adevarat sunt drumurile, caile pe care le gasim pentru a ne conecta unii de altii. De fapt, importante sunt canalele, labirintul prin care mintile noastre alearga, intalnindu-se, uneori, cu altele, cautand pana obosesc. Iau o pauza, si apoi ne incepem iarasi alergarea prin aceste labirinturi, cautant aceleasi drumuri ca alti oamenii, din frica de a nu fi singuri.
Ce cautam de fapt? De ce facem toate astea? Pentru a ne ocupa viata. Avem o viata si inca nu ne este clar ce ar treb ui sa facem cu ea, asa ca o umplem de probleme pentru ca mai apoi sa le putem rezolva, parasim oameni pentru a avea ce regreta, suntem parasiti pentru a fi regretati, suferim ca sa avem de ce ne veseli, suntem fericiti ca apoi sa ne fie dor de acea fericire si sa fim tristi.
Chiar cred ca un sentiment, sau o stare, sau chiar un om, nu pot exista fara opusul lor. Pentru a le aprecia la devarata valoare, pentru a ne bucura ca ele exista. Prin comparatie.
Niste pioni care conteaza prea putin.
Eu cred ca ceea ce conteaza cu adevarat sunt drumurile, caile pe care le gasim pentru a ne conecta unii de altii. De fapt, importante sunt canalele, labirintul prin care mintile noastre alearga, intalnindu-se, uneori, cu altele, cautand pana obosesc. Iau o pauza, si apoi ne incepem iarasi alergarea prin aceste labirinturi, cautant aceleasi drumuri ca alti oamenii, din frica de a nu fi singuri.
Ce cautam de fapt? De ce facem toate astea? Pentru a ne ocupa viata. Avem o viata si inca nu ne este clar ce ar treb ui sa facem cu ea, asa ca o umplem de probleme pentru ca mai apoi sa le putem rezolva, parasim oameni pentru a avea ce regreta, suntem parasiti pentru a fi regretati, suferim ca sa avem de ce ne veseli, suntem fericiti ca apoi sa ne fie dor de acea fericire si sa fim tristi.
Chiar cred ca un sentiment, sau o stare, sau chiar un om, nu pot exista fara opusul lor. Pentru a le aprecia la devarata valoare, pentru a ne bucura ca ele exista. Prin comparatie.
2 mai 2011
bordur'ale
Chiar si absent, faci parte din viata mea.
Ciudat, nu?
Astazi, de exemplu, mergeam pe strada si brusc am inceput sa ma gandesc la tine. Dupa 10 secunde mi-a alunecat piciorul pe o bordura si m-am imprastiat. Acum ma doare genunchiul deci, ma gandesc la tine :)
Ei, trecand peste partea amuzanta a situatiei, sa stii ca adesea ma gandesc la tine. Cu bucurie. Sper sa-ti fie bine. Iti este, sunt sigura. Meriti chiar daca adesea o gafezi. Cu totii facem asta.
Daca te intrebi de mine... sunt bine, sa stii. Ma bucur. Dar tu... tu... Te bucuri?
Da, am vrut sa fiu profunda, dar azi imi ies doar prostii pe degete.
Vroiam doar sa zic ca ma mai gandesc uneori la ei, ca azi am cazut pe strada ca o balega, ca am fost in weekend in vama si ca nu-mi mai place, ca am avut concert misto si m-am bucurat, ca au venit Dani si Osu si ca urmeaza iar o saptamana plina in care n-am sa am timp de nimic.
Ciudat, nu?
Astazi, de exemplu, mergeam pe strada si brusc am inceput sa ma gandesc la tine. Dupa 10 secunde mi-a alunecat piciorul pe o bordura si m-am imprastiat. Acum ma doare genunchiul deci, ma gandesc la tine :)
Ei, trecand peste partea amuzanta a situatiei, sa stii ca adesea ma gandesc la tine. Cu bucurie. Sper sa-ti fie bine. Iti este, sunt sigura. Meriti chiar daca adesea o gafezi. Cu totii facem asta.
Daca te intrebi de mine... sunt bine, sa stii. Ma bucur. Dar tu... tu... Te bucuri?
Da, am vrut sa fiu profunda, dar azi imi ies doar prostii pe degete.
Vroiam doar sa zic ca ma mai gandesc uneori la ei, ca azi am cazut pe strada ca o balega, ca am fost in weekend in vama si ca nu-mi mai place, ca am avut concert misto si m-am bucurat, ca au venit Dani si Osu si ca urmeaza iar o saptamana plina in care n-am sa am timp de nimic.
Facebook Page
Ce citesc, ce indragesc
