Acum stiu...

Abia acum stiu... atunci nu realizam.
Abia acum stiu ca am fost in pragul nebuniei. Nici cei din jur care se agitau pentru mine caci stiau ca nu sunt in regula nu au sesizat gravitatea situatiei.
Am fost atat de aproape de a face greseala, am calcat uneori pragul si am dus totul la extrem.
Nu caut nici acum cauza, nu vreau nici macar sa stiu. Nu e vina nimanui, n-am sa caut acuzati, doar eu singura am fost cea care mi-am crosetat panza de paianjen in care apoi m-am inecat.
Nu stiu cand a inceput si nici cand s-a terminat, desi finalul a fost brusc si violent. Eu nu am fost niciodata o persoana violenta, decat, poate, uneori in limbaj. Nimic serios...

A fost ca o gaura, o numeam uneori prapastie. Dar habar nu aveam cat de adanca era si cat de intuneric era acolo. Nu ma mir ca mi-au mers lucrurile atat de rau atunci, mi-e frica chiar sa citesc ce scriam atunci, pentru ca toate imi aduc aerul acela in prezent.

Ca sa dau reteta unui prezent mai bun, nu o am. Am zis de multe ori STOP si am luat-o de la capat de fiecare data. Si intr-o zi stop chiar a fost real. Poate ca repetitiile alea au avut si ele un scop.

Nici macar nu stiu de ce scriu acum postul asta. Pentru ca a fost din nou Blonda mea la mine, asa cum se intampla de mult si pentru ca in topata acea perioada mi-am gonit oamenii din jur si preferam sa ma inchid dupa o usa grea si neagra cu laptopul in brate decat sa vorbesc cu oameni.

Pentru cei care cred ca sunt acolo... solutia e o mare schimbare. Si nu ma refer la schimbarea frezei pentru fete, desi recunosc ca m-am si tuns atunci. Servici, casa, oras.
Si credeti-ma, desi pare un sacrificiu mare si va repetati ca nu merita, nu e asa. Merita, si merita pentru voi.
Eu m-am mutat exact in noaptea in care am zis stop. A fost o coincidenta, dar una fericita. Serviciul il pierdusem deja, dar am reusit sa ma concentrez mai mult asupra noului job, si am facut lucruri noi si frumoase.
Mi-am inchis atunci si blogul pentru vreo saptamana, era mai bine asa.

M-au ajutat cativa oameni carora nu le-am multumit niciodata pentru asta.
Krmesita, care a trebuit sa-mi suporte toate crizele post nebunie, Lavinica a carui post despre cine ce merita m-a ajutat sa imi dau seama ca totusi sunt constienta (si care, Lavinica habar nu avea cat de direct era pentru mine totul desi nu stia nimic despre mine...). Anei, care, intr-un mod violent uneori imi reamintea ca nu sunt ceea ce sunt.
Lui Ale, care a ajuns in viata mea aproape de final, atunci cand trebuia sa-mi revin si nu m-a lasat sa ma intorc in locul acela.
Sim, care, saraca, a fost mereu acolo, si in nebunie si in revenire si care sunt sigura ca de multe ori a fost in pragul de a renunta si a ma lasa sa ma dau singura cu capul, caci nu mai avea solutii pentru mine.
Lu' Cris care era sa inebuneasca cu mine, lu' Possa care m-a inveselit mereu cu glumele tampite uneori si cu revoltele trecatoare.
Fostelor mele colege de apartament, carora trebuie sa le cer mii de scuze, adusesem atmosfera in casa aceea la extrem, nu stiu cum ma mai suportau, caci eu nu ma mai suportam intre acei pereti.
Lu' Puiu, lu Zurly, lu' Rares, Iulia, colegii de birou cu ale lor "inima mea e un hotel" (Mihai) si glume cu masini in miez de noapte si "i do it like a truck", oameni care, constienti sau nu de ce mi se intampla, nestiind cauze sau motive, au stat pentru mine in picioare stiind doar ca ceva este in neregula si trebuie sa revina la normal.
Si sunt sigura ca mai sunt multi...

Dar las capitolul acela acolo, acum pot vorbi despre el si imi dau seama ca nu voi mai gasi calea de intoarcere desi, in nebunia mea, poate uneori o mai caut.