mai personal de data asta

Daca tot suntem la momentul adevarului iar eu am una din acele stari in care devin brusc hotarata, sa scriem si despre prezent.

Si-ti scriu tie pentru ca stiu ca citesti si te intrebi daca e pentru tine sau nu iar eu iti raspund acum da, sa n-ai indoieli. Insa daca ai sa ma intrebi privind direct in ochii mei am sa ridic din umeri si am sa-ti raspund: ”tu ce crezi”?

Am ajuns in acel punct in care imi doresc. Imi doresc ceea ce cred ca tu mi-ai putea oferi, iar daca gandesc gresit si nu este asa, atunci imi asum asta.
Imi doresc sa simt mai des ceea ce simt cand sunt in preajma ta, imi doresc aceasta emotie si sentiment de bine. Imi doresc sa ma simt protejata in fiecare zi, imi doresc sa-ti ascult gandurile, chiar si atunci cand stim amandoi ca bati campii. Imi doresc sa fiu eu fara sa fac nici un efort, asa cum sunt in preajma ta. Imi doresc toate astea fara sa incerc sa te presez sau sa fortez lucrurile. Imi doresc ca toate acestea sa vina natural, pas cu pas. Imi doresc, pentru prima data de cand ma stiu, sa fac lucrurile cu rabdare. Sa ma bucur de fiecare pas.

Insa nu-mi doresc sa mai joc jocuri, oricat ar fi ele de frumoase. Nu-mi doresc nesiguranta intrebarilor, nu-mi doresc neincrederea in mine sau in tine sau in noi. Imi doresc sa fii hotarat, sa ai curajul de a a-ti asuma ce simti, chiar si atunci cand crezi ca simti gresit. Imi doresc sa nu te simti amenintat de ce simt eu, de trecutul sau sechelele pe care le avem toti. Da, acele bagaje emotionale. Ele sunt cu noi, nu le-am lasat in ultima gara.
Si-mi doresc asta pentru ca simt din nou, pentru prima data, ca merit. Merit un barbat care sa stie ce vrea si sa ma vrea pe mine asa cum sunt, cu plusuri si minusuri. Stiu ca sunt uneori o femeie prea puternica, ca alteori sunt patetica, stiu ca sunt prea independenta, dar invat sa impart. Stiu ca uneori intimidez, alteori controlez. Dar mai stiu si ca am multe de oferit si simt ca impreuna am putea trai o poveste frumoasa. Nu stiu sa-ti zic daca si ce simt pentru tine, stiu doar ca mi-e drag de tine (e cea mai sincera declaratie pe care o pot face) si simt ca noi doi, in aceeasi ecuatie, e de bine.

Adevarul, asa cum mi l-ai cerut intotdeauna si pe care am refuzat sa-l rostesc

Adevarul, asa cum mi l-ai cerut intotdeauna si pe care am refuzat sa-l rostesc, este ca am stiut din primul moment. Am stiut inca de atunci, din gara de unde plecau doar 2 trenuri, ca viata mea nu va mai fi la fel.
Te vedeam adesea pe strada, stiam cum te numesti, ce muzica asculti, in ce baruri iesi, catre ce te indrepti, care-ti sunt prietenii.
Cand te priveam de la geamul compartimentului cum adunai in jurul tau, ca un magnet, toti oamenii de pe peron, am stiut. De asta te-am si respins din primul moment in care m-ai privit cu caldura si ai stiut si tu ca vom exista unul in viata celuilalt. Am reufzat sa recunosc ca viata mea, asa cum o stiam pana atunci, nu va mai fi la fel.

Adevarul, asa cum mi l-ai cerut intotdeauna si pe care am refuzat sa-l rostesc, este ca te-am iubit. Nu stiu din ce  moment, nu stiu pana in ce moment. Adevarul e ca am inteles gresit ce inseamna dragostea atunci, am tinut cu disperare de clipa, am trait fiecare moment ca si cum a fost ultimul. Acum nici nu stiu cum sa vorbesc despre atunci, pentru ca acum am doar o amintire vaga a ceea ce traiam, ce cunosteam sau iubeam. Acum pot sa zic la fel de bine ca nu imi pasa, desi stiu ca mint, insa nu te mai iubesc, nu-mi mai e dor de tine, nu-mi mai lipsesti.

Dar adevarul e ca atunci te iubeam. Intr-o naivitate pe care doar adolescentii o mai au, eram pregatita sa dau totul pentru tine. Nu mi-a pasat un moment ca iubirea ta e diferita si adevarul, asa cum mi l-ai cerut intotdeauna si pe care am refuzat sa-l rostesc, e ca am iubit egoist, fara sa ma gandesc sau sa incerc sa inteleg ce simti tu.

Cred ca ne-am iubit diferit, in momente diferite, in moduri diferite. Adevarul, asa cum mi l-ai cerut intotdeauna si pe care am refuzat sa-l rostesc, este ca te-ai iubit intr-o poveste doar a mea. O poveste ce devenise ideala, si care nu mai putea sa accepte realitatea.

La fel ca gara din care plecau doar doua trenuri. Trenul nostru plecase, pana ne-am gandit sa ne urcam in el. Am incercat cu diperare sa-l prindem din urma, am urcat si am coboorat de atat de multe ori, uneori impreuna, alte ori separat, privind cu disperare cum se indeparteaza de cel ramas pe peron. Am ales trenuri diferite si ne-am intors mereu pe acelasi peron ca mai apoi sa incercam, din nou, sa revenim la dimineata aceea din gara cu doua trenuri.
Acum, cand ratacim in gari diferite si urcam in alte trenuri, adevarul e ca uneori sper sa ma intorc in aceeasi gara, sa privesc pe  acelasi peron cum aduni oamenii in jurul tau, ca un magnet. Doar pentru o clipa, ca sa pot zambi orasului cu o gara din care pleaca doar doua trenuri.

Numai bine!

O mie

Te-am inventat undeva in mintea mea, ascuns printre alte o mie de ganduri.
Te-am inventat pentru ca nu am avut norocul de a te intalni, nu am avut curajul de a te recunoaste intre o mie de oameni, nu te-am auzit intre cele o mie de voci.

Intre cele doua mii de maini ale tale se indreptau spre mine dar n-am avut curajul de a le atinge, asa ca le-am inventat. Mi le-am inchipuit in toate noptile reci in care am avut nevoie de ele, le-am strans in palmele mele mult prea mici, le-am mangaiat de fiecare data cand in mine se lasa un gol pe care doar tu il puteai umple.

Ti-am inventat ochii calzi in care m-am proiectat de atat de multe ori. Uneori erau negri ca taciunele, alte ori verzi sau albastri sau caprui.
Ti-am inventat caldura din priviri, pentru ca nu am avut curajul sa o simt intre o mie de priviri diferite.Mi-am inventat sentimentele pe care le-ai trezit in mine, m-au durut acele cuvinte nespuse si pe care le inventasem.

Mi-am inventat o drama pentru ca nu am putut sa recunosc ca printre cele o mie de drame a noastra era cea mai insignifianta, pentru ca nu a existat nici o clipa.

Am inventat o mie de momente, in care tu erai prezent. Iar tu ai ales doar unul singur. Pe cel mai rece.

Și, la final. A sunat telefonul.

Ce ne ramane dupa toate astea?
De ce trecem prin viata, ce lasam in urma si ce ne asteapta dupa?

M-am idepartat de mult de ceea ce numim credința aia clasica. As vrea sa cred ca dincolo ii voi reintalni pe toti acei oameni pe care i-am pierdut sau pe care viata mi i-a luat mult prea devreme. Insa cine poate fi sigur de asta? Si cum ai putea crede nebuneste in astfel de lucruri doar din dorinta de a-ti salva suferinta?

Da, a sunat telefonul. Gelu nu mai este printre noi. A luat cu el veselia si visele acelea frumoase. A luat cu el locul meu de refugiu. Acum nu mai am unde sa fug si de unde sa ma intorc cu forte noi. Nu mai are cine sa imi spuna, cu drag, in fata, toate acele lucruri pe care eu le ascund cu mare grija. Imi aduc aminte unul din ultimele lucruri pe care mi le-a spus Gelu: "Nu te mai comporta ca o femeie ranita care a pierdut marea dragoste a vietii ei si acum crede ca e totul pierdut. Sunt atat de multi oameni care te iubesc".

da, sunt. Si de fiecare data cand pierd un om drag ma uit in jur la toti ceilalti si ma apuca teama de a nu-i pierde. E totul atat de nesigur, iar noi ne plimabm printre oameni cu o siguranta falsa afisata pe chip, cu o putere prefacuta, masti despre care credem ca ne apara. Pierdem oameni din orgolii, indepartam oameni fata de care simtim emotii de frica sau pentru ca devenim precauti, jucam roluri false pentru a ne proteja de intalnirea cu noi, cei adevarati. Pentru ca e mai simplu. Pentru ca asa radem mai mult. Ne afundam in munca si prietenii de conjunctura, ne umplem timpul cu nimicuri si uitam sa fim asa cum suntem, undeva, in adancul sufletelor noastre.

Ce ramane dupa noi? Munca noastra daca suntem norocosi sa facem lucruri pentru altii. Sau poate intr-o zi am schimbat ceva, undeva, pentru cineva. Dar, inainte de toate, in urma noastra, raman oamenii. Cei ce ne-au iubit, cei pe care i-am iubit, cei pe care i-am cunoscut si cei ce ne-au cunoscut. Nu putem sa traim zilnic cu frica de a pierde oammenii in a caror ochi ne uitam cu drag. Dar ne putem aminti, din cand in cand, sa strangem mana celor de langa noi, sa oferim o imbratisare fara motiv, sa plangem alaturi de cineva drag, sa spunem te iubesc acum si aici fara sa ne fie frica.

Mi-e dor de tine, Gelu. O sa imi fie dor in fiecare zi a vietii mele. Octombrie era mereu o luna frumoasa pentru noi. Si noaptea cu luna plina, mai stii? Nu cred ca e o coincidenta ca ai plecat dintre noi in octombrie, intr-o noapte cu luna plina.
Inca nu pot sa scriu despre tine la timpul trecut, desi stiu ca o voi face.
Iti promit azi, cand ne luam la revedere pentru totdeauna, ca am sa fiu cum simt sa fiu fara sa imi fie frica. Ca am sa ma desprind de trecut fara a uita acele clipe frumoase si ca am sa fac pentru cei din jur ceea ce tu ai facut in fiecare zi a vietii tale. Si ca nu am sa uit sa traiesc si pentru mine. Cu altii, pentru altii, pentru toate acele nopti lungi pline de povesti, pentru acele versuri scrise cu markerul pe geamurile balconului tau, pentru acele picturi pe pereti in care ai simtit, pentru acele apusuri si statui cu care vorbeam adesea. Pentru oamenii pe care i-am iubit impreuna si mai ales pentru toti acei pe care ii voi iubi, intrebandu-ma oare ce ai zice tu despre ei?
 

praf de stele

Am aruncat in ultimul timp cu sentimentele in toate partile de parca as fi un invitat bogat la o nunta de manelisti, care da dedicatie dupa dedicatie, fara numar, fara numar.

Mi-am declarat emotiile oamenilor din jur, le-am spus ca ii iubesc celor la care tin (acum ma intreb daca sunt chiar sigura ca ii iubesc pe fiecare in parte). E adevarat ca pe unii ii iubesc mai mult, pe atii mai putin, unii inseamna mai mult in viata mea, altii inseamna intr-un moment anume. Sunt oameni fara de care viata mea nu ar fi acum asa cum e ea acum. Adica plina.

Am rostit atat de des ”Te iubesc”, eu cea caruia i-a fost mereu mai usor sa spune ”Te-am iubit”. Am urlat-o public (bine, pe Facebook, se pune?) pentru ca asa am simtit. Poate unii ati crezut ca fac asta cu prea mare usurinta. Nu poti sa spui atat de usor unor oameni ca ii iubesti, sau nu poti spune atator oameni ca ii iubesti. Si totusi...

Fiecare dintre voi, cei carora le datorez atat de mult din ce sunt azi, aveti un loc in sufletul meu. Nu va pot inlocui, nu va pot schimba.
Si daca nu am spus-o atunci cand a trebuit, nu am facut-o pentru ca nu puteam. Pentru ca da, imi era frica. Acum, cand stiu ca viata e atat de scurta, cand sunt pe cale sa pierd un om care inseamna pentru mine ceea ce sunt acum emotional, si caruia nu i-am spus suficient sau poate niciodata ”Te iubesc”, acum stiu cat de mult inseamna. Da, e egoism. Va spun ca va iubesc pentru ca asa e, dar si pentru mine. O fac din suflet si vreau ca voi sa intelegeti asta.

Si va multumesc pentru ca ma suportati asa cum sunt, uneori depresiva, alteori exuberanta, uneori cicalitaroare, de multe ori incapatanata. 

fara cuvinte

Uneori mi-as dori atat de mult sa am un talent: sa cant, sa pictez, sa desenez, sa filmez, să joc, sa ma joc. Sa surprind.

Cuvintele sunt atat de grele, atat de dificil de folosit, de pus in contexte si propozitii. Spun mereu lucruri care s-au mai spus, mereu altfel, mereu la fel. In esenta, lucrurile nu se schimba niciodata. Noi ne schimbam. Purtam alte haine, ascultam alta muzica, ne uitam la alte filme, iesim in alte locuri, cunoastem noi oameni care ne schimba si pe care ii schimbam. Influente. Cele despre care vorbeai acum mult prea mult timp.
Dar ramanem la fel.

Simt la fel ca atunci, zambesc la fel, te privesc cu aceeasi ochi. In spatele lor sunt tot eu, imi doresc aceleasi lucruri simple, iubesc aceleasi rasarituri, mi-e dor de aceleasi apusuri. Poate acum m-ai iubi mai mult, poate acum nu te-as mai iubi deloc. Nu avem cum sa aflam asta, si e bine ca e asa. Ce-am face cu acest curaj pe care l-am dobandit in acesti ani? Eu, nimic. Mi-e frica la fel de mult.

Ti-am spus, sunt la fel. Aceleasi frici de mine, aceeasi panica care ma cuprinde de fiecare data cand simt mai mult, aceleasi insomnii, aceleasi ganduri pe care vreau sa le exprim in cuvinte, dar cuvintele nu sunt niciodata suficiente. Aceeasi neputinta, acelasi gol in stomac.

Imi revine obsesiv in minte noaptea aceea cu multe stele, pe un deal de langa Babadag. Si muzica lui Ada Milea, repetata obsesiv pe aceeasi caseta pe care o uram. Si baticul cu steagul Americii. N-as putea sa iti explic de ce. As vrea doar sa stiu ca si tu ti-o amintesti. La fel, diferit.

Mainile imi sunt mereu reci, cearcanele mi s-au adancit. Am emotii puternice pe care le ascund cu cuvinte goale. Daca as rosti tot ce simt acum, as transforma lumea intr-o tristete. Oamenii nu s-ar mai bucura de nici unul dintre acele lucruri care ne bucurau atat de mult.

Si ca sa nu gresesc, iti spun doar ca as vrea sa pictez. O noapte cu stele, dintr-un trecut indepartat, cu muzici de chitare și focuri mocnind. O noapte de toamna, desigur, cu frunze colorate in mii de nuante, cu oameni care zambesc sincer si cu brate care te strang mai tare si mai tare. O noapte cu ochi incercanati, cu vant rece si roua spre dimineata. O dimineata care abia se naste, cu ochi grei si fara cuvinte.

Spune-mi, invata-ma

Sa-mi spui, te rog, ce fac?
Ce fac cu toate aceste sentimente pe care le am dupa ce ai intrat in viata mea?
Ce fac cu acest tremur care ma cuprinde pe interior si pe care nu-l pot controla? Ce fac cu aceasta durere de care nu vreau sa ma despart, desi simt cum ma imparte in mii de bucati ca mai apoi sa ma transforme intr-una singura ce apasa pe creierii mei?

Ce fac cu toate aceste ganduri ce pleaca spre tine si se intorc fara raspuns, ca un bilet de loterie in care nu ai ghicit nici macar un numar si pe care il arunci cu ciuda?
Spune-mi tu, cu visele tale frumoase, ce sa fac cu mainile cand sunt in prezenta ta? Cum sa-mi aranjez vorbele, care se duc aiurea, cum sa-mi desclestez bratele, cuvintele, gandurile? Cum ies din stransoarea asta care ma apasa din interior si care nu-mi da voie nici sa respir, nici sa gandesc.

Ce fac cu privirea-mi care te cauta mereu pe strada, cu zambetul acesta trist care mi se aseaza pe chip de fiecare data cand vorbesc despre tine?