Titlul de mai sus nu-mi apartine, mi l-a dat Rares, care mi-a spus ca ar trebui sa scriu despre asta, caci imi va face bine. As putea spune, in acest caz, ca acest post este unul scris la comanda.
Rares are dreptate, chiar daca si orgoliul are ceva de zis despre asta. Imi face bine sa vorbesc despre Crispus, la fel de mult cat imi face bine sa petrec cateva ore alaturi de ei.
Pentru neinitiati, desi ma indoiesc ca mai exista inca persoane care ma stiu si care nu cunosc Crispus, ei sunt cunoscuti ca fiind cea mai tare trupa de spectacole cu foc din Romania. Nu fac nici un act PRistic cand scriu ca spectacolele lor sunt de-a dreptul fascinante, ca senzatia pe care ti-o dau cele cateva minute in fata lor iti taie rasuflarea ca mai apoi sa iti creasca adrenalina.
Cum am cunoscut trupa Crispus si cum mi-au devenit prieteni am mai povestit aici sau aici. Insa niciodata nu am scris despre cum mi-au schimbat ei viata. Nu stiu in ce ordine sa o iau, asa ca ma voi gandi aleatoriu.
Cand m-am imprietenit cu acesti oameni (si nu ma refer la membrii trupei, ci la toti ceilalti oameni pe care i-au adus cu ei) eram o fata din provincie ce inca se lupta cu complexul Bucurestiuullui, care nu-si gasea un loc al ei si care, obisnuita cu orasul ei mic si grupul ei de prieteni - nu indraznea sa faca sau sa zica mai mult decat o cerea contextul. As putea sa spun ca eram chiar timida, daca va puteti inchipui asta la mine.
Cand i-am cunoscut prima data am zis ca sunt o gasca de cocalari, cu glume de autobaza. Nu m-a ajutat prea mult prima impresie, si rad adesea cu ei cand imi amintesc asta. Ce-i drept, glumele proaste facute de Possa nu ajutau prea mult spre o parere mai buna. Cand i-am revazut, mi-a placut dezinvoltura lor. Faptul ca nu se uita niciodata in dreapta sau in stanga, nu se cenzureaza de dragul protocolului social si spun si fac ceea ce isi doresc ei cu adevarat.
Stiu ca daca sunt suparata, trista, dezamagita, am sa gesesc la unul dintre ei imbarbatarea de care am nevoie. Stiu ca pot sa il sun pe Possa sau pe Dini in orice moment din zi sau din noapte si sa ma incurajeze. Sau ca ma pot duce sa il iau pe Flocea sau pe Marcel in brate si ei sa ma stanga tare de tot pana imi pocnesc oasele. Sau ca va veni Ovidiu (sper ca ai apreciat ca nu am scris Tiganu) cu o gluma semi-porno si o apreciere sincera iar eu sa mor de dragul lor si sa stiu ca va fi bine. Stiu ca Lore imi va da mereu un sfat intelept si care totusi sa imi aduca speranta si ca Rares o sa ma incurajeze in felul lui ala special, in care te face sa crezi ca esti cel mai bun si cel mai puternic om desi tu atunci ai sentimentul ca lumea s-a sfarsit.
Ca sa iti raspund la intrebare, Rares... tu mi-ai schimbat viata intr-o zi, cand mi-ai spus: "Moni, tu asta trebuie sa faci in viata, trebuie sa scrii". Am crezut, pentru un moment, ca intr-o zi am sa scriu ceva care sa conteze. Fie ca va conta pentru o sigura persoana de pe lumea asta, atunci tot inseamna ca am lasat ceva in urma. Pe Rares l-am cunoscut mai deschis si mai cald decat este acum. Oamenii se schimba, dar felul in care te privesc ramane la fel. Cel putin in ceea ce ii priveste pe ei.
Dini inca imi mai schimba viata, de fiecare data cand ne vedem, chiar daca e prea incapatanat sa creada asta. Pentru ca imi da senzatia ca intelege ce se intampla de fapt cu mine, fara sa puna multe intrebari. Si pentru ca stie mereu cand sa ma stranga in brate. Nici acum nu-mi pot explica daca o face intentionat si premeditat sau e o chestie de instinct.
Pe Possa il iubesc ca pe fratele pe care nu l-am avut niciodata, i-am spus-o si lui si am repetat-o de multe ori. Pentru ca mi-a fost alaturi in momente in care mie mi-era prea frica sa recunosc ce mi se intampla de fapt. Pentru ca a stiut si nu mi-a spus nimic, m-a lasat sa ma inteleg singura si m-a sprijinit fara sa-mi reproseze nimic, desi nu a fost nici o clipa de acord cu mine. Pentru ca nu a ras nici o clipa de mine, desi o meritam de multe ori si abia cand a trecut am putut glumi impreuna despre asta. Pentru ca a cautat mereu o distragere care sa ma faca sa zambesc. Nu, nu am sa uit despre I do it like a truck.
De la Tiganu am invatat ca nu ai de ce sa te temi sa spui ce simti, chiar daca cei din jur iti pot reprosa ca esti patetic. Nu este nici o rusine sa simti mai mult, sau sa te exteriorizezi, chiar daca unii vor profita de asta.
De la Flocea am invatat sa ma bucur. Sa ma bucur de fiecare lucru care mi se intampla. Am invatat sa rad, sa dansez, sa cant. Fara sa ma cenzurez.
De la Marcel am invatat sa ma relaxez atunci cand am senzatia ca totul o ia razna. El a venit cu doza lui de calmitate si cu bratele larg deschise. A stiut mereu cum sa ia totul in gluma, fara a ma indeparta de esential.
De la Lore invat in fiecare zi despre curaj. Despre prietenie, despre ce inseamna sa iubesti oamenii din jurul tau. Despre a fi ceea ce esti, despre a te descoperi.
Iulia e cea care a adus in viata mea pasiunea pentru cercei, urmata de pasiunea pentru lucrurile frumoase. Si lejeritatea de a trece prin drame, cu ajutorul unui pahar de Mojito sau o cafea buna. Nu mai beau acum alcool, dar un zambet rezolva multe.
Mai sunt multi oameni pe care ar trebui sa ii mentionez aici si pe care ei i-au adus in viata mea. Dar ma opresc la trupa, pentru ca as puta sa scriu o viata.
Si ce iubesc eu cel mai mult la acesti oameni este ca imi pot lua oricand, doza de afectiune care imi lipseste. Oameni pe care ii pot strange in brate ore in sir, cu care pot glumi orice fara ca nimeni sa inteleaga ceva gresit. E un sentiment unic, acela al iubirii de oameni, pe care il simti cum se intoarce inzecit. Sunt oamenii care au (re)inventat-o pe Moni. Iar Moni e un om cald.
Va iubesc! Asta e cam putin spus.
